The way to love [ yaoi ]

[Me�al.]

Scuzaţi întârzierea, dar în vacanţa aceasta am preferat să lenevesc puţin. Totuşi, am apucat să scriu continuarea care sper să vă placă. :D
Oh, and tnx for the comments !

Capitolul 6

Buzele lui Hakuru se apropie de ale mele şi se unesc într-un sărut. Buzele mi se deschid automat, limba şatenului făcându-şi loc printre ele. Stau lipit de peretele cabinei şi savurez acest moment când limbile noastre dansează. După puţin timp, Hakuru rupe sărutul din cauză că nu mai aveam niciunul aer. Trag cu lăcomie aer în piept şi simt mirosul puternic de mucegai ce domneşte în încăpere. Becul, ce atârnă din tavan, începe să pâlpâie precum într-un film horror. Lumina lui oarbă îmi deranjează ochii. Hakuru îşi strecoară mâna sub tricoul meu şi începe să îmi mângâie abdomenul şi îmi presară gâtul cu săruturi. La atingerile lui, scap geamăte involuntare ce par să îl satisfacă. Mă ia în braţe şi ieşim din mica cabină. Mă aşează pe nişte cutii vechi şi aparent mucegăite. Dacă nu aş fi cu el, probabil că aş începe să vărs. Îşi strecoară mâna în pantalonii mei şi îmi masează zona sensibilă, făcându-mă să gem. Pentru a nu ne auzi cineva, îmi astupă gura cu un sărut şi îşi stecoară limba în lăcaşul umed. La fiecare dintre atingerile lui simt cum acel loc începe să se încălzească. Mă simt ca şi cum aş fi gata să iau foc. Începe a-mi suge uşor pielea gâtului, dar destul de tare pentru a rămâne semne roşiatice.
-Hakuru... Şoptesc eu încet.
Când vrea să treacă la următorul pas, auzim cum clanţa uşii este atinsă. Ne ridicăm val vârtej de pe cutiile puturoase şi incomfortabile şi încercăm să ne aranjăm. Uşa se deschide cu un scârţăit cât se poate de deranjant şi, spre bucuria nostră, becul enervant se stinge. S-a ars. Perfect. Acum vizitatorul nu putea să vadă ce se întâmplase.
-Bec idiot, se aude vocea groasă şi răguşită a unui bărbat.
În timp ce el bombăne, eu şi Hakuru ieşim în grabă din cameră şi Hakuru se repezeşte spre casă. Cât timp stă la coadă, bătând nervos din picior, eu îl trag de geaca de piele zicând pe un ton plângăcios:
-Hai...Te rog, Hakuru! Nu vreau haine!
Casieriţa se uită la mine şi începe să râdă. Mă opresc din „misiunea” mea de oprire a şatenului şi o privesc cu ochii mari pe femeia cu parul blond precum săgeţile ucigaşe aruncate de soare.
-Votre enfant est très ébranlée . Comme une barre chocolatée? Îi spune ea lui Hakuru în franceză.
Mă strâmb, neînţelegând nimic. Şatenul îi zâmbeşte şi răspunde:
-Non, merci. Je fatigue Qu'il pense. Apoi, după ce plăteşte, adaugă: Haide!
Ieşim amândoi din magazin, Hakuru murind de râs şi eu privindu-l mirat. Nu înţeleg de ce râde. Poate că trebuia să merg la nenorocitele cursuri de franceză din generală.
-Credea că eşti fiul meu şi vroia să îţi dea o acadea. Copilaş mic ce eşti! Îmi explică într-un final, printre hohotele de râs.
Eu? Fiul lui? Nu, nu semănăm deloc şi este numai cu un an mai mare ca mine. De ce viaţa e aşa de incorectă? Nici într-un milion nu mi l-aş dori pe Hakuru drept tată. Mă stâmb şi îmi încrucişez braţele la piept.
-Ce vânzătoare rea! Nici măcar nu mi-a dat acadeaua! Spun pe un ton copilăros.
Îmi ridic uşor capul din pământ şi privesc soarele. Razele lui precum nişte săbii îmi afectează ochii. Îmi întorc privirea spre Hakuru şi îi propun să mergem la pârtie. Nu vreau să mai intru în vreun magazin şi să fiu confundat cu copilul lui. Îmi zâmbeşte şi mă sărută suav pe obraz. Pornim din nou pe strada mult prea aglomerată, spre casă. Acum mă pot orienta mult mai bine deoarece ştiu partial drumul.
Îl privesc cu coada ochiului pe Hakuru. Chiar şi în cea mai întunecată noapte este frumos. O frumuseţe ce mi se pare neomenească. Pielea lui străluceşte în lumina orbitoare a soarelui, muşchii i se contractă la fiecare pas. Această frumuseţe mi se pare rar de întâlnit. Nici o fată nu m-a fermecat precum el. Dacă aş putea l-aş admira tot timpul.
Din neatenţie, mă coicnesc uşor de un bărbat bătrân. Barba lui este lungă şi alba precum zăpada de pe pârtie. Se încruntă, ridurile i se întesifică. Mă priveşte urât cu ochii săi negrii, regi şi goi.
-Enfant idiot, spune cu vocea-i răguşită şi îşi continuă drumul.
Hakuru stă nervos în spatele meu, vrând să îl ia la bătaie pe bătrân. Poate că nu vrea să provoace probleme. Porneşte cu paşi mari şi rapizi spre casă. Tot drumul continui să întreb ce a zis moşul de l-a enervat atât de tare. Nu vrea să îmi zică, mă ignoră total. La un moment dat, paharul se umple şi se opreşte în faţa mea zicând cu voce tare:
-Te-a făcut idiot! De ce ţii să afli totul?! De ce mă baţi în continuu la cap?! Aparent urlă la mine, pentru că nu este deloc calm.
Aş începe şi eu să mă cert cu el, dar pur şi simplu nu vreau. Rămân în spatele lui, cu capul plecat, privind zăpada murdară. Culoarea de un maro închis o face să arate oribil, să nu mai pară a fi zăpadă.
Ajunşi în casă, mă duc şi mă îmbrac cu costumul de snowboard şi îmi iau placa. Îl aştept pe Hakuru sprijinit de un perete, cu harta pârtiilor în mână. Pe fiecare versant erau mii de pârtii pentru toate gradele – începători, medii, avansaţi. Privesc pârtiile şi atenţia îmi este atrasă de cea cu numărul douăzeci şi nouă. Pe hartă linia şerpuită era trasată cu negru. Este o pârtie pentru avansaţi. Pe această pantă mi-am scrântit piciorul şi tot aici am fost salvat de Hakuru.
-Mergem? Aud vocea şatenului. Voce ce mă trezeşte din starea de reverie.
Aşteptăm la câţiva metri de locuinţa lui autobuzul pentru schiori. Avea să ne ducă mai rapid la părtie. Ski Bus-ul merge spre gondola de unde avem să urcăm în vârful muntelui. Ţin strând snowboardul în mână, de parcă mi-ar fi frică ca nu cumva să mi-l ia cineva. Ajunşi la gondolă, Hakuru cumpără biletele şi ne urcăm tăcuţi înăuntru.

Nu am mai vorbit cu el de când s-a răstit la mine. Oare e corect ce fac? Să îl car după mine peste tot, fără măcar să îi zic ceva? Nu, el trebuie să vorbească primul. Eu eram doar curios, nu trebuia să urle la mine. Gândesc eu privindu-mi boots-şii.

Cât timp gondola a urcat nu am vorbit cu el. Priveam scârbit copacii tăiaţi pentru ca oamenii să îşi poată construi case. Atâta răutate în lume de mi se face greaţă.
Uşile se deschid şi mă ridic de pe scaunul confortabil şi îmi iau placa. Hakuru mă urmează tăcut. Cred că dacă tăcerea asta va continua, o să se enerveze. Îl privesc în ochi. Ce aş vrea să îi sărut acum buzele acelea perfecte. Pentru mine, Haku începe să devină precum ţigara pentru fumător. Un viciu.
-Hai să coborîm pe 26a. Apoi urcăm cu telescaunul din nou şi...mai vedem, spun rapid arătându-i pe hartă linia roşie ce arată un grad de dificultate mediu.
Aprobă. Atât face. Nu scoate nici măcar un sunet. Poate vrea să se răzbune pentru momentul meu de tăcere. Nu mai zic nimic. Mă aşez pe zăpada moale şi încep a-mi prinde legăturile. El face acelasi lucru. Îi aud respiraţia şi aud cum mâinile lui strâng cu grijă legăturile. Când sunt sigur că a terminat, mă ridic în picioare şi încep să cobor pe traseul stabilit. Pârtia este destul de goală, deşi nu este pic de zăpadă sau pământ. Coborîm cu rapiditate făcând viraje scurte şi rapide. Ne mai oprim uneori să ne odihnim, dar niciunul dintre noi nu spune nimic.
După o cotitură, ascunsă printre brazii falnici, se află o căsuţă mică făcută din buşteni rotunzi. Îmi place aspectul rustic care îl inspiră.
Simt cum mâinile lui Haku mă iau de talie şi ma trage spre căbănuţa aparent goală. Îmi scoate legăturile cu uşurinţă şi deschide cu piciorul uşa ce începe să scârţâie. Aruncă snowboardurile pe podeaua prăfuită şi închide uşa în urma lui. Eu stau cuibărit în braţele lui privindu-i chipul curios.

De ce m-o fi adus aici?

_____________________

Traduceri din franceza mea de baltă :))

Votre enfant est très ébranlée. Comme une barre chocolatée? = Copilul dumeavoastră este foarte agitat. Vrea o acadea?
-Non, merci. Je fatigue Qu'il pense. = Nu, mulţumesc. Cred că este obosit.
Enfant idiot = copil idiot

Cam atât. Aştept critici! :D

:bye: