Lord of the Rings - More than friends? [ Yaoi ]

[Me�al.]

Deci, vă salut. Nu ne-am văzut de mult, aşa-i? :D Revin cu un nou fic, de data aceasta pe tema cunoscutului film şi cunoscutei cărţi, Lord of the Rings.
Personajele principale sunt Legolas şi Aragorn. Tot timpul am avut impresia că este ceva mai mult decât o prietenie între ei. Deci, povestea o să fie yaoi.

Disclaimer - Nu deţin nici un personaj din Lord of the Rings şi nu fac nici un profit de pe urma lor.

AÅŸa, primul capitol.

Capitolul 1

A trecut un an de la distrugerea inelului creat de Sauron. Peste Pământul de Mijloc s-a lăsat din nou pacea. O pace care, pentru mulţi dintre noi, era ceva ciudat. După atâţia ani de războaie, toţi eram obişnuiţi să luptăm. Acum, este oarecum ciudat să te trezeşti dimineaţa alertat, crezând că vreunul dintre cei nouă cavaleri negrii te atacă, şi apoi constaţi că a fost doar imaginaţia ta.
Nu am avut încredere în Frodo Baggins, la început. Puştiul care a salvat întregul pământ de Mijloc nu mi s-a părut deloc potrivit pentru a duce povara inelului. Dar, spre surprinderea mea, băiatul a reuşit să distrugă inelul în hăul din muntele Osândei, acolo unde a fost şi creat. Multe aventuri am avut, dar toate pentru un singur scop: pacea, pe care am reuşit să o aducem.
Deşi nu îmi plac războaiele, viaţa nu pare aşa cum era înainte. Zilele trec greu şi sunt anoste. Uneori îmi doresc să îmi pun iarăşi tolba în spate şi să iau arcul în mână. Să mă întorc în timp.
Aragorn, a devenit regele Gondorului şi eu numit prinţul Mirkwood-ului, dar acest statut dobândit nu m-a schimbat deloc şi nu cred că l-a schimbat nici pe el.

Este o zi frumoasă de vară în Mirkwood. Soarele pătrunde printre gratiile de la geamul camerei mele, luminându-mi trupul. Gratiile acestea erau foarte utile cu puţin timp în urmă, dar acum par absolut inutile. Stau sprijinit de pervazul geamului şi privesc copacii înverziţi în care cântă vesele păsările. Florile dansau sub adierea blândă a vântului. Atâta pace în jurul meu. Pace pe care nimeni nu spera să o vadă cu câţiva ani în urmă. După acel moment, toţi am înţeles că speranţa moare ultima, atât timp cât continui să lupţi. Privesc arcul ce stă sprijinit de peretele vopsit în alb. Tristeţea mă cuprinde încetul cu încetul. Îmi pare rău că nu l-am mai folosit de atât de mult timp. Mă antrenam îngrădina castelului, dar nu este aceeaşi senzaţie ca pe fronturi, când o singură ratare îţi poate pune capăt vieţii. Vreau să îl strâng din nou în mână, să mă încordez înainte de a trage, să aud şuieratul săgeţii când îi dau drumul. Oftez. Nici eu nu mai ştiu ce vreau cu adevărat.
-Legolas, aud o voce subţire precum un clinchet de clopoţei.
Reacţionez imediat la auzul numelui meu. Mă ridic în picioare şi mă îndrept spre uşă. Străbat rapid mica încăpere. Nu am o cameră mare şi nici foarte mult mobilier. Mi se pare inutil. În mijlocul camerei este un pat cu aşternutul alb precum norii. În faţa patului este un dulap din lemn de brad şi un birou pe care sunt înşirate trei teancuri de hârtii, pe care cred că trebuia să le citesc.
Deschid uşa şi o privesc pe femeia din faţa mea. Are părul de un blond deschis şi tenul alb. Urechile ei ascuţite îi trec prin părul mătăsos, fiind uşor să observi că este eflă.
Aştept calm să văd ce doreşte Laenaya. Nu ne vorbim aproape niciodată, iar când o facem, discuţiile sunt purtate din pură plictiseală. Niciodată nu ne-am înţeles şi nici nu cred că o vom face vreodată. Poate că este geloasă pe statutul meu, de care eu aş vrea să sap imediat. Este o povară să fi prinţ. Tot timpul îmi zic asta, dar acesta este destinul meu şi nu îl pot schimba.
-Elrond m-a rugat să te chem în biroul lui. Are nevoie de tine imediat. Spune că este o urgenţă, deci ai face bine să te grăbeşti, tonul din vocea ei este neutru.
Trec pe lângă ea, fără a-i adresa nici un cuvânt. Merg pe culoarele lungi şi întortochiate spre biroul lui Elrond. Chiar sunt curios să aflu ce doreşte, având în vedere că nu m-a mai chemat în biroul lui ce ceva vreme. Intru în cameră fără să bat la uşă, pentru că oricum ştia deja că am ajuns. Auzul elfilor este foarte sensibil. Stau la fel de tăcut ca mai devreme, aşteptând să îşi înceapă povestea.
-Mă bucur că ai venit aşa de repede, Legolas. După cum şti, regele Gondorului este amicul tău, Aragorn. Trebuie să duci acest pergament rapid în Gondor. De o lună, mai mulţi elfi, gnomi, oameni şi hobbiţi spun că îi văd pe cei nouă călăreţi negrii mişunând pe aceste meleaguri. Nu se ştie sigur despre ce este vorba, dar Gondorul trebuie înştiinţat cu rapiditate. Câţiva gnomi care au fost în patrule prin Mordor spun că au văzut cîţiva orci. Nu mulţi, dar erau.
Ascult cu atenţie spusele bărbatului cu părul lung şi blond. Când îşi termină vorbele, întreb răguşit:
-De ce m-ai ales tocmai pe mine, dintre toţi cei de aici? Nu că nu aş vrea, dar sunt curios.
-Cred că îţi este dor de vremurile când erai pe fronturi, luptând pentru Pământul de Mijloc. Îţi este dor de acele timpuri, deşi nu vrei să recunoşti. Din acest motiv constat că ar trebui ca tu să mergi. În plus, eşti unul dintre cei mai buni luptători şi cel mai rapid călăreţ şi, presupun, că ai vrea să îl revezi pe Aragorn. În plus, tu eşti singurul care ştie cele mai scurte drumuri către Gondor, dacă nu mă înşel.
Aragorn. Nu l-am mai văzut de un an, când eram la ceremonia declamării sale ca rege. De atunci nu am mai auzit nimic unul de altul. Imaginea lui era vagă în mintea mea. Nu îmi pot aminti cum arată, este doar o imagine neclară.
Elrond se ridică şi îmi dă pergamentul făcut sul şi prins cu o panglică roşiatică. Întind mâna şi îl iau. Apoi îl salut şi părăsesc încăperea, la fel de tăcut precum la venire. Adrenalina începe să îmi curgă prin sânge, abia aşteptând să părăsesc plictisitorul Mirkwood. Încep să alerg spre camera mea şi acolo o văd pe Laenaya stând pe pervaz. Ridic din sprânceană şi întreb:
-De ce ai rămas aici? Nu o privesc şi iau arcul în mână, privindu-l fericit. Pun tolba plină cu săgeţi în spate, aşteptând răspunsul femeii.
-De ce pleci? Unde te duci? Şi...de ce te porţi aşa cu mine, de parcă nu aş exista? Întrebările ei mă bombardează şi nu ştiu cu ce să încep. În timp ce mă îndrept spre uşa camerei pentru a pleca, îi răspund:
-Plec în Gondor, am de dus un pergament. Te tratez precum şi pe ceilalţi oameni pe care îi cunosc şi cu care nu vorbesc prea des. Altfel cum aş putea să mă comport? Merg spre grajduri, continuându-mi vorbele, fiind sigur că încă mă urmăreşte. Culoarul este luminat cu torţe ce ard mocnit, aşezate la distanţe egale. Ajung în faţa unei uşi mari, din lemn dur şi o împing, ea propagând un scârţâit deranjant. Într-un final am ajuns la grajduri. Merg pe paie spre locul unde stătea Ledal, armăsarul meu. Nu este greu să îl găsesc căci este singurul armăsar alb ca neaua din tot grajdul. Pe el sunt puse două genţi cu strictul necesar şi o sabie lungă, cu lama tăioasă. Abia aştept să plec în noua mea aventură. Inima îmi bate cu rapiditate şi mintea mă îndeamnă să mă grăbesc cât de mult pot. Încerc să îmi păstrez mişcările potrivite. Prind sabia la brâu şi pun pergamentul în buzunarul jachetei de un verde închis. Încalec. O privesc pe Laenaya cum stă calmă la câţiva metri de mine.
Nu am chef să mai spun ceva, înafară de un simplu „la revedere”. Îl mân pe Ledal şi ieşim cu rapiditate din grajduri, în noua noastră aventură.


___________

Vă aştept criticile sincere şi părerile sincere. :D

:bye: