Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Stiu ca mai am inca doua povesti incepute si promit ca le voi continua. Ideea asta mi-a venit ieri si din cauza ei nu m-am putut concentra pe celelalte asa ca a trebuit sa o scriu si pe asta. Nu am decat prologul momentan. Nu stiu cat de bun e, sper totusi sa va placa.
Titlul este provizoriu, nu stiu daca va ramane asa sau daca il voi mai schimba pe percurs. Astept parerile voastre.
Tip critica: absolut orice.

Prolog

Stăteam întinsă pe iarbă privind deasupra mea la un copac printre ale cărui frunze se puteau zări câteva raze de soare.
În dreapta mea câteva fete vorbeau pe şoptite. Era destul de inutil. Ştiam mult prea bine despre cine vorbesc. Despre mine. Eram sigură. Eram destul obişnuită ca lumea să mă vorbească pe la spate.
Oare chiar nu aveau ceva mai bun de făcut?
Mi-am îndreptat privirea spre ele moment în care au încetat să mai vorbească şi s-au îndepărtat.
Ce ridicole sunt.
Am sperat că în acest liceu copii vor fi diferiţi. Cât de mult mă înşelasem. Până la urmă la ce puteam oare să mă aştept de la ei? Ce puteam aştepta de la nişte fiinţe pentru care imaginea este tot ceea ce contează? Pentru care renumele este mai important decât personalitatea lor în sine? Nişte fiinţe pentru care un simplu nume înseamnă mult mai mult decât ar trebui? Răspunsul era simplu: nimic. Era inutil să mă mai aştept la lucruri bune din partea lor.
M-au judecat încă de pima oară când mi-au auzit numele. Nici măcar nu au aşteptat să mă cunoască cu adevărat. De fapt, mă îndoiam că vreunul din ei a vrut vreodată să o cunoască pe fata ce se ascundea în spatele unui nume. Un simplu nume. Ce ironic. Un lucru atât de neînsemnat a devenit totul pentru ei.
Nu m-am ridicat la renumele pe care îl aveam, un renume pe care nici măcar nu mi-l dorisem, aşa că am fost repede dată la o parte şi catalogată drept ciudată.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. De ce mă gândeam la toate astea?
M-am ridicat în piciorare scuturându-mi frunzele din păr. Mi-am luat geanta de pe jos, unde zăcuse tot acest timp, şi cu paşi lenţi m-am îndreptat spre casă.
Simţeam privirile noilor mei colegi în ceafă în timp ce mă îndepărtam de liceul unde aveam să petrec ceea ce mai rămăsese din clasa a unsprezecea.
Abia aşteptam ca totul să se termine. Nu-mi plăceau deloc oamenii aceştia. Nu pentru faptul că mă vorbesc pe la spate. Nu dau nici doi bani pe astfel de chestii. Motivul pentru care nu-mi plac este deoarece nimeni nu vrea să mă cunoască cu adevărat. Nu e nici măcar o singură persoană acolo care să vrea să-mi fie prieten pentru cine sunt eu cu adevărat.
Acum câţiva ani mi se părea destul de trist şi eram tot timpul supărată din acestă cauză. Însă cu timpul m-am obişnuit.
Şi, până la urmă, dacă nu vor să mă cunoască e pierderea lor.