Key to love [by Teh & Mitsu] - Yaoi

[Teh]

Mulţumim tuturor . Scuzaţi întârzierea : p

Capitolul 4

Dimineaţa sosise foarte repede, însă eram odihnit. Am fost surprins să văd că nu eram singur în pat. A trebuit să stau câteva secunde pentru a-mi aminti ce se întâmplase cu o zi în urmă.
Aveam un copil în grijă. Nu era al meu. Nu îl cunoşteam, nu era nici măcar de aceaşi naţionalitate ca şi mine. Trebuia să îl duc la poliţie; pentru că eu nu aveam cum să îi port de grijă. Dacă fugise de acasă, de părinţii lui? Aş fi fost acuzat de răpire. Şi chiar asta îmi lipsea.
Dar... Mi-am amintit de expresia feţei sale în momentul în care ne-am întâlnit la aeroport, şi parcă inima mea s-a mai înmuiat. Nu credeam că era acela cazul. Era urmărit de mai mulţi bărbaţi ( ce nu păreau a fi prea drăguţi ) . Probabil nu fugise de acasă. Sau, poate, era un puşti plin de bani care se săturase să aibă toată viaţa controlată şi făcută după o agendă. Şi până la urmă, nu era treaba mea să am grijă de el.
Nu puteam. Aveam şi eu viaţa mea şi problemele mele şi plus că nu ştiam cum să mă port cu el. Discuţiile nu au fost niciodată punctul meu forte, nici în relaţiile cu celelalte persoane nu m-am descurcat . Aşa că nu am nevoie de aşa ceva. Deloc, o să văd cum scap de el. Şi totuşi. . . Cum pot spune aşa ceva?
L-am surprins atingându-mi chipul, şi pielea mea reacţiona ciudat la contactul cu degetele sale micuţe. Era atât de adorabil, mă făcea să îmi pierd gândurile pentru câteva clipe îndelungate.
Aş fi vrut să îmi cunosc expresia feţei, căci ochii mi simţeam diferiţi, absorbiţi de imaginea acestui copil. Ceva nu era bine, nu înţelegeam ce şi refuzam să o fac. Aş fi vrut să se termine totul şi să nu trebuiască să fiu atât de „ slab de inimă”.
O să îl duc la poliţie. Dar nu chiar acum, nu când se uita aşa de speriat la mine. Aş dori să îi zic ceva să îl liniştesc. Dar ce? Eu nu ştiam, plus că era dificil să discut cu el. Atunci când se temea de mine . Iar eu, ce? Ce? Pentru că nu îi făcusem nimic. La acest gând m-am încruntat şi m-am ridicat din pat fără a-l mai privi.
- Am adormit aici din întâmplare. Nu prea ştiu să gătesc , aşa că o să îţi comand ceva de mâncare. Poţi să faci un duş, sau orice între timp. Zu o să îţi aducă nişte haine mai târziu, aşa că între timp poţi folosi orice din dulapul acela.
Am arătat spre locul în care îmi ţineam eu hainele. Nu cred că îi venea ceva însă am scos mai multe propoziţii ca oricând. După aceasta mi-am luat un costum şi am ieşit din cameră. Am folosit o altă baie pentru a face şi eu un duş şi a mă schimba. Mi-am prins părul într-o coadă aranjată şi am sunat la un restaurant pentru a comanda micul dejun. Aşezându-mă pe canapeaua din sufragerie, purtând costumul meu negru pentru serviciu, am auzit uşa camerei mele deschizându-se.
De acolo a ieşit acelaşi băiat cu ochii albaştrii, părul negru şi o faţă atât de micuţă. Pielea albă îi scotea în evidenţă trăsăturile copilăroase. Erau atât de fine, iar el avea o aură atât de inocentă. Mi-am simţit inima accelerând, şi inconştient de gestul meu , m-am ridicat. A trebuit să îmi dreg glasul în timp ce acesta se apropia spre mine. Purta un tricou de-al meu, de culoare albă şi o pereche de pantaloni. Dar niciuna din aceste două obiecte vestimentare nu îi veneau bine. Picioarele îi erau goale şi părul încă ud.
Aşa o să răcească, la naiba. Mi-am dat jos sacoul, aruncându-l pe canapea, şi am intrat într-o altă cameră în care ţineam diferite lucruri ( ca şi papucii de casă ) . Am scos o pereche maro de acolo şi i-am dus-o.
Nu am spus nimic, acesta continua să mă privească temător. Ce ţi-am făcut? Până acum nimic. Dar nu aveam de gând să stau la discuţii, m-am încruntat şi am luat şi un prosop, aruncându-i-l în cap.
- O să răceşti.
Am zis şi după aceasta am auzit soneria . M-am deplasat până la uşă pentru a lua comanda de la micul dejun şi am pus-o în bucătărie. De ce trebuia să am eu grijă de acest băiat?
Nu era nimic pentru mine. Nici nu ne cunoşteam. Nu îi puteam reţine nici numele întreg, şi mi se părea atât de adorabil. Era ceva în neregulă cu mine atunci când credeam că este chiar „ sexi” şi că mi-aş fi dorit să ating acele buze... Da, într-adevăr era ceva în neregulă. Poate pentru că eu aveam impresia că este ofată micuţă şi inocentă.
Şi asta mă făcea oricum un pedofil. Nu eram aşa ceva, refuzam chiar şi acest gând. Trebuia să nu mai dau importanţă lucrurilor de acest gen, aşa că l-am chemat pe Alek în bucătărie şi i-am servit de mâncare. S-a aşezat sfios la masă şi nu m-a privit în ochi.
- Mulţumesc..
Buzele îi tremurau. Îi era frică de mine. Am dat din cap.
- Poftă bună.
Acelaşi ton rece şi indiferent a fost scos de către mine, şi am vrut să mănânc şi eu cu el. Dar nu puteam , pentru că îmi atrăgea atât de tare atenţia că nu puteam înghiţi. Şi ceasul se făcuse deja ora opt , iar eu trebuia să plec la serviciu. M-am ridicat şi am dat să plec din bucătărie, luându-mi servieta.
- Să nu deschizi uşa nimănui . Zu o să vină mai târziu să îţi aducă nişte lucruri. Are o cheie.
Şi uite-mă explicându-i un copil ce trebuie să facă. Ar trebui să îl anunţ să nu fugă de aici?
Ei bine, probabil că nu . Unde să se ducă? Şi ce îmi păsa mie de ceea ce făcea el? Nu conta, pentru că aşa aş fi scăpat de el şi nu mai puteam fi acuzat de nimic. De răpire, sau altceva. Pun pariu că este minor. Cu această înfăţişare nici nu mă puteam aştepta la altceva.
- Mulţumesc...
A zis iar pe un ton dulce.
- Nu-mi mai mulţumi atât .
Nu am vrut să ţip, dar aşa mi-a ieşit. Am fugit pe uşă, şi am realizat abia în faţa liftului că eram doar în cămaşă.
Cum naiba plecasem fără sacou? Am încercat să îmi amintesc dar a fost în zadar. Am făcut cale de întoarcere până spre apartament, am descuiat şi am vrut să merg în sufragerie. Spre surprinderea mea, chair atunci când am deschis uşa l-am zărit pe micuţ cu haina mea în mână. Mi-a întins-o şi pentru o secundă am crezut că mi se opreşte inima.
Ce e asta? Ce se întâmplă cu mine?
Refuz să răspund la aceste întrebări inutile; cuvinte pline de capcane. Nu vreau să ştiu. Sunt un bărbat normal. O să rezolv problema asta. O să îl dau la un orfelinat. O să îl duc la poliţie. Sau... o să îmi zică cine este şi o să îl duc înapoi în Rusia, acasă la el.
Trebuia să existe o soluţie pentru asta şi să îl duc acasă de la mine. De abia venise şi îmi făcea probleme. Oare? Sau doar mintea mea îşi zicea aceste lucruri?
Normal că era adevărat. Până acum nu îmi uitasem niciodată sacoul acasă . Şi de ce, mă rog, era vina lui? Prezenţa lui mă tulbura.
Şi asta probabil că era vina mea. Sau poate că nu. Am înjurat în gând şi m-am îmbrăcat. Încheind nasturii l-am privit pe Alek. Era iar atât de nevinovat şi se uita temător la mine. Am încercat să zâmbesc, pentru a-i da ceva încredere în mine . Nu ştiu cât mi-a reuşit aşa că am adăugat.
- Mulţumesc , Alek.
Se părea că vorbele mele l-au surprins pentru că a tresărit. Expresia feţei sale s-a schimbat brusc şi ochii săi i-au aţintit pe ai mei. Se înroşise la faţă. Oh, şi aş fi vrut şi eu să ating acei obraji.
Nu. La ce mă gândeam, pentru Dumnezeu. De ce aveam astfel de gânduri? Era prea ciudat. Menţinând aceaşi expresie m-am întors şi am fugit. Dacă aş mai fi stat fie şi o clipă lângă el, probabil că l-aş fi luat în braţe. Era o senzaţie stranie, ce nu dorea să îmi elibereze trupul. Imaginea chipului său fragil stătea intactă în mintea mea.
Ieşi afară ! Urlam doar pentru mine când am urcat în maşină, dar nu se putea. Nici eu nu ştiu dacă îmi doream asta cu adevărat.
Normal că asta vroiam. Nu fusesem niciodată atât de tulburat. Trebuia să îl expediez acasă pe acest băiat.
Îmi aducea probleme. Sau eu credeam asta? Nu, desigur că o făcea. Şi familia lui era îngrijorată pentru el. Trebuia să fie, cine ştie în ce mare rahat mă băgasem. O să rezolv asta. Dar nu azi. Nu acum. Vroiam ca măcar în seara ce urma să îl găsesc acasă , să îl văd măcar pentru o ultimă dată.
Aveam nevoie de încă o privire din acelea.
NU! Nu era adevărat, tot ceea ce vroiam eu era să scap de el şi să nu îmi facă probleme. Da, clar. Mâine urma să merg la poliţie şi să rezolv toată treaba asta, iar azi urma să îl întreb ce se întâmplase cu el. De ce ajunsese aici şi aşa mai departe.

- Katashi, cum a fost în Rusia?
Am intrat în clădirea în care lucram de trei ori pe săptămână. Biroul meu era la capătul holului, şi până acolo întâlneam diferiţi colegi de muncă. Yamamoto era un bărbat în vârstă de 31 de ani, înalt, brunet cu ochii negri şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Deci, exact genul de om care mă stresa de fiecare dată când veneam la lucru.
- Bună dimineaţa Yamamoto. A fost extraordinar.
Am accentuat fiecare cuvânt, mintea mea zburând iar spre băiatul aflat în apartamentul meu. M-a mai întrebat ceva încercând să mă antreneze în discuţie. M-am încruntat şi am mers în biroul meu, fără a mai da importanţă nimănui. Am făcut contact cu camera atât de cunoscută. Mirosul m-a făcut să mă relaxez, şi am zărit un buchet de crini aşezaţi într-o vază pe masă. Lângă erau şi nişte documente, munca ce trebuia rezolvată în urma călătoriei mele în Rusia. Era şi un bileţel ataşat de acele flori. L-am citit.

[center] Bine ai revenit la lucru, ţâfnosule.
Poate ieşim şi noi diseară. E ultima ta şansă.[/center]

Uitasem complet de faptul că trebuia să o sun pe Maria când ajungeam în Japonia. Şi stabilisem o întâlnire în această ţară? La naiba, de data asta sigur nu mă mai ierta.
M-am aşezat pe scaun uitându-mă la hârtiile de pe masă. De ce mintea mea refuza să scoată imaginea lui de acolo?
Am decis să îmi ignor sentimentele şi să mă scufund în muncă.