Rock it fairy!

[Me�al.]

Aşa, mă bucur că avem "o tonă" de cititori şi sper să ne citească şi comenteze cineva ficul [ în continuare].
@Dydo - Mersi că ai citit, dragă. Sperăm că o să citeşti în continuare şi acţiunea se va complica puţintel. Cât despre tip, el o să semene puţintel cu mine. Nu ştiu în câtă măsură, dar o să semene. :D

Capitolul 2
Shane P.O.V.

Era dimineaţă. Stăteam întins pe patul moale, ascultând muzică la căşti şi privind tavanul alb. Ceasul de pe noptiera neagră a început să sune şi am deschis ochii larg, privindu-l urât. L-am trântit pe jos, nervos căci m-a trezit din moţăitul meu. Zgomotul s-a oprit când câteva piese din ceas s-au împrăştiat pe parchet. Am murmurat o înjurătură, acela fiind al nuştiu câtelea spart în ultimele luni. Mi-am scos căştile din urechi şi am aruncat Ipodul pe pat. Am luat telefonul de pe birou şi m-am uitat la ceas, căscând. Imediat ce am văzut că era ora zece dimineaţa, am intrat în trepidaţii. În jumătate de oră trebuia să fiu la pregătirile pentru concertul trupei mele.
-La dracu’! Am urlat eu şi am deschis uşa de la dulap, luând o bluză neagră cu modele roşii şi blugii mei negri.
Am luat vijelios chitara ce stătea în husa ei, sprijinită de un perete. Am pus-o pe umăr şi m-am încălţat cu nişte skateri negrii, cu şireturi albe. Părul brunet nu m-am mai sinchisit să-l aranjez căci eram în criză de timp. Alergând, am ieşit pe uşă şi, în cea mai mare grabă posibilă, am încuiat uşa casei.
Soarele strălucea binevoitor pe cerul senin şi încălzea oraşul aglomerat. Trebuia să ajung cât de repede puteam în centrul oraşului, un lucru cam complicat, având în vedere faptul că mai aveam doar zece minute. Am hotărât să iau metroul, aceasta fiind un mijloc de transport rapid. Peronul era gol, lipsit de oameni, puţin cam cuidat într-o dimineaţă de miercuri. Cât timp aşteptam să vină metroul, am reuşit să-mi trag sufletul şi să mă pregătesc pentru următoarea parte a sprintului meu. Un zgomot puternic a anunţat venirea mijlocului de transport şi m-am apropiat de uşa lui pătată cu grafitti. Am intrat înăuntru şi am privit în jur. Nu era nici o cunoştinţă de-a mea pe acolo... Nu aveam cu cine să stau de vorbă până când ajungeam. Am ridicat din umeri şi mi-am dat ochii peste cap. M-am sprijinit de unul dintre pereţii vagonului şi scot din buzunar Ipodul. Mi-am pus căştile în urechi şi am privit plictisit în gol. Brusc, telefonul mobil pe care îl ţineam în buzunarul blugilor a început să sune. Zgomotul s-a făcut auzit chiar dacă ascultam muzică. În timp ce răspundeam la telefon, am observat cum toţi pasagerii mă priveau încruntaţi, de parcă vroiau să mă decapiteze. Am răspuns şi în urechea mea a răsunat vocea celui mai bun prieten al meu, Alexander.

-Shane, când vi? Toţi am ajuns, numai tu lipseşti şi fără tine nu putem face nimic.

-Alex, şti că dacă puteam eram la fix, numai că am programat ceasu’ ăla idiot să sune la ora zece. Uite, acum sunt în metrou şi ajung în aproximativ cinci minute, e bine? Am întrebat deja enervat.

-Bine, grăbeşte-te omule! Nu te lălăi pe drum, ok?

Chiar în acel moment, metroul a ajuns în staţia unde trebuia să cobor, aşa că am închis telefonul fără să-i spun un simplu „pa” . Nu eram cel mai politicos om de pe pământ şi Alex era obişnuit cu acest lucru.
Am ieşit fugind din metrou şi am urcat treptele în cea mai mare grabă posibilă. Îmbrânceam oamenii cu coatele, croindu-mi drum printre ei şi ascultându-le înjurăturile puerile. Le-aş fi răspuns şi eu cu o înjurătură, dar nu aveam timpul necesar.
Într-un final am ajuns la locul stabilit. Gâfâiam şi tricoul îmi era transpirat tot. Prietenii mei mă priveau amuzaţi, mai să râdă. I-am ignorat şi am lăsat chitara sprijinită de o bancă. Mă întrebam dacă nu cumva o şi stricasem în graba mea nebunească, dar am alungat ideea rapid. Alex şi cu Gareth au început să conecteze chitara la un amplificator şi un tip blond verifica microfonul. Eu stăteam pe o bordură privindu-i cum se agită. Chiar mă întrebam cum trecuse atâta timp şi nu mi-au dat nici o sarcină. N-am avut prea mult nocor căci Alex s-a aşezat lângă mine şi mi-a dat nişte hârtii. Erau versurile ultimilor noastre melodii, cele pe care le vom cânta la concertul din seara următoare. Am oftat şi mi-am sprijinit capul în palmă, citind foile. Ştiam mult prea bine versurile, dar tot timpul Alex mă punea să le citesc din nou. Probabil credea că nu mă voi descurca, având în vedere că eram şi vocalist şi chitarist. M-am ridicat de pe bordură şi am sărit pe şcena cu pardoseala lucioasă. Am luat chitara şi am atins microfonul cu mâna dreaptă. Alex şi-a luat şi el bassul, Gareth s-a aşezat la tobe şi tipul blond, Ashley, stătea pregătit să înceapă să cânte la keyboard. Am dat tonul şi am început să cântăm. La început, vocea mi-a fost gâtuită şi gâtul mă durea, dar, pe parcurs, mi-am revenit.
După aproximativ două ore de repetiţii, ne-am oprit din cântat şi Gareth a adus câteva cutii de energizante. Am luat una dintre cutii şi am deschis-o oftând. Eram obosit şi vocea îmi era răguşită e abia mai puteam cânta un vers. Alex mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zâmbit. Mi-am dat ochii peste cap, fiind sigur că va începe să mă bată la cap pe o temă stupidă.
-Shane, ştiu că nu prea ai chef de repetiţii sau chestii de genu’, dar înţelege faptul că mâine este primul nostru concert şi trebuie să dăm tot ce avem mai bun. Te rog, pentru binele ehipei să uiţi de problemele tale şi să te axezi pe repetiţii şi concert. Mâine poate să fie ziua când...
-Mă, mă poţi lăsa în pace cu discursurile tale? Nu vreau să te ascult spunându-ţi predicile înţelepte. Şti că am destule probleme pe cap şi că vreau să scap de ele, dar mi-e greu. Ştiu versurile, ştiu acordurile şi mâine o să ne descurcăm la concert, am spus eu nervos trântind cutia de energizant pe asfalt.
Ce mă enerva era faptul că Alex ştia mai bine decât oricine că nu eram în apele mele după ce un prieten de-al meu, foarte bun, a murit lovit de o maşină. Chiar dacă asta s-a întâmplat acum vreo două luni, nu puteam să uit. Poate că uitam mai rapid acel eveniment dacă nu îl vedeam, cu ochii mei, cum maşina l-a lovit. Era o amintire dureroasă şi care nu îmi dădea pace. M-am ridicat în picioare, mi-am deconectat chitara de la amplificator şi am dat să plec. Alex a început să strige după mine, dar nu l-am băgat în seamă. Am luat-o cu paşi rapizi spre parcul din apropiere. Acolo puteam să mă calmez liniştit. Am intrat în parc şi m-am întins pe iarba moale, lângă un copac înverzit. Vântul adia uşor, făcând ca razele soarelui să fie plăcute şi călduţe. Am închis ochii şi, din neatenţie, am adormit.
Afară începuse să se facă frig şi razele soarelui nu mai încălzeau. Acesta a fost primul lucru care m-a făcut să deschid ochii şi m-am întrebat unde eram. Imediat mi-am amintit faptul că adormisem în parc. M-am uitat la ceas şi am observat că era ora şase şi jumătate seara şi trebuia să fiu acasă. Încet, m-am ridicat de pe iarbă şi am pornit într-un pas săltat pe alee.
Când am ajuns pe strada unde era casa mea, am văzut o maşină neagră parcată în faţa locuinţei aflată lângă a mea. Era aceeaşi maşină pe care am văzut-o acum jumătate de lună, pentru prima dată. Ştiam că acolo se mutase cineva în urmă cu două săptămâni, dar nu i-am văzut aproape deloc pe locatari. Toate luminile erau aprinse la ambele etaje şi din maşină am văzut ieşind o fată înaltă, cu părul brunet şi cu o şuviţă roşie. Era îmbrăcată în negru, dar atât am putut vedea pentru că a intrat în curtea casei, urmată de o femeie, care, probabil, era mama ei. Eram curios să văd cine era fata ce locuia aici de două săptămâni, dar am auzit vocea mamei mele de la poartă:
-Shane, ai întârziat la masă!
M-am întors şi am alergat până la ea şi am intrat împreună înăuntru. Eram obosit şi nu aveam chef să iau cina, aşa că m-am retrat în camera mea, lăsându-i pe părinţi jos, în sufragerie. Am lăsat chitara sprijinită de un perete şi am ieşit pe balcon. De acolo, am văzut-o pe fata pe care am văzut-o acum câteva minute. Stătea tristă pe balconul mic. M-am uitat la ea, studiind-o atent, luna luminându-i trupul.