05-01-2012, 09:48 PM
Acele zone cu trei randuri de spatii linii sunt ruperi mai mari in text care am lasat asa pentru a se diferentia de simplul spatiu lasat. Pentru majoritate (eu inclusiv) e foarte neplacut sa citeasca perete de text (lucru care mi s-a reprosat in trecut). Asadar, spatiere intre paragrafe pentru a fi mai placut pentru ochi si spatiere mai larga acolo unde e nevoie sa fie clara diferenta. N-as zice ca asta afecteaza atat de mult citirea textului.
Am schimbat naratorii odata cu acel paragraf avand in vedere ca Alex are sa vorbeasca destul. N-am considerat ca-si avea rostul sa pun italic o bucata atat de mare de text.
Descrierea ampla era intr-adevar un pacat al meu mai vechi. In lucrarile mai noi am incercat sa temperez lucrurile. Sunt intr-adevar sfaturi de tinut cont, confirmand anumite banuieli de-ale mele. Schimbarea de stil poti s-o vezi oricand in lucrarile de mai sus.
Lucrarea 5: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea a II-a
Se opri după ce trase de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.
-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?
Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele. Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.
-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.
I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.
-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.
“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.
Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.
Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa, un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…
…Am fugit.
Am luat-o la goană, sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo…
Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.
Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.
N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet…ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.
Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…
Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine. Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.
Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost.
Here's a lullaby to close your eyes goodbye...
Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu, scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva, nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.
Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit.
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală.
Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.
Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu, în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea, îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.
Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…
…
Mă amăgeam singur fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.
Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.
Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.
Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.
Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.
Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.
Râsul îmi încetă È™i începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziÈ›ia ce-mi era doar prea familiară.â€
Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.
-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.
Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.
-E ÎNCĂ AICI! …
Capitolul I – Născut din mintea omului
Am schimbat naratorii odata cu acel paragraf avand in vedere ca Alex are sa vorbeasca destul. N-am considerat ca-si avea rostul sa pun italic o bucata atat de mare de text.
Descrierea ampla era intr-adevar un pacat al meu mai vechi. In lucrarile mai noi am incercat sa temperez lucrurile. Sunt intr-adevar sfaturi de tinut cont, confirmand anumite banuieli de-ale mele. Schimbarea de stil poti s-o vezi oricand in lucrarile de mai sus.
Lucrarea 5: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea a II-a
Se opri după ce trase de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.
-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?
Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele. Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.
-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.
I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.
-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.
“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.
Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.
Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa, un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…
…Am fugit.
Am luat-o la goană, sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo…
Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.
Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.
N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet…ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.
Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…
Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine. Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.
Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost.
Here's a lullaby to close your eyes goodbye...
Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu, scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva, nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.
Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit.
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală.
Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.
Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu, în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea, îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.
Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…
…
Mă amăgeam singur fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.
Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.
Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.
Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.
Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.
Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.
Râsul îmi încetă È™i începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziÈ›ia ce-mi era doar prea familiară.â€
Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.
-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.
Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.
-E ÎNCĂ AICI! …
Capitolul I – Născut din mintea omului
![[Imagine: 14wyiz6.jpg]](http://i43.tinypic.com/14wyiz6.jpg)
Pentru intrebari sau orice alte interactiuni cu mine, folositi cu incredere mesajele de profil. Contrar opiniei populare eu nu musc...si chiar daca as musca, am toate vaccinurile facute.