21-07-2011, 10:03 PM
cum toata ziua a plouat si am fost si relativ insipirata, am zis ca nu va suparati daca vin cu primul capitol
cu dedicatie pentru Mina-chan care m-a ajutat cu numele personajelor :*:*:*
sper sa va placa, eu nu sunt chiar total satisfacuta de el, adica cred ca putea iesi si mai bine, in fine.. v-a las pe voi sa hotarati si scz pentru excesul de dialog si daca sunt greseli de tastare pentru ca Word-ul imi cam trage teapa uneori :P
Charlotte pov.
Ma ridic din fata leptopului luandu-mi cana de cafea de pe birou. Se pare ca inspiratia m-a parasit zilele astea. Nu conteaza, pana la urma mai am la dispozitie inca trei luni ca sa termin cartea asta. Deci, as zice ca-mi permit o mica pana de inspiratie. La urma urmei chiar si cineva ca mine are astfel de momente macar o data la cativa ani.
Ma indrept spre geam si privesc peisajul exterior. Linistit de altfel, ca in fiecare diminiata. Nu degeaba am insistat sa-mi gasesc un apartament in zona asta. Si scuza ca o scriitoare are nevoie de liniste pentru a creea adevarate opere i-a facut pe toti sa priveasca altfel faptul ca locuiesc la periferia orasului.
Vibratile telefonului care sta aruncat pe undeva prin pat ma fac sa tresar usor si sa-mi atintesc privirea spre el. Las cafeaua pe pervazul geamului si trantindu-ma inapoi in pat privesc spre ecranul luminos al telefonului. Vazand numele unuia dintre amici mei raspund fara nici o ezitare folosindu-ma de acel ‘alo’ atat de tipic.
- Salut Charllote. I-a ghici de ce te-am sunat.
- Draga noastra prietena Ida ne forteaza din nou sa ne petrecem diminiata de sambata tinandu-i ei companie.
- Ti-am mai spus ca-ti iubesc vesnica ironie? Aproape la fel de mult ca pe tine.
- Ma flatezi.
- Asta era si intentia mea.
Ii inchid telefonul lui Luck dupa ce ne luam la revedere in felul nostru unic. El e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si un pictor desavarsit. Imi amintesc ca anul trecut mi-a promis ca ma ia de nevasta daca nu ma casatoresc pana la douazeci si trei de ani. Am fost imediat de accord, de altfel ar fi de-a dreptul ingrozitor ca o scriitoare care la varsta de numai nouasprezece a scris doua romane de dragoste care s-au incadrat cu foarte multa usurinta in cadrul best seller-urilor sa ajunga ‘fata batrana’. Nu ca as intentiona cu adevarat sa ma casatoresc cu el. Cred ca mi-ar fi imposibil sa nu-mi gasesc pe nimeni in urmatori patru ani, chiar daca nu as cauta in mod special pe cineva.
Imi dau ochii peste cap amintindu-mi ca trebuie sa plec. Ida a fost intodeauna genul de persoana extreme de punctuala iar eu am fost mereu o intarziata.
Imi arunc pe birou telefonul care inca isi facea veacul in mana mea si imi iau pe mine primele haine care imi sar in ochii atunci cand imi deschid dulapul. Doar un maieu negru peste care iau o camasa simpla gri si o pereche de blugi albastrii inchis. Imi ciufulesc unpic buclele roscate si dupa ce arunc restul de cafea din cana ce ramasese pe pervazul geamului, ies pe usa pornind spre casa prietenei mele.
In mai putin de douazeci de minute sunt la ea. Ca de obicei sunt ultima, dar asta nu m-a deranjat niciodata.
- Deci care e subiectul orei de barfa de saptamana asta?
Intreb luandu-mi locul obisnuit pe fotoliul cel mai apropiat de fereastra.
- Martin Cezar.
Imi spune Ida intorcand ziarul spre mine pentru a putea vedea titlul unei articol. Ma incrunt putin si imi dau capul mai in fata ca sa pot descifra ceva.
“Dragostea eterna dureaza trei luniâ€. Doar atat apuc sa citesc ca blonda intoarce iar ziarul spre ea si incepe sa citeasca cu voce tare cateva randuri din articolul respectiv.
- Unul dintre cei mai tineri scriitori ai generatiei nostre, Martin Cezar, a declarat fara nici o retinere ca ‘dragostea eterna dureaza trei luni’. De asemenea a mai declarat ca el nu a fost si nu v-a fi vreodata indragostit si ca finalurile fericite dupa care tanjesc toti nu exista decat in basme. Hah, cum se poate intitula scriitor cineva care nu crede in iubire? Si nu-mi pasa daca cartile lui sunt psihologice sau orice altceva.
O privesc putin confuza pe blonda dupa care imi apare un ranjet prostesc pe fata. “El nu se va indragostii niciodataâ€. Cuvintele lui imi circula prin tot capul ca un ecou.
- Challote, zambetul tau ma inspaimanta chiar mai tare ca de obicei.
Imi spune Luck privindu-ma insistent, atragand si privirile celorlalti asupra mea.
- O sa-l fac sa se indragosteasca si sa-si scoata aberatile astea din cap.
Spun eu cu o voce usor ridicata dandu-mi mana prin par. Uneori chiar am impresia ca scot numai aberatii pe gura. O fi inca prea devreme pentru mine.
- Atunci hai sa facem un pariu ca sa fie mai distractiv. Daca il faci pe Cezar sa se indragosteasca nebuneste de tine sau de orice alta fata in doua saptamani atunci tu castigi pariul. Daca nu eu voi castiga.
Mi se adreseaza un barbat brunet de vreo douazeci si ceva de ani. Pana acuma nu l-am mai vazut pe aici dar Ida cunoaste o gramada de persoane din diverse profesii deci nu e chiar ceva neobisnuit.
Ii spun ca sunt de acord desi timpul mi se pare prea scurt si dam mana ca si cum am incheia ceva pact. Intodeauna am avut obiceiul prost sa mi-o fac cu mana mea. Dar acum e prea tarziu sa mai dau inapoi.
Dupa putin timp ma fac nevazuta din casa prietenei mele dand vina pe o durere de cap care ma chinuie de cateva zile. Nu-mi place sa o mint dar nici starea necesara sa mai stau acolo nu aveam.
De altfel, Luck a insistat sa ma conduca pana acasa.
- Stii? Ai mintit neobisnuit de convingator.
Imi spune satenul dupa ce intram in masina lui.
- Insinuezi cumva ca as fi mintit?
Il intreb chicotind usor. Acesta imi zambeste dupa care porneste masina.
Fara sa vreau privirea mea ramane atintita asupra satenului pentru catea secunde. Nu mi-am dat seama niciodata, dar arata chiar bine. Dupa ce termin cu pariul asta poate…
Imi scutur capul lasandu-mi gandul neterminat si zambesc privindu-l din nou pe Luck. Acesta imi raspunde tot cu un zambet, insa cred ca de doua ori mai mare ca al meu.
Ajung acasa destul de repede si dupa ce fac un dus aproape rece ma trantesc in pat cu leptopul in brate.
Incep sa scriu cateva randuri dar le sterg imediat afisand o figura nemultumita.
“Cum se poate intitula scriitor cineva care nu crede in iubire?â€. Cuvintele Idei pline de rautate mi se strecoara printre ganduri.
‘Eu cred cu adevarat in iubire?’. Am sustinut intodeauana cu tarie ca da, cred. Dar chiar cred? Uneori pana si eu am impresia ca ceea ce scriu eu sunt doar basme. Neasteptand cu adevarat sa am parte de iubirea perfecta sau de sfarsitul fericit si in viata reala. Si atunci eu am vreun drept sa ma numesc scriitoare?
cu dedicatie pentru Mina-chan care m-a ajutat cu numele personajelor :*:*:*
sper sa va placa, eu nu sunt chiar total satisfacuta de el, adica cred ca putea iesi si mai bine, in fine.. v-a las pe voi sa hotarati si scz pentru excesul de dialog si daca sunt greseli de tastare pentru ca Word-ul imi cam trage teapa uneori :P
Capitolul 1
Charlotte pov.
Ma ridic din fata leptopului luandu-mi cana de cafea de pe birou. Se pare ca inspiratia m-a parasit zilele astea. Nu conteaza, pana la urma mai am la dispozitie inca trei luni ca sa termin cartea asta. Deci, as zice ca-mi permit o mica pana de inspiratie. La urma urmei chiar si cineva ca mine are astfel de momente macar o data la cativa ani.
Ma indrept spre geam si privesc peisajul exterior. Linistit de altfel, ca in fiecare diminiata. Nu degeaba am insistat sa-mi gasesc un apartament in zona asta. Si scuza ca o scriitoare are nevoie de liniste pentru a creea adevarate opere i-a facut pe toti sa priveasca altfel faptul ca locuiesc la periferia orasului.
Vibratile telefonului care sta aruncat pe undeva prin pat ma fac sa tresar usor si sa-mi atintesc privirea spre el. Las cafeaua pe pervazul geamului si trantindu-ma inapoi in pat privesc spre ecranul luminos al telefonului. Vazand numele unuia dintre amici mei raspund fara nici o ezitare folosindu-ma de acel ‘alo’ atat de tipic.
- Salut Charllote. I-a ghici de ce te-am sunat.
- Draga noastra prietena Ida ne forteaza din nou sa ne petrecem diminiata de sambata tinandu-i ei companie.
- Ti-am mai spus ca-ti iubesc vesnica ironie? Aproape la fel de mult ca pe tine.
- Ma flatezi.
- Asta era si intentia mea.
Ii inchid telefonul lui Luck dupa ce ne luam la revedere in felul nostru unic. El e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si un pictor desavarsit. Imi amintesc ca anul trecut mi-a promis ca ma ia de nevasta daca nu ma casatoresc pana la douazeci si trei de ani. Am fost imediat de accord, de altfel ar fi de-a dreptul ingrozitor ca o scriitoare care la varsta de numai nouasprezece a scris doua romane de dragoste care s-au incadrat cu foarte multa usurinta in cadrul best seller-urilor sa ajunga ‘fata batrana’. Nu ca as intentiona cu adevarat sa ma casatoresc cu el. Cred ca mi-ar fi imposibil sa nu-mi gasesc pe nimeni in urmatori patru ani, chiar daca nu as cauta in mod special pe cineva.
Imi dau ochii peste cap amintindu-mi ca trebuie sa plec. Ida a fost intodeauna genul de persoana extreme de punctuala iar eu am fost mereu o intarziata.
Imi arunc pe birou telefonul care inca isi facea veacul in mana mea si imi iau pe mine primele haine care imi sar in ochii atunci cand imi deschid dulapul. Doar un maieu negru peste care iau o camasa simpla gri si o pereche de blugi albastrii inchis. Imi ciufulesc unpic buclele roscate si dupa ce arunc restul de cafea din cana ce ramasese pe pervazul geamului, ies pe usa pornind spre casa prietenei mele.
In mai putin de douazeci de minute sunt la ea. Ca de obicei sunt ultima, dar asta nu m-a deranjat niciodata.
- Deci care e subiectul orei de barfa de saptamana asta?
Intreb luandu-mi locul obisnuit pe fotoliul cel mai apropiat de fereastra.
- Martin Cezar.
Imi spune Ida intorcand ziarul spre mine pentru a putea vedea titlul unei articol. Ma incrunt putin si imi dau capul mai in fata ca sa pot descifra ceva.
“Dragostea eterna dureaza trei luniâ€. Doar atat apuc sa citesc ca blonda intoarce iar ziarul spre ea si incepe sa citeasca cu voce tare cateva randuri din articolul respectiv.
- Unul dintre cei mai tineri scriitori ai generatiei nostre, Martin Cezar, a declarat fara nici o retinere ca ‘dragostea eterna dureaza trei luni’. De asemenea a mai declarat ca el nu a fost si nu v-a fi vreodata indragostit si ca finalurile fericite dupa care tanjesc toti nu exista decat in basme. Hah, cum se poate intitula scriitor cineva care nu crede in iubire? Si nu-mi pasa daca cartile lui sunt psihologice sau orice altceva.
O privesc putin confuza pe blonda dupa care imi apare un ranjet prostesc pe fata. “El nu se va indragostii niciodataâ€. Cuvintele lui imi circula prin tot capul ca un ecou.
- Challote, zambetul tau ma inspaimanta chiar mai tare ca de obicei.
Imi spune Luck privindu-ma insistent, atragand si privirile celorlalti asupra mea.
- O sa-l fac sa se indragosteasca si sa-si scoata aberatile astea din cap.
Spun eu cu o voce usor ridicata dandu-mi mana prin par. Uneori chiar am impresia ca scot numai aberatii pe gura. O fi inca prea devreme pentru mine.
- Atunci hai sa facem un pariu ca sa fie mai distractiv. Daca il faci pe Cezar sa se indragosteasca nebuneste de tine sau de orice alta fata in doua saptamani atunci tu castigi pariul. Daca nu eu voi castiga.
Mi se adreseaza un barbat brunet de vreo douazeci si ceva de ani. Pana acuma nu l-am mai vazut pe aici dar Ida cunoaste o gramada de persoane din diverse profesii deci nu e chiar ceva neobisnuit.
Ii spun ca sunt de acord desi timpul mi se pare prea scurt si dam mana ca si cum am incheia ceva pact. Intodeauna am avut obiceiul prost sa mi-o fac cu mana mea. Dar acum e prea tarziu sa mai dau inapoi.
Dupa putin timp ma fac nevazuta din casa prietenei mele dand vina pe o durere de cap care ma chinuie de cateva zile. Nu-mi place sa o mint dar nici starea necesara sa mai stau acolo nu aveam.
De altfel, Luck a insistat sa ma conduca pana acasa.
- Stii? Ai mintit neobisnuit de convingator.
Imi spune satenul dupa ce intram in masina lui.
- Insinuezi cumva ca as fi mintit?
Il intreb chicotind usor. Acesta imi zambeste dupa care porneste masina.
Fara sa vreau privirea mea ramane atintita asupra satenului pentru catea secunde. Nu mi-am dat seama niciodata, dar arata chiar bine. Dupa ce termin cu pariul asta poate…
Imi scutur capul lasandu-mi gandul neterminat si zambesc privindu-l din nou pe Luck. Acesta imi raspunde tot cu un zambet, insa cred ca de doua ori mai mare ca al meu.
Ajung acasa destul de repede si dupa ce fac un dus aproape rece ma trantesc in pat cu leptopul in brate.
Incep sa scriu cateva randuri dar le sterg imediat afisand o figura nemultumita.
“Cum se poate intitula scriitor cineva care nu crede in iubire?â€. Cuvintele Idei pline de rautate mi se strecoara printre ganduri.
‘Eu cred cu adevarat in iubire?’. Am sustinut intodeauana cu tarie ca da, cred. Dar chiar cred? Uneori pana si eu am impresia ca ceea ce scriu eu sunt doar basme. Neasteptand cu adevarat sa am parte de iubirea perfecta sau de sfarsitul fericit si in viata reala. Si atunci eu am vreun drept sa ma numesc scriitoare?
