Dragostea este magia iluziei

[Abbeh.]

Ow, nu mă aşteptam să nu fie nici măcar un comentariu micuţ. ;(



[center]Capitolul 10[/center]


Atitudinea lui Mika din acea seară mă uimise complet, dar ce conta ? El venise, pentru că îl chemasem, deci îi păsa. Îi păsa de mine ! Oh, Dia, înghite-ţi cuvintele de copil idiot şi aminteşte-ţi că e cel mai bun prieten al tău de opt ani de zile – sigur că ţine la tine şi la siguranţa ta, dar asta nu înseamnă că ţine la tine în acel mod. Dar, oare, nu-mi dovedise că mă iubeşte aşa cum sunt ? În seara în care avusesem parte de primul sărut – o seară de neuitat de altfel; o seară care voiam să se repete, fără să-l mai resping. Aveam atât de multă încredere în el şi-l iubeam într-atât, încât dacă ar fii spus cineva să încasez un glonţ pentru el, aş fii făcut-o fără să mă gândesc de două ori. Nu-mi păsa de calităţile lui, ştiu că avea multe, nu-mi păsa de defectele lui, le iubeam şi pe acelea; îl iubeam necondiţionat. Era totul pentru mine, dacă el zâmbea, eu zâmbeam, dacă el plângea, eu plângeam – cu mici excepţii semnificative, desigur.
- Deci vii la mine acum, nu ?
- Nu prea ştiu ce să spun, mi-a răspuns evitându-mi, pentru o clipă, privirea.
Am oftat, conştientă fiind că n-am nici cel mai mic motiv pentru care să-l învinovăţesc; în ultima noapte în care stătuse la mine mă sărutase, îmi îndepărtase tricoul şi când l-am oprit părea de-a dreptul trist şi dezamăgit şi, parcă, nici eu nu aş fii vrut să se oprească, dar simţeam că e greşit şi îmi era teamă – teamă că apoi nu m-ar mai fii dorit nici măcar ca simplă amică. Îl cunoşteam pe Mika, foarte bine chiar, şi ştiam cât de egoist şi arogant putea fii; adevărat, cu mine nu fusese niciodată aşa, din contră chiar: era dulce, săritor şi o companie extraordinar de plăcută. Trebuie să recunosc că, de-a lungul timpului, a devenit tot mai atrăgător şi mai fascinant – tragic este că nu doar eu observasem asta; toate fetele din jur îl sorbeau din priviri, lucru care mă deranja foarte mult, deoarece Mika era al meu şi numai al meu. În orice caz, acum voiam doar să vină cu mine acasă, să ne uităm la un film oarecare, să mă ţină în braţe şi să adormim aşa; nu doream nimic altceva.
- În regulă, Dia, să mergem către casă, a spus el încet.
- Să înţeleg că vii la mine ? l-am întrebat, lăsând un zâmbet sincer să-şi facă loc pe chipul meu.
- Păi, trecem pe la pizzerie, nu-mi pasă care, să luăm ceva să mănânci, căci sunt sigur că n-ai mâncat nimic, mergem la tine, ne uităm la un film şi dormim. E bine aşa ? m-a întrebat zâmbindu-mi.
- E perfect, am murmurat fericită.
Dacă filmul acela ar fii siropos şi tu m-ai ţine în braţe, mi-am adăugat în gând, fără s-o spun cu voce tare, nu doream să întind coarda şi, eventual, să devin penibilă. Tot drumul a fost cufundat într-o atmosferă tăcută şi apăsătoare – nici unul dintre noi nu vorbea. El a spus ceva, totuşi, când am ajuns la pizzerie, pentru a comanda, dar nu m-a întrebat – ştia deja ce-mi place şi ce vreau. Nu m-a ţinut de mână sau de mijloc sau ceva de genul acesta, dar a mers foarte apropiat de mine, aproape lipit, temându-se, probabil, să nu mai păţesc ceva. Oh, da, Dia cea neajutorată ce se băga doar în probleme, mi-am spus în gând dându-mi ochii peste cap.
- Uite Mika, îmi pare tare rău, am rostit la un moment dat.
- Pentru ce ? m-a întrebat nedumerit şi, oarecum, rece.
- Pentru faza cu tipa blondă, cu toată drama de acolo şi tot. Dacă ştiam că toate alea aveau să se întâmple, nu te mai chemam, pe bune; o lăsam să-mi facă ce voia să gata, am spus dând din mână.
- Nu, nu-ţi cere scuze pentru greşeala mea. Meritam să trec eu prin toate acele momente, nu tu, dar uite că nu s-a putut; se răzbună pe tine pentru că eu n-am vrut să … ştii tu …
- E absurd, poate că nu mă suferă nici pe mine, cine ştie ? În fond, sunt arogantă şi toate cele – doar semănăm.
- E o curvă, Dia, n-are sentimente şi nu-i pasă de tine – are prea puţin creier. Totuşi, cu puţinul pe care-l are, loveşte unde doare mai tare. Tu eşti cea mai mare slăbiciune a mea, înţelegi ? Ai fost, eşti şi vei fii, chiar dacă nu-mi place să recunosc.
N-am răspuns, eram uimită şi zâmbeam ca o idioată, la drept vorbind. I-aş fii spus şi eu ceva, dar am tăcut, apoi el a adăugat:
- Doar suntem cei mai buni prieteni de opt ani, zilele nu ar fii la fel fără tine.
Da, sigur, trebuia să strici tu totul, mister ticăloşenie. Îl iubeam pe Mika, dar îl şi uram în acelaşi timp: putea fii dulce, iar apoi strica totul atuncând vorbe despre „bla bla, cei mai buni prieteni, bla bla”. Oare se vedea deja cu cineva ? Imposibil, mi-ar fii spus, dar nu înţeleg. Nu înţeleg când trecuse timpul şi când mă îndrăgostisem aşa de tare de el. Mi-am impus mereu reguli, am încercat să fiu o persoană normală – exceptând faptul că eu nu aveam o cea mai bună prietenă, aveam un cel mai bun prieten, dar prima regulă a mea era să nu mă îndrăgostesc de cel mai bun prieten al meu şi, uite aici, nu o respectasem. Inimii nu-i poţi dicta, din păcate, decidea singură şi nu sunt sigură că acum decidea corect.

Am ajuns curând acasă, am urcat pe scări şi-am descuiat – eram încă singură acasă, părinţii mei erau, aşa cum mă aşteptam, plecaţi pentru o perioadă mai lungă de timp decât promiseseră. M-am descălţat şi i-am spus că merg să fac un duş, luându-mi haine de schimb. Adoram să stau în pantaloni scurţi în casă, erau atât de comozi, iar tricourile largi erau adorabile. Cred că am stat un sfert de oră sub stropii calzi de apă şi aş fii stat mai mult dacă foamea nu era aşa de supărătoare; m-am şters şi mi-am aruncat pe mine pantalonii şi tricoul, mi-am prins părul într-o coadă şi m-am uitat în oglindă; l-am dezlegat apoi, considerând că onduleurile şatene cu reflexii roşcate arată mai bine aşa. Am ieşit curând din baie şi l-am văzut încălzind pizza la cuptorul cu micorunde şi apoi aşezând-o frumos pe masă. M-am aşezat pe scaun şi m-am apucat să mănânc – nu am glumit când am spus că îmi era foame.
- Merci, am spus, cu gura plină de pizza, lucru care, de altfel, nu-mi stătea în fire.
- Cu plăcere, am răspuns râzând.
- Dacă vrei să faci duş, ştii că mai ai haine aici, nu ? Ţi le pot da imediat ce termin felia asta delicioasă şi …
- Dia, n-ai mâncat toată ziua, am dreptate ?
- Nu vreau să vorbesc despre asta, am murmurat bosumflată.
Nu era nevoie să-mi strice el bună dispoziţia care oricum abia-mi revenise. Am mâncat în linişte ce mai rămăsese, apoi am mers amândoi în camera mea şi i-am dat hainele necesare. A intrat la duş, iar eu m-am pus în pat, pentru a evita alte discuţii de care nu aveam chef şi cărora nu le puteam face faţă – mai bine dormim şi gata, ducă-se naibii şi filmul acela pe care doream să-l văd stând în braţe la Mika. Mi-am aşezat bine pilota peste mine, m-am cuibărit în patul mult prea mare pentru mine şi am încercat să adorm, dar ştim cu toţii cum este: când încerci din răsputeri să adormi, nu se întâmplă, eşti prea concentrat pentru a adormi. Mă buşea râsul la acel gând, dar m-am abţinut, voiam să-l fac să creadă că dormeam.

Când a ieşit de la duş, eram deja somnoroasă şi trebuia să fac un oarecare efort pentru a-mi deschide ochii şi un şi mai mare efort pentru a-i menţine deschişi, aşa că nu m-am obosit cu nimicuri de acest gen şi, mai mult, nu i-am răspuns nici când m-a strigat, cu toate că eram încă trează şi-l auzeam. Paşii lui se îndreptau către bucătărie, l-am auzit strângând masa, apoi s-a dus în sufragerie. Are să doarmă acolo-am gândit eu, dar am auzit doar cum el stinsese televizorul şi închisese uşa – venea, în mod sigur, către dormitorul meu. S-a aşezat prima dată cu spatele la mine, eu stând cu spatele către el şi, după vreun sfert de oră, când deja credeam că doarme, s-a întors cu faţa, cuprinzându-mă în braţe, făcându-mi inima să bată foarte repede – mă îndoiesc că era conştient de efectul pe care îl avea asupra mea. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri, dar fără prea mare succes, mai ales că el încă nu dormea şi eu respiram cu atâta grijă, de parcă aş fii fost o bolnavă de cancer în stare terminală sau ceva de genul acesta. Când am simţit că doarme pe bune – devenise, parcă, mai greu – am început să mă gândesc la toate lucrurile care s-au petrecut în ziua aceea. Îl împuşcase şi nu se întâmplase nimic, cum era posibil aşa ceva ? Oare glonţul trecuse pur şi simplu pe lângă el ? Dar era plin de sânge ! Nu găseam nicio explicaţie logică pentru ce se petrecuse în acel moment, dacă nu se băga în faţa mea, eram acum la spital, conectată la nişte aparate care să mă ţină în viaţa sau, mai rău, la morgă. Încercam să găsesc tot felul de explicaţii, dar nici una nu era îndeajuns de logică, deloc chiar, păreau desprinse din desene animate sau din vreun serial ştiinţifico-fantastic. Nu spun că nu mă bucuram, dar nu era normal, nu ştiu cine sau ce era Mika. Citisem de curând Twilight şi mă gândeam că e vampir, în fond, era aşa cum îl descria autoarea: cu un miros foarte plăcut, unic, de o frumuseţe unică şi, poate, nemuritor, dar … nu era rece. Oricum, până pe la trei sau patru dimineaţa nu am putut închide ochii, găseam fel de fel de creaturi pe care le asemănam cu Mika, dar nimic nu se potrivea. Poate că, totuşi, era om. Dar ce fel de om ? Cu siguranţă nu era ca mine sau ca târfa blondă, avea ceva special, îi cursese mult sânge, semăna chiar cu o hemoragie, dar se oprise, fără să rămână nicio urmă pe trupul lui perfect. Până şi blonda aceea observase şi strigase îngrozită „Dar am tras !”, iar el nu murise, se temea chiar că acela era sângele meu. Când am simţit că mă fură somnul, m-am ridicat din pat şi m-am dus la baie, să-mi mai curăţ o dată tăietura de pe gât, cu toate că ştiam că mă va ustura, apoi m-am aşezat în pat, înapoi în braţele lui şi am adormit.
Nu aveam un ceas pe noptiera de lângă pat, aşa că nu ştiu în ce moment al zilei suntem; totuşi, când m-am trezit era deja o lumină incredibilă, iar Mika nu mai era lângă mine. Perna pe care dormise mirosea acum ca el, parfumul lui se păstrase în patul meu, iar eu mă foiam acum pe locul lui din dorinţa de a-i simţi mai mult şi mai mult mirosul. Mirosul de cafea şi pâine prăjită ce venea din bucătărie m-a făcut să-mi dau seama că el încă nu plecase, iar când şunca şi ouăle se auzeau sfârâind, am fost sută la sută sigură că el era acolo, pregătind micul dejun. M-am ridicat alene din pat şi m-am dus către bucătărie, aşa ciufulită cum eram, l-am privit, am murmurat un „neaţa” pe care nu sunt sigură că l-a auzit şi m-am aşezat zâmbind la masă, aşteptând să fiu servită. Ei, servită e mult spus, răsfăţată e un cuvânt bun pentru mine acum, dar, în orice caz, îmi convenea situaţia. Cât timp nu-mi face bucătăria praf, mi-am mai spus, dar ştiu că n-o s-o facă, trebuie să am încredere în el. Doamne, e vorba doar despre nişte ouă, ce poate face rău ?

[center]***[/center]

Stăteam întinsă pe pat, continuând să mă gândesc la ziua de ieri şi la Mika. Era ciudat şi-mi puneam mii de întrebări, la care dădeam mii de răspunsuri, fără ca măcar unul dintre ele să fie plauzibil sau mulţumitor. M-am strâmbat nemulţumită şi m-am întors pe cealaltă parte, lăsând tricoul să se ridice – uitasem că Mika era aici, dar aveam oricum uşa închisă, el fiind în sufragerie, uitându-se la televizor. Nu prea ştiam care era acum relaţia dintre noi doi, însă cu siguranţă nu strălucea.
Când a venit în dormitor s-a aşezat lângă mine fără nicio explicaţie, dar privindu-mă blând. I-am întors privirea, continuând să fiu nedumerită.
- Mika, care a fost faza de ieri ? l-am întrebat încruntându-mă.
- Păi …
- Spune, l-am incurajat.
Dar nu a mai spus nimic, a stat aşa câteva momente, apoi mi-a luat chipul în mâini şi m-a sărutat. Un sărut atât de dulce, atât de blând, atât de aşteptat; un sărut la care am răspuns fără ezitare.