Legături puternice.

[Teh]

Bună :X mulţumesc de comentarii.
Eu aş zice că ne apropiem de final * laughs * . Capitolul acesta este din perspectiva lui Ted <3 sper să vă placă.
Dacă o să aveţi nelămuriri în acest capitol, se vor dezvălui în următorul * laughs * hei I ain't that good sometimes. Enfin, sper să vă placă :3 ăăh, nu am corectat greşelile că mi-e lene aşa că feel free să mi le corectaţi voi. Îmi cer oficial scuze pentru ele.

Lectură plăcută!

Capitolul 23

„ Sunt momente în care te pierzi. Te pierzi şi nu mai ştii nimic de tine. Te arunci singur într-o groapă a singurătăţii şi nimeni nu te poate scoate de acolo. Realizezi de fapt că nici nu vrei să ieşi. Pentru că dacă nu ai pe nimeni care să te aştepte acolo, afară, nu ai de ce să pleci . Mai bine singur în suferinţă şi întuneric. Decât singur afară, unde toată lumea zâmbeşte sub soarele strălucitor şi tu tot suferi. Nu-i aşa?
- Şi atunci, ce îţi doreşti cel mai mult de la viaţă? ”

- Nu îmi vine să cred că în sfârşit terminăm anul ăsta! Mâine e oficial ultima zi, şi am luat şi examenele alea nenorocite. Tu ce ai făcut?
Mergeam spre casă împreună cu Leon. Colegul meu din liceu, singurul cu care m-am înţeles atât de bine încât să îi spun mai multe lucruri despre mine. Nu am crezut că timpul urma să treacă chiar atât de greu. M-am aşteptat ca jumătatea aceasta de an să zboare mai repede. Doar eram în ultimul meu an de liceu.
Însă, nu fusese aşa.
Căci aş fi vrut să plec de aici, să treacă timpul şi să merg să îl întâlnesc pe Eric. Îmi era dor. Nu am putut însă. Şi doar peste o săptămână împlinesc oficial optisprezece ani. Atunci voi fi pe deplin fericit, oare? Căci pe mine mă aşteaptă cineva acolo.
Mi-am amintit vag de piesa de teatru de acum două luni. Îmi acaparase mintea . Era pe locul doi în topul gândurilor mele, căci Eric era primul.
Nimeni care să mă aştepte acolo afară.
Dar există cineva care va fi întotdeauna acolo pentru mine şi nu mă va trăda. Niciodată. Nu ştiam când devenisem atât de melancolic. Mă simţeam mort. Pe dinăuntru şi pe dinafară. De parcă nimic nu mai conta. Inima mea nu se mai entuziasma pentru nimic. Era în comă de când plecase Eric. Nici măcar convorbirile telefonice nu mă încălzeau. Îi simţeam vocea atât de departe.
De parcă nu ne mai puteam vedea niciodată. De parcă eram despărţiţi pentru eternitate. Şi durea. Inima mi se sfâşia şi sufletul meu era căzut în agonie.
Agonie? De ce? Căci nu puteam fi cu el? De ce depindea toată existenţa mea de el? Nu trebuia. Era unchiul meu şi eu chiar nu aveam voie să simt aşa ceva pentru el. Căci eram legaţi prin sânge, nu ar fi trebuit... Nu ! Poate că până la urmă asta nu o să meargă.
Oare de ce m-a umplut de iluzii? Nu. Chiar nu are cum ca aşa ceva să meargă. Oricât m-aş gândi, nu pot să nu fiu realist. Căci acesta a fost doar un vis.
Eu m-am trezit. Dar el?
Mai mult decât orice... Nu aş suporta să îl rănesc. Ce se întâmplă cu mine? Aceste sentimente contradictorii. Vreau să îl văd... Şi totodată mi-e teamă. Da, frică. Poate că într-o zi mă va părăsi şi eu nu voi ştii ce să fac fără el. Din partea mea... ştiu că niciodată nu îmi voi schimba aceste sentimente. Dintr-o singură cauză : doar cu el mă simt în siguranţă deplină.
În ultimele săptămâni am prins o spaimă îngrozitoare de tot ceea ce mă înconjoară. Mi-e frică de toţi. De tata. De soţia lui. De toţi. De Paul. Chiar şi de Leon, care merge acum atât de neglijent pe lângă mine. Mi-e teamă că o să mă atingă. Nu vreau aşa ceva.
Te rog să stai departe de mine!
Aşa aş vrea să îi zic de fiecare dată când face câte un pas ce ne-ar putea aduce unul lângă celălalt. Aşa că păstrez distanţa până ce acesta ajunge acasă la el. Mai aveam câteva străzi de mers. Am dat din cap ca şi salut şi am plecat.
Nu ştiu cum mă mai suporta. Eram practic mort.
Sau poate că nu eram. Însă, aşa mă simţeam. Nu aveam nevoie de cineva care să îmi zică dacă este aşa sau nu . Pur şi simplu... Atunci când inima mea ticăia nu simţeam pulsul. Parcă nu mai aveam sânge în vene.
Şi totuşi .... Cum putea crede cineva ca mine aşa ceva? Ajunsesem în faţa casei. Intrând am simţit singurătatea. Mama mea vitregă era plecată, împreună cu tatăl meu. Asta în ultimele câteva zile. Şi nu aş fi vrut să se întoarcă . Oricum o făceau peste două săptămâni.
Când eu deja nu voi mai fi aici.
Şi mă va aştepta Eric acolo? Probabil că da. Aşa a spus. Este mereu atât de încântat.
Dar eu mă simt distant şi faţă de mine. Cum pot să nu fiu faţă de alţii?
M-am aruncat în patul din dormitor şi am închis ochii, încercând să îmi imaginez cum o să fie viaţa mea mai departe. Mă simţeam îngrozitor. Murdar. Folosit.
Cine ar mai vrea acum o persoană ca mine? Atât de despicabilă şi nedorită. Asta era adevărata mea temere. Faptul că Eric o să mă vadă aşa cum am devenit. O să mă arunce, o să mă trimită departe. O să mă... respingă. Îmi este atât de frică de acest lucru încât nu vreau să plec.
Nu vreau.
Şi totuşi... nu pot trăi fără să îl văd! Nu ! Chiar nu mai pot. Aş vrea să îi văd chipul fie şi pentru o singură dată. Cea finală. Şi voi fi fericit. Atât cât poate fi cineva ca mine.
Îmi venea să plâng dar nu mai aveam nici lacrimi. Era atât de ironic. Nu aveam zâmbet, nu aveam suflet, nu aveam nimic. Doar o expresie tristă, prinsă de agonie. Şi nici măcar nu-mi puteam elibera emoţiile.
ÃŽmi aminteam de acea vreme.
Da. Momentele pe care vroiam să le şterg cu buretele. Îmi venea mai degrabă să vomit decât să plâng.

Am crezut că a fost doar un gând. Dar brusc imaginile acelea mi-au venit iar în minte. M-am luptat cu mine să plâng, să storc lacrimi din ochii aceştia goi. Nu a mers.
Am fugit spre baie, trântind uşa şi poziţionându-mă în faţa WC-ului.
Era doar prima dată pe ziua de azi. Nu ştiu dacă vomitam sau doar simţeam nevoia să scuip saliva, dar se întâmpla în fiecare zi.
Şi îmi era scârbă de mine însumi. Eram detestabil. Am intrat la duş, aşa cum o făceam atât de des în ultimele luni. De câteva ori pe zi, pentru a-mi purifica trupul.
Şi nu avea niciun succes. Mă simţeam tot mai murdar de fiecare dată. Aruncându-mă înapoi în patul mare şi gol, am oftat. De când nu mai făcusem asta?
Am văzut numărul lui Eric . Nu mai vorbisem cu el de ieri. Inima mea totuşi nu palpita. Mai degrabă era aruncată şi mai tare în suferinţă.
Trebuia să mă prefac, aşa cum o făceam de atâtea ori. Ca el să nu ştie.
Vroiam să îl văd. Mai mult decât orice altceva pe această lume.
- Bună...
- Teddy, ce faci? Ah e atât de cald aici, în Franţa cum e?
Era vesel. Asta mă făcea şi pe mine să mă simt mai bine.
- Bună Eric. E ca şi până acum , nici prea frig nici prea cald. Mâine e ceremonia de final.
A chicotit.
- Pe bune? De abia aştept, mai e puţin şi o să ne vedem. Ţi-ai cumpărat biletul?
Am lăsat un oftat să îmi scape şi imediat mi-am astupat gura.
- Da!
- O să te aştept la aeroport micuţule. Şi de abia aştept. Cu frate-meu ce facem? Hmm, sper să nu facă infarct. Când se întoarce?
Asta m-a făcut să zâmbesc puţin. Nu mă mai simţeam atât de prost pentru tatăl meu. Căci deja aveam alte griji. Şi nu vroiam să îl mai văd vreodată. Nici pe el şi nici altceva ce avea legătură cu aceasta.
În afară de Eric.
- Nu contează, nu îmi pasă. O să îi las un bilet în care îi spun că am plecat pentru facultate şi că mă descurc şi fără el. Sunt major, pot face ce doresc.
Am făcut o pauză şi acesta iar a chicotit.
- O să mă aştepţi... nu?
I-am spus inconştient de vorbe, condus de atâta tristeţe. Aş fi vrut să şterg cuvintele. A devenit brusc serios.
- Puştiule, ce va să însemne asta? Normal. Vrei să vin eu să te iau? S-a întâmplat ceva? Serios, eşti foarte ciudat în ultima vreme. Spune-mi, ce se întâmplă?
A observat?
Îi zisesem de atâtea ori că e din cauza faptului că îi simt lipsa. Dar atâtea s-au întâmplat că mi-e teamă. Şi vreau să fiu cu el mai mult decât orice. Pentru prima dată în ultima vreme, aproape că mi-au dat lacrimile.
- Să mă aştepţi, te rog...
A fost singura replică pe care i-am putut-o da şi am stabilit să vorbim pe îndelete despre acest lucru, când ajung acolo.
Poate că era ultima dată când aveam să ne mai vedem.... Da... Atunci când va afla ce am devenit... Mă va respinge. Şi nu voi putea fugi după el... Pentru că atunci voi ştii că nu l-am meritat şi nici nu o voi face vreodată cu adevărat. Şi de ce mă durea inima doar la acest gând ? Nu ar fi fost mai bine să nu plec deloc, dacă oricum aveam să fim despărţiţi iar? Dar nu din cauza altora... Ci din cauza mea! Însă... Nu aş fi putut trăi cu acest lucru. Dacă nu aveam să îl mai văd vreodată, fie şi pentru o singură oară... Nu aş fi putut pleca din această lume împăcat.
Ştiu că mai era mult până atunci, dar mă simţeam atât de oribil de parcă vremea mea sosise. Un băiat de optisprezece ani nu ar trebui să se simtă aşa. Nu?

Zilele următoare au trecut repede . Mi-am luat toate fişele de la liceu şi am reuşit să caut câteva facultăţi în Franţa. Eventual aici urma să mă întorc... Totuşi, din speranţa pe care o aveam, puţină, m-am uitat şi peste facultăţile din Boston.
Mă minţeam pe mine însumi. Dar era plăcut că cred că voi fi acolo cu Eric. Indiferent de ce s-ar întâmpla am fi doar noi doi, fără altcineva împotriva noastră . Nu-i aşa ? Doar noi! Indiferent de ce s-a întâmplat.
Nu a fost vina mea. Aşa îmi place să cred.
Mai era doar o zi până la plecarea mea şi asta mă făcea să mă simt destul de nervos. Poate şi puţin entuziasmat. Simţeam că prind iar viaţă. Ultima mea noapte în această casă. Mi-ar fi plăcut să fie aşa cu adevărat, însă probabil urma să mă întorc aici destul de curând.
E frumos să visezi. Aşa că am tratat-o ca atare. M-am pus în acel pat mare cu un zâmbet satisfăcut pe faţă. Încercând să uit tot ceea ce se întâmplase până acum. Să şterg. A doua zi urma să îl văd pe unchiul meu. . . Şi chiar dacă nu va decurge conform speranţelor mele, voi simţi fericire.
Căci îl voi vedea.
Nu-i aÅŸa?
Când m-am trezit , pe la ora opt, am văzut că venise şi poşta şi din curiozitate am citit scrisorile. Am văzut una de la tatăl meu, dar nu am citit-o. Nu îmi păsa. Ştiam ce scria în ea.
Ceea ce îmi spusese şi atunci când plecase. Şi eu nu mai vroiam să ştiu. Eram aşa un copil rău. Mă schimbasem. De fapt, ei o făcuseră.
Aveam să îi iert vreodată? Nu ştiu.
A bătut cineva la uşă chiar atunci când vrusesem să urc în dormitor pentru a-mi lua bagajul.
- Ted... Trebuie să vorbim.
Mi-a zis pe un ton îngrijorat înţelegând că urma să plec. Azi era şi ziua mea. La mulţi ani mie.
M-am speriat. Trebuie să o recunsc. Mi-am amintit iar de clipele din trecut. Cele pe care aş fi vrut să le uit. Din cauza lui. Probabil că spaima mi se citea pe faţă.
A întins mâna spre mine. Iar eu nu mai aveam glas. Dar trupul meu s-a mişcat , am făcut câţiva paşi în spate. Acum inima îmi accelerase.
- Pl... Plea.... Pleacă...
Am reuşit să murmur .
Mi-e frică..
Aş fi vrut să urlu. Dar iar nu puteam. Mi-a întâlnit expresia feţei şi s-a întors, uitându-se trist la mine.
- O să mă ierţi vreodată?
M-a întrebat îndurerat. Dar nu m-am încumetat să îl privesc. A închis uşa după el. Paul plecase iar eu am fugit iar la baie. Simţeam nevoia să vomit.

[center]*[/center]

Adormisem în avion , însă atunci când a aterizat eram deja conştient de ce se întâmpla. Inima începuse să îmi bată mai tare. Fericire? Mi se schimbase brusc atitudinea aceea mohorâtă. Căci aveam să îl văd.
Indiferent de ce urma să se întâmple.
Nu îmi luasem cine ştie ce foarte multe bagaje. Hainele preferate, desenele, uneltele pentru desenat, cărţile preferate. Şi cam atât. Şi alte amintiri.
Vioara nu o luasem.
Am simţit şi eu căldura odată ce am coborât din avion. Era atât de plăcut aici în Boston. Dar tristeţea iar şi-a pus amprenta asupra mea . Pentru că mă gândeam iar la reacţia lui. Nu am avut timp să realizez de ceea ce se întâmplă pentru că am fost luat pe sus şi îmbrăţişat. Îmi bătea inima atât de tare şi mă simţeam bine. Da, pentru prima dată în ultimele luni. I-am văzut chipul superb, fin. Părul şaten atât de moale, ochii aceia căprui pătrunzători.
Era fericit. Åži eu eram.
Am zâmbit larg şi i-am prins faţa cu degetele. Eu făcusem asta? L-am sărutat şi m-am simţit atât de cald odată ce buzele noastre s-au atins. Mi-a mângâiat părul şi odată ce ne-am desprins buzele, mi-a şoptit la ureche.
- La mulţi ani!
Iar eu... Am început să plâng.