15-02-2010, 10:53 PM
Hellow! Scuzaţi întărzierea, dar şcoala mi-a acaparat aproape tot timpul liber. >.<
@ Sweet Aiko - Noi ne străduim ca ficul să fie bun şi original. :D Ne bucurăm că îţi place şi te mai aşteptăm.
@Kripterya - Şi eu m-am cam săturat de poveşti d'astea cu formarea cuplurilor după o ceartă, aşa că Nya şi cu mine ne-am gândit să facem ceva nou. Cât despre apariţia săgeţilor în secolul 21 nu îţi putem spune încă :-" O să aflii pe parcurs. :D
@Berry - Ne bucurăm că îţi place ficul şi sperăm că o să îl citeşti în continuare ^^ .
@Elusive Wolf - Mulţumim pentru commentariu. Sincer, eu nu am auzit despre această Holly Black. Am auzit de ea când ai postat tu şi atunci credeam că e un "el" :)) . Bine că m-a luminat Nya :)) . Păi... n-am auzit de cărţile astea [ şi nici de autor ] , so, nu prea ştiu dacă ideile sunt asemănătoare. :-?? N-am mai citit o carte de ceva timp :)) Ultima fuse acum ceva timp :-"
Mergeam prin curtea castelului privindu-i relaxat pe localnicii agitaţi. Ca de obicei, dimineaţa femeile alergau de colo colo pentru a-şi îndeplinii sarcinile. Bărbaţii le ajutau sau, pur şi simplu, pierdeau vremea.
Un bărbat înalt, cu faţa palidă şi purtând o armură maro, se îndrepta spre mine. Paşii lui greoi se auzeau pe pietrele cubice. M-am oprit şi l-am privit politicos.
-Derik, trebuie să te duci să o ajuţi pe Lyniah la întinsul rufelor, îmi spuse el pe un top superior.
Am ridicat dintr-o sprâceană, dar nu m-am clintit din loc. Mi se părea o treabă inutilă şi patetică. De ce aş întinde rufe? Sau, de fapt, de ce eu şi nu altcineva? Nu vroiam să fac ce îmi zicea şeful gărzilor.
-Lasă-mă în pace. Lyniah se poate descurca şi singură. Nu are nevoie de ajutorul meu, am spus şi m-am întors cu spatele la el, luând-o spre ieşirea din castel. Nu aveam chef de tâmpeniile lui.
Stăteam pe creanga unui falnic copac, privind în gol. Vântul adia uşor împletind frunzele într-un vals şi ciufulindu-mi părul lung, de un blond deschis spre argintiu şi făcând să mi se vadă urechile ascuţite. Pe drumul noroios ce şerpuia prin pădure nu era nimeni, doar câteva frunze acopereau mocirla. Am privit printre copaci şi am văzut zidul de piatră pe care îl avea castelul. Nu putea fi observat de oricine, culoarea lui fiind aproximativ identică cu a copacilor. Locul unde trăiau elfii nu putea fi văzut de un ochi de muritor şi nici turla principală nu era foarte înaltă.
Am luat în mână arcul ce îl ţineam prins la spate, lângă tolba cu săgeţi. Nu l-am folosit de ceva timp, luptele fiind puţine prin aceste zone. Oamenii nu îndrăzneau să intre în această pădure pentru că ei cred că era bântuită. Nu înţeleg de ce cred asta pentru că noi, elfii, eram foarte discreţi.
Mi-am ciulit urechea şi am auzit nişte voci goase în partea din nord a pădurii, acolo unde era drumul creat de muritori. Voicile râdeau şi tropăiau pe iarba fragedă. Nu puteau să fie elfi. Noi nu aveam voci aşa de groase. Am hotărât să verific pentru că nimeni nu se aventurase prea curând în acea zonă. Am sărit de pe creangă pe iarba de pe marginea drumeagului. Alergam cu rapiditate spre locul de unde se auzeau vocile, dar în acelaşi timp încercam să fiu discret, să nu realizeze că mă îndreptam spre ei. Când eram destul de aproape, m-am lipit de trunchiul gros al unui copac şi am privit în direcţia aceea. Trei sau patru fiinţe mici de înălţime, cu pielea închisă la culoare şi cu părul roşcat vorbeau. Purtau haine de un gri spre negru şi ţineau în mână arcuri, securi sau săbii. Gnomi, fără îndoială. M-am uitat pe lângă coprul unuia şi am văzut pe cineva întins pe iarbă. Avea părul roşcat, asemenea lor, dar trupul îi era inert. Din spate îi ieşea o săgeată lungă şi sânge îi curgea. Gnom? Nu, ei nu ar fi nimicit pe cineva din neamul lor şi corpul fiinţei era mult mai subţire şi delicat decât al gnomilor. Atunci, poate era om? Am ciulit urechea vrând să aud discuţia gnomilor.
-Ce pradă bună. O să ne sature, am auzit vocea goasă a unuia dintre ei.
-Da, carne dulce şi fragedă de om. Pur şi simplu un deliciu. Abia aştept să o înfulec, a zis un altul.
-Să o omoîm! O voi omorî eu. E un deliciu să vezi cum se zvârcolesc de pe-o parte pe alta, a zis cel de-al treilea. Cel cu securea, probabil, pentru că am văzut cum o ridică în aer, pregătit să lovească.
Am atins, cu vârfurile degetelor mâinii drepte, sabia ce o aveam prinsă la brâu. Cu atenţie, am scos-o din teacă, având grijă ca cineva să nu mă fi auzit. Am privit cum securea se ridica deasupra capului gnomului şi se îndreapta spre fată, aerul şuierând. Cu un salt şi alergând, am ajuns lângă trupul fetei şi am oprit securea cu spada. Pe faţa creaturii se putea citi uimirea combinată cu nervozitatea. Continua să îşi ţină muşchii braţului încordaţi şi apăsa securea pe sabie, parcă sperând că aş putea ceda sau că ar putea reuşi să rupă spada. Ceilalţi doi, stăteau împietriţi şi mă priveau. Parcă aş fi fost un inorog sau cine ştie ce minune a lumii.
-Trebuia să apară un nenorocit de elf. Tot pământul ăsta este plin de creaturile astea nesuferite ce le poartă o prea mare grijă oamenilor. Rareori apucă un om să spargă bariera dintre lumile noastre şi atunci se trezeşte un elf, bombănea gnomul cu securea, lasând-o în jos.
Am lăsat şi eu sabia pe lângă corp, privindu-i atent. Feţele le erau nervoase şi roşii. Ochii le tânjeau după sângele creaturii umane din spatele meu. Căutau o cale de a mă depăşi şi a sfâşia carnea crudă şi proaspătă a fetei, apoi îmbătându-se cu sângele ei roşu precum vinul.
Cu coada ochiului, am privit trupul întins pe iarbă şi am observat cu sângele îi curgea şiroaie din rană. Dacă aveam de gând să mai aştept mult, atunci degeaba i-am înfuriat pe gnomi.
-Poate că nu vă este destul de clar. Eu voi avea grijă de această fată, deci aşteptarea voastră este în van. Nu vă voi lăsa să o atingeţi. Cred că ar fi bine să plecaţi, sau poate doriţi să chem Consiliul? Am spus eu pe un ton serios, ridicând din sprânceană.
Consiliul... Adunarea de care se temeau toate fiinţele magice. Acest cuvânt, aparent simplu, avea urmări oribile. La Consiliu se adunau mari puteri ale creaturilor magice şi dezbăteau o problemă, care trebuia să fie destul de gravă. Cei ce erau găsiţi vinovaţi erau alungaţi din lumea noastră – în cel mai bun caz – sau erau executaţi pe loc. Toate fiinţele se tem de această adunare şi mulţi vroiau să o evite. Din cauză că le era teamă, mulţi nu mai făceau lucruri oribile şi pacea rămânea intactă.
-Plecăm, plecăm... Se auzeau vocile şoptite precum un susur ale celor trei gnomi.
Nu am schiţat nici un gest şi privesc cum o luau cu paşi mici şi greoi pe drumul noroios. Bocancii lor se afundau în stratul gros de noroi, murdărindu-i. Încă le puteam auzi vocile nemulţumite.
M-am întors pe călcâie şi am privit spre fată. Nu arăta prea bine. Faţa îi era albă precum hârtia şi sângerarea nu se oprise. M-am apropiat de ea cu paşi mari, rapizi. Se părea că aş fi putut scoate săgeata fără a-i agrava rana. Ăsta era singurul mod prin care puteam să o salvez. Am tras cu rapiditate de săgeată, scoţând-o. Am stat şi am privit preţ de o secundă rana. Nu s-a infectat, un lucru bun. Rapid, am rupt o bucată din pelerina maro şi i-am bandajat rana. Nu eram foarte priceput în a face bandaje, dar era mai bine decât nimic. M-am aplecat şi am luat-o uşor în braţe. Trebuia să o duc cât mai rapid la castel. Alergam printre copaci fără a fi atent la ce era în jurul meu. Auzeam foşnetul frunzelor şi simţeam cum vântul îmi flutura prin părul lung. Copacii se pierdeau în urma mea ca şi când nici nu i-aş fi văzut. Am intrat vijelios pe poarta din lemn şi am alergat spre camera mea. Elfii mă priveau întrebători, toţi ridicând din sprânceană şi oprindu-se din treburile lor. Am trecut rapid pe lângă Migorn, şeful gărzilor cu care m-am certat în această dimineaţă. S-a încruntat şi a început să îmi zică ceva, dar n-am auzit. Nu am fost atent şi încă o ceartă cu el chiar nu îmi trebuia. Ştiam prea bine că o să îmi facă o „vizită†curând, dar am preferat să amân momentul din mai multe motive.
Am început să urc câteva trepte către dormitoare. Aici nu era urmă de elf. Nimeni nu se prea ducea acolo în miezul zilei. M-am oprit în faţa unei uşi pe care am deschis-o rapid. Grăbit, am intrat în cameră, nefiind atent la orice detaliu care mă înconjura. Am aşezat-o pe tânără pe patul moale şi am căutat bandajele. Numai când mă gândeam că o să o bandajez mă apucau nervii. Nici o mică tăietură nu puteam să bandajez, dar o rană cauzată de o săgeată? Am oftat. În timp ce desfăceam trusa de prim ajutor, priveam chipul fetei. Faţa îi era albă precum hârtia şi contrasta frumos cu părul ei precum focul. Părea atât de liniştită, deşi rana nu era aşa de mică. I-am privit chipul absorbit preţ de mai multe minute. Apoi, când faţa i s-a strâmbat, am revenit la realitate. Am început să o bandajez cu grijă şi atenţie.
@ Sweet Aiko - Noi ne străduim ca ficul să fie bun şi original. :D Ne bucurăm că îţi place şi te mai aşteptăm.
@Kripterya - Şi eu m-am cam săturat de poveşti d'astea cu formarea cuplurilor după o ceartă, aşa că Nya şi cu mine ne-am gândit să facem ceva nou. Cât despre apariţia săgeţilor în secolul 21 nu îţi putem spune încă :-" O să aflii pe parcurs. :D
@Berry - Ne bucurăm că îţi place ficul şi sperăm că o să îl citeşti în continuare ^^ .
@Elusive Wolf - Mulţumim pentru commentariu. Sincer, eu nu am auzit despre această Holly Black. Am auzit de ea când ai postat tu şi atunci credeam că e un "el" :)) . Bine că m-a luminat Nya :)) . Păi... n-am auzit de cărţile astea [ şi nici de autor ] , so, nu prea ştiu dacă ideile sunt asemănătoare. :-?? N-am mai citit o carte de ceva timp :)) Ultima fuse acum ceva timp :-"
Capitolul 2
Derik P.O.V.
Derik P.O.V.
Mergeam prin curtea castelului privindu-i relaxat pe localnicii agitaţi. Ca de obicei, dimineaţa femeile alergau de colo colo pentru a-şi îndeplinii sarcinile. Bărbaţii le ajutau sau, pur şi simplu, pierdeau vremea.
Un bărbat înalt, cu faţa palidă şi purtând o armură maro, se îndrepta spre mine. Paşii lui greoi se auzeau pe pietrele cubice. M-am oprit şi l-am privit politicos.
-Derik, trebuie să te duci să o ajuţi pe Lyniah la întinsul rufelor, îmi spuse el pe un top superior.
Am ridicat dintr-o sprâceană, dar nu m-am clintit din loc. Mi se părea o treabă inutilă şi patetică. De ce aş întinde rufe? Sau, de fapt, de ce eu şi nu altcineva? Nu vroiam să fac ce îmi zicea şeful gărzilor.
-Lasă-mă în pace. Lyniah se poate descurca şi singură. Nu are nevoie de ajutorul meu, am spus şi m-am întors cu spatele la el, luând-o spre ieşirea din castel. Nu aveam chef de tâmpeniile lui.
Stăteam pe creanga unui falnic copac, privind în gol. Vântul adia uşor împletind frunzele într-un vals şi ciufulindu-mi părul lung, de un blond deschis spre argintiu şi făcând să mi se vadă urechile ascuţite. Pe drumul noroios ce şerpuia prin pădure nu era nimeni, doar câteva frunze acopereau mocirla. Am privit printre copaci şi am văzut zidul de piatră pe care îl avea castelul. Nu putea fi observat de oricine, culoarea lui fiind aproximativ identică cu a copacilor. Locul unde trăiau elfii nu putea fi văzut de un ochi de muritor şi nici turla principală nu era foarte înaltă.
Am luat în mână arcul ce îl ţineam prins la spate, lângă tolba cu săgeţi. Nu l-am folosit de ceva timp, luptele fiind puţine prin aceste zone. Oamenii nu îndrăzneau să intre în această pădure pentru că ei cred că era bântuită. Nu înţeleg de ce cred asta pentru că noi, elfii, eram foarte discreţi.
Mi-am ciulit urechea şi am auzit nişte voci goase în partea din nord a pădurii, acolo unde era drumul creat de muritori. Voicile râdeau şi tropăiau pe iarba fragedă. Nu puteau să fie elfi. Noi nu aveam voci aşa de groase. Am hotărât să verific pentru că nimeni nu se aventurase prea curând în acea zonă. Am sărit de pe creangă pe iarba de pe marginea drumeagului. Alergam cu rapiditate spre locul de unde se auzeau vocile, dar în acelaşi timp încercam să fiu discret, să nu realizeze că mă îndreptam spre ei. Când eram destul de aproape, m-am lipit de trunchiul gros al unui copac şi am privit în direcţia aceea. Trei sau patru fiinţe mici de înălţime, cu pielea închisă la culoare şi cu părul roşcat vorbeau. Purtau haine de un gri spre negru şi ţineau în mână arcuri, securi sau săbii. Gnomi, fără îndoială. M-am uitat pe lângă coprul unuia şi am văzut pe cineva întins pe iarbă. Avea părul roşcat, asemenea lor, dar trupul îi era inert. Din spate îi ieşea o săgeată lungă şi sânge îi curgea. Gnom? Nu, ei nu ar fi nimicit pe cineva din neamul lor şi corpul fiinţei era mult mai subţire şi delicat decât al gnomilor. Atunci, poate era om? Am ciulit urechea vrând să aud discuţia gnomilor.
-Ce pradă bună. O să ne sature, am auzit vocea goasă a unuia dintre ei.
-Da, carne dulce şi fragedă de om. Pur şi simplu un deliciu. Abia aştept să o înfulec, a zis un altul.
-Să o omoîm! O voi omorî eu. E un deliciu să vezi cum se zvârcolesc de pe-o parte pe alta, a zis cel de-al treilea. Cel cu securea, probabil, pentru că am văzut cum o ridică în aer, pregătit să lovească.
„Mai trăieşte. Să o salvez sau să o las să fie omorîtă de gnomii ăia? Nu, nici eu nu sunt atât de crud încât să privesc un om cum moare în faţa mea.†Am gândit eu concentrat.
Am atins, cu vârfurile degetelor mâinii drepte, sabia ce o aveam prinsă la brâu. Cu atenţie, am scos-o din teacă, având grijă ca cineva să nu mă fi auzit. Am privit cum securea se ridica deasupra capului gnomului şi se îndreapta spre fată, aerul şuierând. Cu un salt şi alergând, am ajuns lângă trupul fetei şi am oprit securea cu spada. Pe faţa creaturii se putea citi uimirea combinată cu nervozitatea. Continua să îşi ţină muşchii braţului încordaţi şi apăsa securea pe sabie, parcă sperând că aş putea ceda sau că ar putea reuşi să rupă spada. Ceilalţi doi, stăteau împietriţi şi mă priveau. Parcă aş fi fost un inorog sau cine ştie ce minune a lumii.
-Trebuia să apară un nenorocit de elf. Tot pământul ăsta este plin de creaturile astea nesuferite ce le poartă o prea mare grijă oamenilor. Rareori apucă un om să spargă bariera dintre lumile noastre şi atunci se trezeşte un elf, bombănea gnomul cu securea, lasând-o în jos.
Am lăsat şi eu sabia pe lângă corp, privindu-i atent. Feţele le erau nervoase şi roşii. Ochii le tânjeau după sângele creaturii umane din spatele meu. Căutau o cale de a mă depăşi şi a sfâşia carnea crudă şi proaspătă a fetei, apoi îmbătându-se cu sângele ei roşu precum vinul.
Cu coada ochiului, am privit trupul întins pe iarbă şi am observat cu sângele îi curgea şiroaie din rană. Dacă aveam de gând să mai aştept mult, atunci degeaba i-am înfuriat pe gnomi.
-Poate că nu vă este destul de clar. Eu voi avea grijă de această fată, deci aşteptarea voastră este în van. Nu vă voi lăsa să o atingeţi. Cred că ar fi bine să plecaţi, sau poate doriţi să chem Consiliul? Am spus eu pe un ton serios, ridicând din sprânceană.
Consiliul... Adunarea de care se temeau toate fiinţele magice. Acest cuvânt, aparent simplu, avea urmări oribile. La Consiliu se adunau mari puteri ale creaturilor magice şi dezbăteau o problemă, care trebuia să fie destul de gravă. Cei ce erau găsiţi vinovaţi erau alungaţi din lumea noastră – în cel mai bun caz – sau erau executaţi pe loc. Toate fiinţele se tem de această adunare şi mulţi vroiau să o evite. Din cauză că le era teamă, mulţi nu mai făceau lucruri oribile şi pacea rămânea intactă.
-Plecăm, plecăm... Se auzeau vocile şoptite precum un susur ale celor trei gnomi.
Nu am schiţat nici un gest şi privesc cum o luau cu paşi mici şi greoi pe drumul noroios. Bocancii lor se afundau în stratul gros de noroi, murdărindu-i. Încă le puteam auzi vocile nemulţumite.
M-am întors pe călcâie şi am privit spre fată. Nu arăta prea bine. Faţa îi era albă precum hârtia şi sângerarea nu se oprise. M-am apropiat de ea cu paşi mari, rapizi. Se părea că aş fi putut scoate săgeata fără a-i agrava rana. Ăsta era singurul mod prin care puteam să o salvez. Am tras cu rapiditate de săgeată, scoţând-o. Am stat şi am privit preţ de o secundă rana. Nu s-a infectat, un lucru bun. Rapid, am rupt o bucată din pelerina maro şi i-am bandajat rana. Nu eram foarte priceput în a face bandaje, dar era mai bine decât nimic. M-am aplecat şi am luat-o uşor în braţe. Trebuia să o duc cât mai rapid la castel. Alergam printre copaci fără a fi atent la ce era în jurul meu. Auzeam foşnetul frunzelor şi simţeam cum vântul îmi flutura prin părul lung. Copacii se pierdeau în urma mea ca şi când nici nu i-aş fi văzut. Am intrat vijelios pe poarta din lemn şi am alergat spre camera mea. Elfii mă priveau întrebători, toţi ridicând din sprânceană şi oprindu-se din treburile lor. Am trecut rapid pe lângă Migorn, şeful gărzilor cu care m-am certat în această dimineaţă. S-a încruntat şi a început să îmi zică ceva, dar n-am auzit. Nu am fost atent şi încă o ceartă cu el chiar nu îmi trebuia. Ştiam prea bine că o să îmi facă o „vizită†curând, dar am preferat să amân momentul din mai multe motive.
Am început să urc câteva trepte către dormitoare. Aici nu era urmă de elf. Nimeni nu se prea ducea acolo în miezul zilei. M-am oprit în faţa unei uşi pe care am deschis-o rapid. Grăbit, am intrat în cameră, nefiind atent la orice detaliu care mă înconjura. Am aşezat-o pe tânără pe patul moale şi am căutat bandajele. Numai când mă gândeam că o să o bandajez mă apucau nervii. Nici o mică tăietură nu puteam să bandajez, dar o rană cauzată de o săgeată? Am oftat. În timp ce desfăceam trusa de prim ajutor, priveam chipul fetei. Faţa îi era albă precum hârtia şi contrasta frumos cu părul ei precum focul. Părea atât de liniştită, deşi rana nu era aşa de mică. I-am privit chipul absorbit preţ de mai multe minute. Apoi, când faţa i s-a strâmbat, am revenit la realitate. Am început să o bandajez cu grijă şi atenţie.
Metal was here.
I\'ll start to worry when I\'m dead.