06-08-2011, 01:45 PM
neeext
am zis sa postez urmatorul capitol daca la calalalt am avut nesimtirea de a va lasa cu ochii in soare la sfarsit :D
e mai lung si sper ca si cat de cat reusit, urmatorul o sa vine mai tarziu cum o saptamana imi fac veacul prin sat unde nu am acces la tehnologie :|
Capitolul 4
Charllote pov.
Imi schimb figura fetei din una probabil total tampa in una mai oficiala si ii intind mana ca unui partener de afaceri in timp ce ma prezint doar cu numele mic.
Satenul ma priveste pierdut pentru cateva secunde parca neintelegand ce astept cand i-am intins mana.
Isi scutura putin capul ciufulindu-si inconstient suvitele dandu-i un aer mai rebel, dupa care imi prinde mana intr-a lui printr-un gest tandru, aproape intim dandu-mi parca fiori placuti.
- Cezar. Incantat!
Imi spune zambindu-mi micut si totusi plin de caldura. Ciudat, nu mi-l imaginam deloc asa. Mai degraba asteptam sa ma intampine niste ochii reci si goi. Cum o privea pe fata aceea…
Dupa inca cateva secunde in care nu face altceva decat sa ma priveasca pare sa se trezeasca si el la realitate si intr-un sfarsit imi da drumul la mana printr-un gest incet.
Adam se scuza bagand o scuza de-a dreptul ridcola cum ca i sa parut ca a vazut pe cineva cunoscut si ne lasa singuri cu prima ocazie. Mda, de parca ar fi locul potrivit sa ne lase “singuriâ€.
Locul asta plin de oameni deja a ajuns sa ma plictiseasca si sa ma incomedeze in ultimul hal.
- Sti? Imi pari foarte cunoscuta, la fel si numele tau. Totusi, nu siu de unde…
Mi se adreseaza satenul, i-as zice sa faca un efort de memorie dar chiar in secunda urmatoare cineva ne abordeaza pe amandoi aproape sarindu-ne in spate.
- Scriitori mei micuti! Nu credeam ca o sa va intalnesc aici. Mai ales impreuna. Se infiripa ceva?
Aproape ca ne striga un om grasut in urechi in timp ce-si ridica si coboara sprancenele cu subinteles.
Cezar ma priveste ciudat si cuvintele barbatului imi revin in cap ca o sageata: “scriitori mei micutiâ€. Nestiind cum sa reactionez la figura lui i-am zambit micut dupa care am intrat in vorba cu grasutul care e defapt directorului edituri care mi-a publicat cartile.
Prostia mea. Dar de unde sa stiu ca un om poate vorbi atat de mult. In vreo douazeci de minute stiam deja unde are de gand sa-si petreaca vacant atat de el cat si fiul lui, cu care ar fi incantat de altfel sa-mi faca cunostinta.
Am ajuns sa-mi dau ochii peste cap tot mai des sau sa oftez vizibil extreme de plictisita. Totusi, se pare ca nu are de gand sa se simta.
Il privesc rugtor pe saten, care a ramas langa noi desi a avut o multime de ocazi sa evadeze din calvarul in care doar eu m-am bagat pana la urma.
Acesta imi zambeste cu subinteles si imediat dupa se uita mirat la ceas.
- Cat de tarziu este. Imi pare rau dar trebuie sa mai ajung undeva si in plus i-am promis lui
Charllote ca o duc acasa cu masina. Desi regretam nespus mi-e teama ca o sa ascultam restul povesti cu alta ocazie.
Spune Cezar incercand sa para cat mai serios insa cu un aer ironic pe care nu si-l poate stapanii. Pentru mine e insa evident ca se preface.
Totusi, se pare ca exista chiar si oameni mai naivi ca mine. Deci, in mai putin de doua minute iesim din incapere amandoi extenuati.
Ne urcam in masina lui si porneste din loc in timp ce eu incerc sa-i explic pe unde locuiesc.
Dupa multe explicate si curbe, ajungem intr-un final si in fata blocului unde locuiesc si Cezar opreste motorul.
Il privesc pentru cateva secunde. Acum pare mult mai serios, genul acela de fata pasiva care nu exprima absolut nimic pe care am detestat-o intodeauna la un om. Poate ca asa e de obicei si toata faza de mai devreme a fost doar mica evadare…
Toata acea caldura din ochii lui, acele zambete micute insa atat de clare…
Imi scutur capul putin dupa care privesc socata pe geamul masini ca sa vad stropii de ploaie cum se lovesc cu brutalitate de el. Ca de toata masina si de tot ce-i in jurul ei de altfel.
Dar acum nu ma mai deranjeaza ca ploua, chiar deloc. Imi da mai degraba cu sentiment ciudat de eliberare acel zgomot produs de stropi mari de apa la contactul cu suprafetele solide ce ne inconjoara.
Un zambet prostesc si probabil copilaresc imi lumineaza fata imediat si il privesc din nou pe strainul, practic, ce sta langa mine.
- De cand nu ai mai dansat in ploaie?
Il intreb direct zambindu-i larg si privindu-l direct in ochii.
- Nu am dansat niciodata, de ce as face ceva atat de prostesc?
- Daca te-as intreba cand ai ras din inima ultima data mi-ai da acelasi raspuns?
- Poate…
Imi raspunde sec si lipsit de viata. Dar nu am de gand sa las lucrurile asa…
Cezar pov.
O privesc cum iasa din masina cu gesturi rapide si totusi elegante si incepe sa se invarta in ploaie in fata masini. Eu nu fac altceva decat sa o privesc fermecat. Arata de parca tocmai a iesit din unul dintre acele basme atat de ireale. Fara sa-si gandeasca rational nici unul dintre miscari, atat de copilaroasa si totusi… Atat de frumoasa.
In doar vreo doua minute deja e uda pana la piele, rochita ii sta lipita de trupul atat de firav. Cu toate astea, nu pare sa o intereseze nici unul din aspectele negative ale gesturilor ei.
Dupa ce ma mai uit putin la ea, parca vrajit de fiecare miscare din maini, fiecare rotire pe varfurile picioarelor, ies si eu din masina lasand stropi de ploaie reci sa-mi ude hainele si trupul.
- Esti nebuna!
Ii spun fara nici o inhibitie, de parca ne-am cunoaste de mult timp. Aceasta imi zambeste fara sa para deloc deranjata de cuvintele mele. Totusi, nu pare sa aiba de gand sa se opreasca. Mai degraba pare sa se contopeasca cu ploaia tot mai mult, devenind un singur intreg.
Un sentiment ciudat de teama ma cuprinde, daca va disparea in ploaie? Pentru ca acum, cuprins de atata magie, nu mi s-ar mai parea atat de aberant un lucru de asta.
Dar de ce mi-e frica ca o sa o pierd? Pana la urma nu e a mea, abia ne-am cunoscut. E doar o straina care danseaza in ploaie in fata mea. Si atunci de ce simt ca ne leaga ceva? Ceva mai presus de totate gesturile ei marunte, de toata trairea mea nesemnificativa…
Dar nu. Nu am timp pentru asa ceva. Eu trebuie sa fiu prezent, prezent in viata mea si poate si in a ei.
Ma duc spre ea si o iau in brate de la spate tragand-o in interiorul scari blocului unde am inteles ca locuieste.
E atat de calda desi ploaia care ii udase cu atata brutalitate trupul era rece, atat de rece.
Si parul ei ud pare sa elibereze atata parfum, un parfum atat de natural, dulce, care imi induce un million de imagini. Cu ea, cu noi. Parca totul ar fi doar o farama de magie care ma imbata de fericire, totul atat de absurd.
Si vreau sa o simt, vreau sa o simt mai aproape de mine, sa o protejez de orice ar putea sa-i faca si cel mai neinsemnat rau.
Dar trebuie sa-mi revin, trebuie sa o eliberez din bratele mele cat inca mai am puterea sa o fac.
Ii dau drumul trimitand-o in casa ca pe un copil care nu si-a ascultat parintii. Si asta e ea, doar un copil. Un copil care necesita protectie chiar daca poate nu realizeaza asta.
Dar in fata mea s-a deschis atat de usor, e prea naiva. Nici macar nu ma cunoaste si totusi pare sa ma citeasa mai bine ca oricine. Si poate sa ma controleze, simt ca are atata forta asupra mea…
O privesc cum incearca sa deschida usa apartamentului si ochii imi zboara direct pe trupul ei de care stau lipite hainele pline de apa. Simt o dorinta absurd de a o atinge, de a ma apropia de ea, de ai culege toata fiinta in mine.
Dar inca pot sa controlez asta. Atata timp cat nu o sa mai fie in jurul meu.
Dau sa ies pe usa blocului cand imi aud numele aproape soptit de gura ei.
Ma intorc brusc, cu un entuzism ciudat, parca chiar as fi asteptat asta. Ea ma priveste cu ochii plini de o stralucire bizara.
- Vreau sa ne revedem! Maine… - face o pauza, parca ezita- maine, se deschide o cofetarie in centrul orasului.
Ii zambesc inconstient, apoi cuvintele iasa pur si simplu din gura mea, uitand de tot pentru o secunda. Parca numai existenta ei mai conteaza.
- Vin sa te iau pe la sase.
Doar niste cuvinte atat de simple am putut sa gasesc imprastiate prin capul meu in momentul asta. O vad cum roseste usor dupa care ma aproba din cap in timp ce intra in apartament parca speriata. Probabil realizandu-si gestul si cuvintele.
Plec si eu dupa ce mai privesc usa inchiasa in spatele ei pentru cateva secunde.
Unde o sa duca asta? Un viitor atat de incert care ma entuziasmeaza intr-un mod ciudat…
am zis sa postez urmatorul capitol daca la calalalt am avut nesimtirea de a va lasa cu ochii in soare la sfarsit :D
e mai lung si sper ca si cat de cat reusit, urmatorul o sa vine mai tarziu cum o saptamana imi fac veacul prin sat unde nu am acces la tehnologie :|
Capitolul 4
Charllote pov.
Imi schimb figura fetei din una probabil total tampa in una mai oficiala si ii intind mana ca unui partener de afaceri in timp ce ma prezint doar cu numele mic.
Satenul ma priveste pierdut pentru cateva secunde parca neintelegand ce astept cand i-am intins mana.
Isi scutura putin capul ciufulindu-si inconstient suvitele dandu-i un aer mai rebel, dupa care imi prinde mana intr-a lui printr-un gest tandru, aproape intim dandu-mi parca fiori placuti.
- Cezar. Incantat!
Imi spune zambindu-mi micut si totusi plin de caldura. Ciudat, nu mi-l imaginam deloc asa. Mai degraba asteptam sa ma intampine niste ochii reci si goi. Cum o privea pe fata aceea…
Dupa inca cateva secunde in care nu face altceva decat sa ma priveasca pare sa se trezeasca si el la realitate si intr-un sfarsit imi da drumul la mana printr-un gest incet.
Adam se scuza bagand o scuza de-a dreptul ridcola cum ca i sa parut ca a vazut pe cineva cunoscut si ne lasa singuri cu prima ocazie. Mda, de parca ar fi locul potrivit sa ne lase “singuriâ€.
Locul asta plin de oameni deja a ajuns sa ma plictiseasca si sa ma incomedeze in ultimul hal.
- Sti? Imi pari foarte cunoscuta, la fel si numele tau. Totusi, nu siu de unde…
Mi se adreseaza satenul, i-as zice sa faca un efort de memorie dar chiar in secunda urmatoare cineva ne abordeaza pe amandoi aproape sarindu-ne in spate.
- Scriitori mei micuti! Nu credeam ca o sa va intalnesc aici. Mai ales impreuna. Se infiripa ceva?
Aproape ca ne striga un om grasut in urechi in timp ce-si ridica si coboara sprancenele cu subinteles.
Cezar ma priveste ciudat si cuvintele barbatului imi revin in cap ca o sageata: “scriitori mei micutiâ€. Nestiind cum sa reactionez la figura lui i-am zambit micut dupa care am intrat in vorba cu grasutul care e defapt directorului edituri care mi-a publicat cartile.
Prostia mea. Dar de unde sa stiu ca un om poate vorbi atat de mult. In vreo douazeci de minute stiam deja unde are de gand sa-si petreaca vacant atat de el cat si fiul lui, cu care ar fi incantat de altfel sa-mi faca cunostinta.
Am ajuns sa-mi dau ochii peste cap tot mai des sau sa oftez vizibil extreme de plictisita. Totusi, se pare ca nu are de gand sa se simta.
Il privesc rugtor pe saten, care a ramas langa noi desi a avut o multime de ocazi sa evadeze din calvarul in care doar eu m-am bagat pana la urma.
Acesta imi zambeste cu subinteles si imediat dupa se uita mirat la ceas.
- Cat de tarziu este. Imi pare rau dar trebuie sa mai ajung undeva si in plus i-am promis lui
Charllote ca o duc acasa cu masina. Desi regretam nespus mi-e teama ca o sa ascultam restul povesti cu alta ocazie.
Spune Cezar incercand sa para cat mai serios insa cu un aer ironic pe care nu si-l poate stapanii. Pentru mine e insa evident ca se preface.
Totusi, se pare ca exista chiar si oameni mai naivi ca mine. Deci, in mai putin de doua minute iesim din incapere amandoi extenuati.
Ne urcam in masina lui si porneste din loc in timp ce eu incerc sa-i explic pe unde locuiesc.
Dupa multe explicate si curbe, ajungem intr-un final si in fata blocului unde locuiesc si Cezar opreste motorul.
Il privesc pentru cateva secunde. Acum pare mult mai serios, genul acela de fata pasiva care nu exprima absolut nimic pe care am detestat-o intodeauna la un om. Poate ca asa e de obicei si toata faza de mai devreme a fost doar mica evadare…
Toata acea caldura din ochii lui, acele zambete micute insa atat de clare…
Imi scutur capul putin dupa care privesc socata pe geamul masini ca sa vad stropii de ploaie cum se lovesc cu brutalitate de el. Ca de toata masina si de tot ce-i in jurul ei de altfel.
Dar acum nu ma mai deranjeaza ca ploua, chiar deloc. Imi da mai degraba cu sentiment ciudat de eliberare acel zgomot produs de stropi mari de apa la contactul cu suprafetele solide ce ne inconjoara.
Un zambet prostesc si probabil copilaresc imi lumineaza fata imediat si il privesc din nou pe strainul, practic, ce sta langa mine.
- De cand nu ai mai dansat in ploaie?
Il intreb direct zambindu-i larg si privindu-l direct in ochii.
- Nu am dansat niciodata, de ce as face ceva atat de prostesc?
- Daca te-as intreba cand ai ras din inima ultima data mi-ai da acelasi raspuns?
- Poate…
Imi raspunde sec si lipsit de viata. Dar nu am de gand sa las lucrurile asa…
Cezar pov.
O privesc cum iasa din masina cu gesturi rapide si totusi elegante si incepe sa se invarta in ploaie in fata masini. Eu nu fac altceva decat sa o privesc fermecat. Arata de parca tocmai a iesit din unul dintre acele basme atat de ireale. Fara sa-si gandeasca rational nici unul dintre miscari, atat de copilaroasa si totusi… Atat de frumoasa.
In doar vreo doua minute deja e uda pana la piele, rochita ii sta lipita de trupul atat de firav. Cu toate astea, nu pare sa o intereseze nici unul din aspectele negative ale gesturilor ei.
Dupa ce ma mai uit putin la ea, parca vrajit de fiecare miscare din maini, fiecare rotire pe varfurile picioarelor, ies si eu din masina lasand stropi de ploaie reci sa-mi ude hainele si trupul.
- Esti nebuna!
Ii spun fara nici o inhibitie, de parca ne-am cunoaste de mult timp. Aceasta imi zambeste fara sa para deloc deranjata de cuvintele mele. Totusi, nu pare sa aiba de gand sa se opreasca. Mai degraba pare sa se contopeasca cu ploaia tot mai mult, devenind un singur intreg.
Un sentiment ciudat de teama ma cuprinde, daca va disparea in ploaie? Pentru ca acum, cuprins de atata magie, nu mi s-ar mai parea atat de aberant un lucru de asta.
Dar de ce mi-e frica ca o sa o pierd? Pana la urma nu e a mea, abia ne-am cunoscut. E doar o straina care danseaza in ploaie in fata mea. Si atunci de ce simt ca ne leaga ceva? Ceva mai presus de totate gesturile ei marunte, de toata trairea mea nesemnificativa…
Dar nu. Nu am timp pentru asa ceva. Eu trebuie sa fiu prezent, prezent in viata mea si poate si in a ei.
Ma duc spre ea si o iau in brate de la spate tragand-o in interiorul scari blocului unde am inteles ca locuieste.
E atat de calda desi ploaia care ii udase cu atata brutalitate trupul era rece, atat de rece.
Si parul ei ud pare sa elibereze atata parfum, un parfum atat de natural, dulce, care imi induce un million de imagini. Cu ea, cu noi. Parca totul ar fi doar o farama de magie care ma imbata de fericire, totul atat de absurd.
Si vreau sa o simt, vreau sa o simt mai aproape de mine, sa o protejez de orice ar putea sa-i faca si cel mai neinsemnat rau.
Dar trebuie sa-mi revin, trebuie sa o eliberez din bratele mele cat inca mai am puterea sa o fac.
Ii dau drumul trimitand-o in casa ca pe un copil care nu si-a ascultat parintii. Si asta e ea, doar un copil. Un copil care necesita protectie chiar daca poate nu realizeaza asta.
Dar in fata mea s-a deschis atat de usor, e prea naiva. Nici macar nu ma cunoaste si totusi pare sa ma citeasa mai bine ca oricine. Si poate sa ma controleze, simt ca are atata forta asupra mea…
O privesc cum incearca sa deschida usa apartamentului si ochii imi zboara direct pe trupul ei de care stau lipite hainele pline de apa. Simt o dorinta absurd de a o atinge, de a ma apropia de ea, de ai culege toata fiinta in mine.
Dar inca pot sa controlez asta. Atata timp cat nu o sa mai fie in jurul meu.
Dau sa ies pe usa blocului cand imi aud numele aproape soptit de gura ei.
Ma intorc brusc, cu un entuzism ciudat, parca chiar as fi asteptat asta. Ea ma priveste cu ochii plini de o stralucire bizara.
- Vreau sa ne revedem! Maine… - face o pauza, parca ezita- maine, se deschide o cofetarie in centrul orasului.
Ii zambesc inconstient, apoi cuvintele iasa pur si simplu din gura mea, uitand de tot pentru o secunda. Parca numai existenta ei mai conteaza.
- Vin sa te iau pe la sase.
Doar niste cuvinte atat de simple am putut sa gasesc imprastiate prin capul meu in momentul asta. O vad cum roseste usor dupa care ma aproba din cap in timp ce intra in apartament parca speriata. Probabil realizandu-si gestul si cuvintele.
Plec si eu dupa ce mai privesc usa inchiasa in spatele ei pentru cateva secunde.
Unde o sa duca asta? Un viitor atat de incert care ma entuziasmeaza intr-un mod ciudat…
