29-12-2009, 11:23 PM
Acum aveam 666 views :)) So, mâine plec la munte până pe... 7 parcă. Nu o să pot posta până atunci >< . M-am gândit să vă las un mic cadou pentru anul care vine. Capitolul nu este foarte lung şi îmi cer scuze pentru posibilele greşeli de tastare, dar l-am scris astăzi, în grabă.
Mă bucur că vă place ficul şi sper să vă placă şi acest capitol ^^
Continui să stau întins pe canapea. Încerc să înţeleg ce este cu sentimentele mele. Pentru Hakuru sunt sigur că nu pot simţi dragoste, dar o atracţie există între noi. Dar, totuşi, de ce m-am culcat cu el? Nu vreau să ajung vreo târfuliţă ce şi-o trage cu cineva şi apoi dispare. Mă ridic uşor în şezut şi apoi vreau să mă ridic în picioare. Deşi glezna încă mă mai doare, pot merge fără să mă susţin de ceva. Simt o durere inimaginabilă în partea de jos a corpului, ca şi cum o sabie îmi străpunge întregul corp. Ignor durerea, sau măcar încerc. Mă îndrept către camera unde a dispărut Hakuru cu câteva minute înainte. Deschid încetişor uşa şi privesc înăuntru. Lângă aragaz stă frumosul şaten ce ţine o tigaie în mână. Mirosul de ou prăjit învăluie întreaga încăpere şi mi se face brusc foame. Mă aşez pe un scaun şi îl salut pe Hakuru. După cinci minute îmi pune o farfurie în faţă şi mă pofteşte să mănânc.
-Apropo, unde sunt? Adică tu unde locuieşti? Întreb eu, privindu-l curios.
-În Chamonix-Mont-Blanc. Peisajul este de vis iarna. J'aime ce paysage. Ah, poate te întrebi. Sunt francez de origine, dar am locuit câţiva ani în Japonia şi pot vorbi fluent Japoneza.
Dau din cap şi mă uit pe geam. Peisajul chiar este frumos. Aş vrea sa vizitez oraşul, să mă dau cu snowboardul pe celebrele pârtii, dar ştiu că acest lucru poate fi imposibil. Nu pot să îl deranjez pe Hakuru tot timpu, nu vreau să fiu o pacoste. Dar acasă nu vreau să mă întorc. Sora mea sigur merge în cluburi noapte de noapte şi sigur se bucură că nu sunt acasă. Poate că o să găsesc o modalitate ca să rămân la Hakuru. Aici este mult mai bine decât acasă. Aud cum mă întreabă cum este mâncarea. Îi zic că este foarte bună, deşi ăsta este adevărul. Mă cufund din nou în gândurile mele, până când îmi vine o idee destul de bună. Îmi ridic capul şi îl privesc. Este destul de calm, de fapt foarte calm.
-Hakuru... ziceai că eşti profesionist în snowboarding... Nu mă poţi antrena şi pe mine? Vreau să devin mai bun şi în Japonia nu sunt antrenori prea buni. O să îmi închiriez un apartament şi nu te voi mai stresa, promit, spune eu dintr-o suflare, dar nu am curajul să îl privesc în ochi.
În acest moment mă simt chiar penibil, extrem de penibil. Cred că nu trebuia să îl rog aşa ceva. Exagerez... El m-a salvat, m-a tratat şi acum îi mai cer o favoare. Acum sigur mă crede un nesimţit. Îmi ridic privirea şi îl văd pe Hakuru cum mă priveşte, aproape râzând. Oare am spus ceva aşa de amuzant? Nu, nu cred. Aştept tăcut răspunsul lui.
-Eu cred că te dai cu snowboardul foarte bine, având în vedere faptul că ai o placă pentru profesionişti. Dacă vrei, te pot învăţa, dar e un drum lung şi plin de greutăţi, Shun. Dacă vrei într-adevăr să înveţi, poţi să rămâi la mine, nu mă supăr.
-Nu...Am cumpărat... un porgresez mai bun pentru snowboard... Adică, am cumpărat un snowboard mai bun pentru că vreau să progresez... Nu vreau să dorm la tine căci îmi e teamă că am deranjat mult prea mult. Nu vreau să abuzez de bunătatea de care dai dovadă... Spun eu încetişor.
Îmi ciufuleşte părul şi se ridică de la masă, luând în mână farfuria. Se duce spre chiuvetă şi dă drumul jetului de apă. De când ne cunoaştem, când îmi ciufuleşte părul înseamnă că trebuie să mă gândesc la ceva. Dar oare la ce? Aud cum o uşă se deschide, iar Hakuru tresare. În bucătărie intră un adolescent de aceeaşi vârstă cu mine. Părul îi este roşcat şi ochii verzi precum frunzele în toiul verii. Mă priveşte pentru o secundă şi apoi începe să râdă mergând cu paşi legănaţi către Hakuru. Îi privesc curios pe cei doi. Oare tipul ăla a început să râdă de mine? De ce?
-Hakuru, prietene, tipu ăsta e noua ta achiziţie? Seamană cu o păpuşă. Când mi-ai zis la telefon că ai un invitat care ştie să se dea cu snowboardul, mă gândeam la un tip solid, nu la un băiat aşa de fragil.
-Shun, acesta este un prieten din copilărie. Îl cheamă Charles. Vroiamsă îţi zic că ne va vizita, dar speram să nu mai vină.
Îl privesc ciudat pe Hakuru şi îl întreb de ce nu dorea să îl vadă pe Charles. Răspunsul şl primesc rapid din partea roşcatului, care rânjea amuzat:
-E o poveste lungă. Ca să o mai scurtez, de mult timp, când Haku are imvitaţi îmi place să îi sperii. Nici un om care a stat la Haku şi m-a cunoscut nu a vrut să se mai întoarcă.
-Dar de ce? Nu mi se pare că eşti câtuşi de înfiorător... Mi se pare că îţi place să faci oamenii să râdă, nu să plângă.
Charles îşi dă o palmă peste faţă, supărat că nu a reuşit să mă sperie. Hakuru şi cu mine începem să râdem de tristeţea lui profundă. În acest moment încep să uit de toate grijile care mă apasă şi încep să râd alături de noii mei prieteni.
Charles mă întreabă nenumărate lucruri despre familia mea şi despre pasiunea mea pentru snowboarding. Cred că niciodata nu mi-a oferit cineva atâta atenţie. Nu pot să neg că nu îmi place, căci este plăcut să fiu în centrul atenţiei. Acasă, sora mea nu mi-a oferit niciodată atenţie. Zici că eram invizibil. Ea stătea prin baruri până târziu şi apoi se întorcea acasă beată, cu un tip sau chiar doi. Îşi fac de cap toată seara şi apoi, dimineaţa îşi varsă nervii pe mine. Bine că acum am prilejul să rămân în Franţa, să mă antrenez. O să îmi fie şi mie mai bine, dar şi ei.
-Haku, să şti că tipul ăsta e chiar drăguţel. Este noua ta achiziţie, nu? Îi şopteşte Charles şatenului.
Adoleşcentul începe să nege şi să zică că nu este adevărat.
-Hai, Haku, cred că e foarte bun la pat. Nu îi vezi corpul? E atât de...frumos. Dacă nu îl vrei, atunci mi-l poţi da mie. Tipul ăsta o să mă satisfacă pe deplin. După ce vede privirea prietenului său, continuă: Eram sigur! Deja ţi-ai tras-o cu el. Se vede în ochii tăi că ţi-a plăcut. Presupun că îl păstrezi, căci după privirea ta deduc că e bun la pat. Dar ai grijă cu sentimentele lui, prietene. Pare mult mai sensibil decât curvele alea cu care te-ai mai culcat.
Observ cum cei doi vorbesc, dar nu aud ce zic. Şi sunt atât de curios să aflu. Nu am timp să reacţionez căci Hakuru îl ia de mână pe Charles şi ies vijelios din bucătărie. Aud un mic zgomot, apoi râsul nebunesc al lui Hakuru.
Poză cu Charles nu am căutat. O să ăun una când mă întorc.
AÅŸtept critici dure as always!
Ah, da. Nu sunt eu genul care să facă urări (şi nici nu îmi prea reuşesc), dar voi încerca. Vă urez un an nou fericit, pe care să îl începeţi cu dreptul!
:bye:
Mă bucur că vă place ficul şi sper să vă placă şi acest capitol ^^
Capitolul IV
Continui să stau întins pe canapea. Încerc să înţeleg ce este cu sentimentele mele. Pentru Hakuru sunt sigur că nu pot simţi dragoste, dar o atracţie există între noi. Dar, totuşi, de ce m-am culcat cu el? Nu vreau să ajung vreo târfuliţă ce şi-o trage cu cineva şi apoi dispare. Mă ridic uşor în şezut şi apoi vreau să mă ridic în picioare. Deşi glezna încă mă mai doare, pot merge fără să mă susţin de ceva. Simt o durere inimaginabilă în partea de jos a corpului, ca şi cum o sabie îmi străpunge întregul corp. Ignor durerea, sau măcar încerc. Mă îndrept către camera unde a dispărut Hakuru cu câteva minute înainte. Deschid încetişor uşa şi privesc înăuntru. Lângă aragaz stă frumosul şaten ce ţine o tigaie în mână. Mirosul de ou prăjit învăluie întreaga încăpere şi mi se face brusc foame. Mă aşez pe un scaun şi îl salut pe Hakuru. După cinci minute îmi pune o farfurie în faţă şi mă pofteşte să mănânc.
-Apropo, unde sunt? Adică tu unde locuieşti? Întreb eu, privindu-l curios.
-În Chamonix-Mont-Blanc. Peisajul este de vis iarna. J'aime ce paysage. Ah, poate te întrebi. Sunt francez de origine, dar am locuit câţiva ani în Japonia şi pot vorbi fluent Japoneza.
Dau din cap şi mă uit pe geam. Peisajul chiar este frumos. Aş vrea sa vizitez oraşul, să mă dau cu snowboardul pe celebrele pârtii, dar ştiu că acest lucru poate fi imposibil. Nu pot să îl deranjez pe Hakuru tot timpu, nu vreau să fiu o pacoste. Dar acasă nu vreau să mă întorc. Sora mea sigur merge în cluburi noapte de noapte şi sigur se bucură că nu sunt acasă. Poate că o să găsesc o modalitate ca să rămân la Hakuru. Aici este mult mai bine decât acasă. Aud cum mă întreabă cum este mâncarea. Îi zic că este foarte bună, deşi ăsta este adevărul. Mă cufund din nou în gândurile mele, până când îmi vine o idee destul de bună. Îmi ridic capul şi îl privesc. Este destul de calm, de fapt foarte calm.
-Hakuru... ziceai că eşti profesionist în snowboarding... Nu mă poţi antrena şi pe mine? Vreau să devin mai bun şi în Japonia nu sunt antrenori prea buni. O să îmi închiriez un apartament şi nu te voi mai stresa, promit, spune eu dintr-o suflare, dar nu am curajul să îl privesc în ochi.
În acest moment mă simt chiar penibil, extrem de penibil. Cred că nu trebuia să îl rog aşa ceva. Exagerez... El m-a salvat, m-a tratat şi acum îi mai cer o favoare. Acum sigur mă crede un nesimţit. Îmi ridic privirea şi îl văd pe Hakuru cum mă priveşte, aproape râzând. Oare am spus ceva aşa de amuzant? Nu, nu cred. Aştept tăcut răspunsul lui.
-Eu cred că te dai cu snowboardul foarte bine, având în vedere faptul că ai o placă pentru profesionişti. Dacă vrei, te pot învăţa, dar e un drum lung şi plin de greutăţi, Shun. Dacă vrei într-adevăr să înveţi, poţi să rămâi la mine, nu mă supăr.
-Nu...Am cumpărat... un porgresez mai bun pentru snowboard... Adică, am cumpărat un snowboard mai bun pentru că vreau să progresez... Nu vreau să dorm la tine căci îmi e teamă că am deranjat mult prea mult. Nu vreau să abuzez de bunătatea de care dai dovadă... Spun eu încetişor.
Îmi ciufuleşte părul şi se ridică de la masă, luând în mână farfuria. Se duce spre chiuvetă şi dă drumul jetului de apă. De când ne cunoaştem, când îmi ciufuleşte părul înseamnă că trebuie să mă gândesc la ceva. Dar oare la ce? Aud cum o uşă se deschide, iar Hakuru tresare. În bucătărie intră un adolescent de aceeaşi vârstă cu mine. Părul îi este roşcat şi ochii verzi precum frunzele în toiul verii. Mă priveşte pentru o secundă şi apoi începe să râdă mergând cu paşi legănaţi către Hakuru. Îi privesc curios pe cei doi. Oare tipul ăla a început să râdă de mine? De ce?
-Hakuru, prietene, tipu ăsta e noua ta achiziţie? Seamană cu o păpuşă. Când mi-ai zis la telefon că ai un invitat care ştie să se dea cu snowboardul, mă gândeam la un tip solid, nu la un băiat aşa de fragil.
-Shun, acesta este un prieten din copilărie. Îl cheamă Charles. Vroiamsă îţi zic că ne va vizita, dar speram să nu mai vină.
Îl privesc ciudat pe Hakuru şi îl întreb de ce nu dorea să îl vadă pe Charles. Răspunsul şl primesc rapid din partea roşcatului, care rânjea amuzat:
-E o poveste lungă. Ca să o mai scurtez, de mult timp, când Haku are imvitaţi îmi place să îi sperii. Nici un om care a stat la Haku şi m-a cunoscut nu a vrut să se mai întoarcă.
-Dar de ce? Nu mi se pare că eşti câtuşi de înfiorător... Mi se pare că îţi place să faci oamenii să râdă, nu să plângă.
Charles îşi dă o palmă peste faţă, supărat că nu a reuşit să mă sperie. Hakuru şi cu mine începem să râdem de tristeţea lui profundă. În acest moment încep să uit de toate grijile care mă apasă şi încep să râd alături de noii mei prieteni.
Charles mă întreabă nenumărate lucruri despre familia mea şi despre pasiunea mea pentru snowboarding. Cred că niciodata nu mi-a oferit cineva atâta atenţie. Nu pot să neg că nu îmi place, căci este plăcut să fiu în centrul atenţiei. Acasă, sora mea nu mi-a oferit niciodată atenţie. Zici că eram invizibil. Ea stătea prin baruri până târziu şi apoi se întorcea acasă beată, cu un tip sau chiar doi. Îşi fac de cap toată seara şi apoi, dimineaţa îşi varsă nervii pe mine. Bine că acum am prilejul să rămân în Franţa, să mă antrenez. O să îmi fie şi mie mai bine, dar şi ei.
-Haku, să şti că tipul ăsta e chiar drăguţel. Este noua ta achiziţie, nu? Îi şopteşte Charles şatenului.
Adoleşcentul începe să nege şi să zică că nu este adevărat.
-Hai, Haku, cred că e foarte bun la pat. Nu îi vezi corpul? E atât de...frumos. Dacă nu îl vrei, atunci mi-l poţi da mie. Tipul ăsta o să mă satisfacă pe deplin. După ce vede privirea prietenului său, continuă: Eram sigur! Deja ţi-ai tras-o cu el. Se vede în ochii tăi că ţi-a plăcut. Presupun că îl păstrezi, căci după privirea ta deduc că e bun la pat. Dar ai grijă cu sentimentele lui, prietene. Pare mult mai sensibil decât curvele alea cu care te-ai mai culcat.
Observ cum cei doi vorbesc, dar nu aud ce zic. Şi sunt atât de curios să aflu. Nu am timp să reacţionez căci Hakuru îl ia de mână pe Charles şi ies vijelios din bucătărie. Aud un mic zgomot, apoi râsul nebunesc al lui Hakuru.
Iar a încercat Charles să sperie pe cineva? Să verific? Mda, n-am nimic de pierdut. La cât de bine sperie Charles, o să mor de râs.
_________________Poză cu Charles nu am căutat. O să ăun una când mă întorc.
AÅŸtept critici dure as always!
Ah, da. Nu sunt eu genul care să facă urări (şi nici nu îmi prea reuşesc), dar voi încerca. Vă urez un an nou fericit, pe care să îl începeţi cu dreptul!
:bye:
Metal was here.
![[Imagine: metalsig.png]](http://i538.photobucket.com/albums/ff350/Ram369/metalsig.png)
I\'ll start to worry when I\'m dead.