Monochromatic Love

[Verrine]

*Eru* ms ptr coom >:D<>:D<>:D<
scz ptr greseli.. stiu.. uneori chiar dau dovada ca nu stiu gramatica :nh:
o sa incerc sa fiu mai atenta la capitolele viitoare.. ms ink o data ptr coom >:D<.. sper sa iti placa cap asta:P

Trecut:

Capitolul I: Introducerea

-Alex ti-am zis de 100 de ori ca atunci cand vrei sa intri sa bati mai intai la usa! Daca eram goala?!?
-Stai calma… suntem frati ai uitat? Si oricum… cred ca lesinam inainte sa te vad…
-Esti un i-di-ot! Iesi! Iesi! Iesi! ii spun in timp ce il impingeam spre usa, in incercarea de al da afara.
Dupa ce am reusit sa-l scot din camera, am incuiat usa pentru a preveni si alte incidente. In timp ce ma schimbam de pijamale ma gandeam , ca in fiecare dimineata, la viata pe care o duceam. Mereu imi puneam intrebarea “ Sunt fericita sau nu?” la care imi raspundeam mereu, fara a avea remuscari “ Da! Normal ca sunt!”. Uneori chiar nu stiam de ce ma mai tot intreb… pana la urma stiam raspunsul, adevaratul raspuns! In plus aveam ambii parinti alaturi de mine, unde cred ca l-as putea aduga chiar si pe fratele meu, Alexandre. Mama mea Sarah, lucreaza intr-un magazin cu articole vestimentare, in timp ce tata - sau Cristophor cum ii mai spune mama cand are sa-i reproseze ceva- lucreaza ca serif intr-o sectie de politie. Locuiam in Jacksonville, un oras insorit din Florida unde puteam mereu sa merg la plaja. Sora mea Ashley este deja casatorita cu un important om de afaceri din Canada, deci nu o vad prea des, iar din cauza faptului ca s-a maritat cum a absolvit, relatiile s-au cam racit. Alex este cu doi ani mai mare ca mine, avand 16 ani. Eu sunt mezina familiei, insa cred ca in unele cazuri gandesc mai matur decat toti trei la un loc. Deci puteam sa spun ca am o viata foarte fericita si nu cred ca as vrea sa schimb ceva la ea, mai ales ca m-am nascut cu un fel de “dar” sau mai degraba “ciudatenie a naturii” dupa cum ii spune tata; pot retine cel putin 80% din ceea ce citesc, lucru ce imi face viata foarte usoara. Din cauza acestui “talent” nu am mari probleme cu scoala… Si daca tot vorbeam de scoala, am o colega de clasa, care imi este totodata si prietena, Karolynne. La prima vederea spui ceva in genul “Ce e cu omuletul asta albastru?”. Raspunul este unul simplu, culoarea parului ii este de un albastru strident, machiajul ei mereu contine nuante si tente de albastru, iar vestimentatia ei este de asemenea, albastra. Da stiu… o maniaca a albastrului. Totusi, imi este o prietena foarte buna care nu m-a abandonat niciodata si cred ca nu are de gand sa o faca prea curand.
Pe langa Karolynne il mai am si pe Keny. El este asazisul “stapan” al calculatoarelor. Nu cred ca exista vreun lucru care nu stie sa-l faca in acest domeniu. Viseaza mereu cu ochii deschisi si intra intotdeauna in belele. De fiecare data cand incearca sa-si rezolve problemele, se cufunda mai tare in ele.Una dintre marile lui probleme este chiar propria mama; a fost intotdeauna impotriva subiectului “ calculator”. Pe langa asta, este cufundat intr-un mister adanc legat de tatal lui biologic. Nu l-a cunoscut niciodata, iar mama lui nu vorbeste niciodata despre el, fiind de asemenea un subiect ce il evita pe cat posibil. Alex il cunoaste pe Keny, asa ca in unele nopti mai doarme pe la noi, in special atunci cand este dat afara din casa. In ciudat acestor lucruri ce graviteaza in jurul lui, pot spune ca irisii lui de un albastru stins nu au emanat niciodata tristetea. Oricine sta in preajma lui se simte bine, sentimentele de bucurie combinate cu cele pline de entuziasm il fac sa radieze in ochii multora.
Imediat ce m-am imbracat in niste pantaloni vechi de trening si o bluza de un albastru intens, am incercat sa ies din camera, uitand bineinteles ca am incuiat-o. Am mai pierdut inca zece minute pana sa gasesc cheia…
Vazandu-ma insfarsit pe hol, departe de incaperea roz cu buline albastre, m-am indreptat spre bucatarie. Acolo l-am observant pe Alex savurandu-si micul dejun, pierdut in propriile ganduri. M-am gandit ca ar fi amuzant sa profit de acest moment de neatentie din partea lui, plus ca ii puteam face si o favoare in schimbul incidentului de dimineata, asa ca m-am furisat prin spatele lui. Sperietura de care a avut parte, adunata cu neatentia lui desavarsita, nu a putut sa aiba ca rezultat decat un castron cu cereale stand frumos pe capul lui. Laptele i se scurgea pe parul de un negru intens, prelingandu-se pe fata palinda, ajuncand m-ai apoi pe bluza lui de trening preferata.
-STEFANY! Iti jur ca astea sunt ultimele tale clipe in viata!!!
Si in timp ce ma ameninta, se ridica nervos de pe scaun, incepand mai apoi sa ma alerge prin toata bucataria. Eu radeam, mandra de efectul care l-a avut ideea asupra lui, insa se pare ca nu mai avea mult pana sa ma prinda. Ma gandeam ca ar fi bine sa-I mai dau o portie de sperieturi in urmatoarele zece minute.
Deodata corpul meu a devenit moale, oasele ce ar fi trebuit sa imi ofere echilibru au inceput sa devina din ce in ce mai maleabile, incat… m-am prabusit. Corpul meu statea intins pe parchetul maroniu invechit din cauza trecerii timpului. Parul meu blond si lung era ravasit, iar corpul meu a devenit palid. Puteam auzi pasii grabiti a lui Alex pe podeaua ce scartia atunci cand talpa lui facea contact cu parchetul. Parca ii vedeam disperarea de pe fata in timp ce se apleca ingrijorat spre mine.
-Stef! Steef! Hei, esti bine?
Vazand ca nu ii raspund imi lua corpul in brate, asezandu-l pe canapeaua de o culoare verzulie. Il puteam simti cum tremura, ii puteam simti ingrijorarea.
-Stef!Stef! Hai trezeste-te! Te rog, te rog, te rog, te rog.
In timp ce incerca sa ma trezeasca din transa, imi lua pulsul pentru a verifica daca mai sunt sau nu in viata. Marea i-a fost mirarea cand a vazut cat de incet pulsa inima mea, cedand. A inceput sa se agite, nestiind ce sa faca; nu a tercut niciodata printr-o astfel de situatie. Ii puteam simti ezitarea… vroia sa vada daca este adevarat ceea ce se intampla. Insa ezita sa-si puna capul pe pieptul meu pentru a-mi putea simti inima batand, ii era frica de raspuns… Atat de frica de parca ar fi trebuit sa raspunda la intrebare retorica legata de existent mea.
-Stefany… te rog… imi pare rau… e numai vina mea…
-Ma bucur ca ti-ai dat seama! ii spun in timp ce ma ridic in capul oaselor.
-Ste…
Vroaim sa incep sa-l tachinez, insa atunci cand privirea mea s-a intersectat cu a lui ma simteam de parca… de parca… chiar a-si fi murit. O tristete profunda se citea in ochii lui de un albstru intens ce ma facu sa ma simt ca o criminala. Cand i-am vazut ochii inlacrimati cred ca am inceput si eu sa plang. Sentimentul de vinovatie ma curpindea din toate partile, imi devora constientul. Simteam ca o sa mor in fata acestui sentiment, imi parea asa de rau de ceea ce facusem.
Fara a zice nimic, Alex ma lua in brate, strangandu-ma la piept. Puteam simti lacrimile fierbinti cum se prelingeau de pe obrazul lui pe tricoul meu. Ii puteam simti tristetea insa si fericirea deoarece a fost doar o gluma de prost gust de a mea. Nu mi-a spus nimic pret de cateva minute, tot ce a facut a fost sa ma imbratiseze.
Simteam cum fiecare parte a corpului intra sub influenta acelui sentiment ce imi dadea fiori si ma ingheta- nu ma puteam misca, nu-i putea zice nimic-. Simteam din nou cum mi se scurgea prin vene vinovatia, nu puteam sa mai suport acea durerea ce ma mistuia. Imi parea atat de rau, nu vroiam sa-l fac sa sufere,nu merita sa sufere, el era atat de bun cu mine, mereu ma ajuta, iar eu….Totusi,cu cat vinovatia ma devora, cu atat in corpul meu lua nastere un nou sentiment, neintalnit pana acum de ratiunea sau inima mea. Era ceva nou, ceva ce ma facea sa ma simt si trista, dar si fericita; vinovata, dar si nevinovata. Atatea sentimente se jucau cu inima si mintea mea incat nu mai stiam daca eram in acea incapere, scaldata in imbratisarea lui calda sau doar intr-o camera, avand halucinatii legate de ceea ce imi doream defapt.
-Te rog sa nu mai faci asta niciodata. Am crezut… am crezut ca…
Abia i-am putut distinge vocea in acea nebunie ce se afla in interiorul meu. Mi-a laut cateva minute sa ajung la incetelesul cuvintelor lui. Moartea… asta il ingrijora pe el cel mai mult. Defapt mai concret vorbind cred ca ar fi… moartea mea, a unei fiinte lipsite de suflet, care l-a facut sa sufere.
-Stefany…
Asta a fost. Acest cuvant… acest cuvant m-a trezit la realitate. M-a facut sa imi revin. Nu stiam de ce, insa corpul meu s-a dezghetat, puteam sa simt cum totul disparea, toate sentimentele, totul… Se pierdeau, dispareau la fel de repede cum au si aparut. Fiorii abia daca ii mai simteam, inima incepea sa isi reia cursul normal, totul era ca inainte. Aveam senzatia ca totul a fost doar un vis, sau mai bine spus cosmar, care s-a jucat cu mintea mea dupa cum a dorit el, facandu-mi inconstientul sa cedeze incetul cu incetul.
M-am desprins din imbratisare, vroiam sa-l privesc, vroiam sa-i intalnesc din nou irisii, simteam nevoia nebuna de al privi, de al atinge, simteam ca in curand o sa-l pierd, nu voiam asta.
-Imi pare rau… cred ca am… exagerat.
-Exagerat e putin zis…
-Imi pare rau… chiar nu vrut sa iasa asa. Ideea era sa te inspaimant putin… nu credeam ca vei reactiona asa.
-Cum ai fi vrut sa reactionez cand am vazut ca nu mai ai puls?!? spuse Alex destul de iritat.
-Hei! Nu e nevoie sa tipi!
-Ma intrb daca mai avem lapte in frigider…
Mda… tipic lui. Mereu terbuie sa schimbe subiectul.
Acesta se ridica in picioare, aruncand in fuga o privirea spre mine si la pozitia care o aveam, indreptandu-se mai apoi spre frigider pentru a verifica daca poate sa mai manance ceva. Nu am mai stat nici eu mult pe jos… m-am ridicat la scurt timp dupa ce am auzit zgomotul provocat de catre usa frigiderului. Nu aveam pofta de mancare in acea dimineata si cum nu aveam nici scoala deoarece era sambata m-am gandit ca o plimbare in parc ar fi potrivita.
M-am incaltat cu niste cizme albastre si pufoase si am dat sa ies pe usa, dar numai bine ca m-am ciocnit de “albastrica”.
-Au… asta a durut! s-a plans Karolynne in timp ce se ridica de pe jos.
-Scuze, nu te-am vazut…
Dupa ce ne-am ridicat amandoua, si bineinteles dupa ce Karolynne a verificat daca ii sta bine parul, m-am gandit ca ar fi o idee buna sa o invit sa ma insoteasca. Dar… nu am mai avut ocazia:
-Stefy!! De cand nu te-am mai vazut! Ce mai faci? Stiu ca ti-a fost dor de mine insa acum sunt aici langa tine!
-Karolynne ai vrea sa…
-Ce mai face Alex?
-Karolynne…
-Ai auzit ce…
-KAROLYNNE!
-A da? Ai zis ceva?
Tipic ei. Nu cred ca o sa ma obisnuiesc vreodata cu aceasta personalitate dinamica.
-Incotro mergeai? Sau stai, nu-mi spune! Acum ai si previziuni! Da! Te-ai gandit sa-mi faci o surpriza asa ca ai planuit sa te ciocnesti de mine! Imbratisare!
Ce imaginatie bogata…
-Nu vad viitorul, si nici nu am vrut sa ma ciocnesc de tine, insa voiam sa merg in parc.
Aceasta ma cerceta din cap pana-n picioare de cateva ori. In privirea ei se putea citi entuziasmul si ma intrebam de ce. Probabil iar s-a combinat cu vreun tip… Ultima data cand s-a intamplat asta a stat la mine o saptamana intreaga. Ce nopti pline de teroare…
-Stiu! Gata stiu! Deci stiu!
-Ce stii? intreb eu curioasa…
-Te-ai cer-tat cu A-lex! spuse aceasta silabisind fiecare cuvant.
-Ce?!? Nu… adica…nu chiar certat! Dar de unde stii?
Nu inceteaza nici un moment sa ma uimeasca.
-De cate ori spun ceva ce nu e adevarat tipi la mine si ma contrazici pana la cel mai mic detaliu… acum nu ai facut asta asa ca de aici rezulta ca ceva s-a intamplat. Deci … spune-mi tot, spuse punand accentual pe ultimul cuvant, sa nu ratezi nici un detaliu, continua aceasta tot pe acelasi ton.
Si in timp ce vorbea isi indrepta degetul aratator spre fata mea, aratand de parca ar vrea sa ma ameninte. Fetele noastre erau atat de apropiata incat ii puteam vedea machiajul atat de clar, toate nuantele de albastru pe care le-a folosit, cred ca erau cel putin zece, poate chiar mai multe.
Ca de obicei…
Karolynne vazand ca raspunsul meu intarzie sa apara, s-a gandit ca ar fi indicat sa ia initiativa, adica sa-si puna imaginatia ei sa vorbeasca in locul meu. Si rezultatul a fost cam acesta:
-Te-ai sarutat cu Alex nu-i asa?
-Ce?!? spun eu dea dreptul uimita de absurditatea ce a gandit-o.
Prima data a spus ca m-am certat cu el… nu ca m-am sarutat. Nu vreau sa stiu ce e in capul ei in moemntul asta.
-Aaa. Deci asta e! Haide zi cum a fost, spuse aceasta in timp ce ma batu peste umar, “prieteste”. Promit ca nu mai spun la nimeni.
-Aaaa…
Eram atat de socata incat nici nu stiam ce sa-i zic. Probail acum va crede ca este adevarat.
-T-i-a p-l-a-c-u-t? spuse acesta in timp ce in ochii ei se citeau gandurile perverse care le avea in minte.
-Nu m-am sarutat cu nimeni!
-Serios? zise Alex in timp ce aparu la usa, speriindu-ma atat pe mine, cat si spre marea mea mirare, si pe Karolynne.
-Alex!!! Ce mai faci? Cum a fost sarutul, nebunilor? spuse aceasta privindu-ne pe amandoi din ce in ce mai insistent, vrand sa afle cat mai multe detalii despre asazisul “sarut”.
-Ce sarut? intreba acesta si mai derutat decat prima data.
-Vrei sa spui ca nu te-ai sarutat cu Stefy meu?
De cand sunt eu “Stefy lui Karolynne”?
Alex cand a auzit-o pe Karolynne a inceput sa rada cu pofta, uitand cu totul de incidetul de mai devreme. Probabil se gandea la cat de perversa poate fi imaginatia lui Karolynne.
-Suntem frati ai uitat?
-O da… am uitat. Uneori chiar ma intrebam de ce locuiti impreuna.
Ce?!?
-Oricum… Stef, nu trebuia sa ajungi undeva?
-Eu? intreb surprinsa atunci cand il aud ca imi rosteste numele.
- Sambata, ora 12.
Abia dupa ce mi-a zis ora am realizat ce vroia sa zica. Cat de uituca puteam sa fiu!
-Am uitat!!! Sunt un om mort!!
Fara a mai sta pe ganduri, am trecut pe langa Karolynne, aproape darmand-o, grabindu-ma spre central orasului. Nu era departe de locuinta mea, insa soarta mea era pecetluita.
Am uitat complet de pregatirea la fizica!!