23-12-2009, 12:03 AM
ok. am decis sa fac ceva mult mai sadic decat inainte si mai plin de actiune.
asta inseamna ca va fi cam mereu yaoi. nu voi ignora partea de romance si voi construi o poveste frumoasa de dragoste, insa nu strica nici ceva dezvaluire a culturii sau imaginatie.
sper sa va placa. astept parerile voastre.
Există, undeva în lumea asta, o ţară despre care se spune că are un cod al moralei nemaîntâlnit. O ţară în care onoarea e importantă, prieteniile şi familia ocupă primul loc, avariţia nu îşi are rostul şi nimic nu e mai frumos decât floarea de cireş sau măreţul Fuji-sama. Un loc binecuvântat de zei, iubit de toţi, dorit de mulţi, dar imposibil de atins.
Dornici să îşi păstreze tradiţiile, să rămână puri, neintoxicaţi de continua expansiune americană sau, mai bine zis, de curentul occidental, au devenit mai uniţi, mai muncitori şi mai devotaţi patriei lor. Sună perfect. O lume în care greşelile nu sunt acceptate, în care munca e sfântă, bunele maniere de o vitală importanţă. Şi, totuşi, în interiorul acestei lumi, dacă nu chiar în inima ei, se află o alta, complet diferită, mult prea sinistră şi dureroasă, dar plină de aventuri şi picanterii.
Tokyo anilor ’60.
Nu e ascuns de nimeni că în acea perioadă una dintre principalele atracţii pentru străini, dar şi oameni de afaceri japonezi, era lumea minunată a gheişhelor. Acele făpturi minunate ce ştiu a dansa frumos, elegant, ce cunosc arta muzicii şi a teatrului, ce poartă kimono-uri de zeci de culori şi se mişcă cu o graţie greu de egalat. Era o afacere cât se poate de legală, dar care începea să îşi piardă din diversitatea clientelei. Poate acesta era şi scopul. Doar anumite persoane să aibă acces la nişte făpturi divine, de o frumuseţe cutremurătoare.
Gheişhele se aflau acolo pentru cei care doreau să guste din tradiţia ţării într-un mod cât se poate de agreat de cetăţeni. Cei ce doreau ceva mai mult, să simtă fiorul fărădelegilor, să fie prinşi în aventuri periculoase, să trăiască pe muchia cuţitului, ei aveau altă opţiune.
Exista un loc anume, ferit de ochii curioşi, dar suficient de evident pentru cei care trebuiau să îl găsească. Un loc în care totul era permis, nimic nu se pedepsea, despre care nimeni nu povestea, atâta timp cât existau suficienţi bani.
Unele lucruri erau expuse doar pentru a fi văzute şi admirate, altele pentru a fi atinse şi iubite. Totuşi, aceste lucruri nu erau altceva decât fiinţe umane. Fete şi băieţi.
Nimic anormal pentru lumea aşa de civilizată a unei ţări atât de hotărâte să îşi păstreze tradiţia.
Ciudat avea să devină totul din momentul în care şi-au făcut apariţia în oraş trei tineri. Toţi trei cu rădăcini adânci acolo, dar crescuţi în străinătate încă de mici. Scăpaţi de dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial, scutiţi de durerea cauzată de imensele pierderi. Siguri, instruiţi, cu o gândire parţial englezească, dacă nu chiar integral.
Totul în jurul lor părea atât de ciudat încât ar fi putut jura că se află în interiorul unei cărţi cu poveşti despre zâne sau alte creaturi imaginare. Toţi purtau kimono-uri, unii încă îşi mai păstrau săbiile în teacă, prinse la mijloc, întocmai ca vechii samurai, alţii cu o coafură mai mult decât indignantă, dar mai toţi aplecându-se din minut în minut, de fiecare dată când se întâlneau. Păreau nişte păpuşi vii, setate să se aplece de un anumit număr de ori pe zi şi să vorbească într-o limbă nu cu totul străină, dar mult mai ciudată decât ţineau ei minte că era.
- Kano, ceva îmi zice că nu mai suntem în Londra, a şuşotit unul dintre ei, aplecându-se până aproape de pământ când un bătrân s-a închinat în faţa lui.
- Ken, ar fi ceva dacă pe lângă un trup atletic ai avea şi o minte ageră, a răspuns cel căruia i se adresa castaniul, zâmbind politicos unei bătrâne ce tocmai trecea prin faţa lui.
Era uşor de înţeles ce vrea să spună. Cel numit Ken arăta destul de bine din punct de vedere fizic, dar cumva mintea lui nu ţinea niciodată pasul cu asta. Era cam prostuţ de felul lui, în sensul că nu citea niciodată atmosfera şi era uşor de păcălit.
Kano arăta şi el destul de bine, însă punctul lui forte era stilul, charm-ul de care dădea dovadă. Era un gentlemen printre gentlemeni şi nimeni nu ar fi putut contesta asta. Era suficient să zâmbească cuiva odată că aproape câştiga inima acelei persoane, indiferent de naţionalitatea sau credinţele ei. Lucrurile se schimbau puţin când venea vorba de Rei. Al treilea avea un simţ al judecăţii destul de bine conturat, însă şi prostul obicei de a se pierde în detalii şi a uita esenţialul unei probleme. Un castaniu, un şaten şi un brunet, un trio destul de greu de ignorat, mai ales când erau îmbrăcaţi în acele costume elegante, clasic englezeşti.
- Mă simt de parcă sunt la o galerie de expoziţie, a adăugat Ken, la fel de timid ca şi înainte.
- Şi în cazul ăsta cine sunt exponatele? Tu sau ei? a replicat imediat şatenul, zâmbind elegant.
Deşi cei doi conversau, o singură persoană nu părea să fie mai deloc interesată de ce anume se întâmpla în jurul lui. Da, locul i se părea ciudat şi cu siguranţă atmosfera era mult mai solemnă decât se aşteptase el să fie, însă îl bucura varietatea de culori şi exoticitatea de care dădea dovadă puzderia de oameni ce continua să îi salute, dintr-un motiv sau altul. Îi plăcea senzaţia de nou şi, în acelaşi timp, de apartenenţă, însă nu putea renunţa nici la ceea ce ştiuse pentru mai bine de 15 ani. Avea acum 20 de ani şi era major, capabil să facă aproape orice îşi dorea, dar asta nu însemna că avea să renunţe la răsplătirea bunătăţii familiilor ce au avut grijă nu doar de el ci şi de prietenii lui.
Era conştient de situaţia sa. Odată cu începutul războiului, familiile lor au reuşit să părăsească Japonia, simţind că dezastrul avea să se abată asupra ţării, s-au stabilit într-una dintre popoarele private de suferinţă, ciment şi zgomotele infernale de pe câmpul de luptă, iar acum primise şansa de a se întoarce la rădăcini, să vadă de unde au venit şi să îşi cunoască cultura. Erau întocmai ca nişte pui ce au stat prea mult departe de cuibul lor şi de abia acum se întorceau acasă.
- Băieţi, ce spuneţi să întrăm acolo şi să bem ceva? s-a trezit sugerând, prinzând încheietura celui de lângă el.
Nu le-a dat nici măcar ocazia să refuze sau să întrebe unde era acel loc, pentru că imediat au fost târâţi în interiorul unui local în stil japonez, dar dominat de o atmosferă cu totul neorientală. Pe mese se afla sake, dar şi bere, unii mâncau orez, alţii friptură, vinul roşu stătea la piciorul fiecărui grup de oameni şi, deşi mai toţi purtau kimono-uri, niciunul nu părea prea amabil.
- Fufufu, a chicotit castaniul. Am dat direct într-o bodegă.
- Se pare că da. Rei, sigur nu vrei să mergem altundeva?
- Las-o baltă. Se presupune că trebuie să ne identificăm cu originiile, să ne cunoaştem poporul şi cultura. De ce să nu începem de aici? Uite. Sută la sută cultură japoneză?
Nu a vrut să întrebe ci să afirme, dar nu s-a putut controla. Era gata să zâmbească şi să ceară o masă pentru trei când o domnişoară pe jumătate îmbrăcată s-a hotărât să îl prindă de haină şi să îi ofere un pupic pe obraz. La fe de brusc cum a apărut, s-a făcut şi dispărută.
Cei trei tineri au rămas blocaţi. Era şi normal. Tocmai văzuseră o femeie, purtând kimono-ul jumătate lăsat pe spate, cu pieptul aproape descoperit, cu picioarele golaşe şi libere pentru a fi privite şi un păr atât de nearanjat de parcă câteva păsări s-au războit în el.
- Arată ciudat, a comentat Ken.
- Nu. Arată normal. Rei. Asta nu e o bodegă ci, şi nu cred că mă înşel, e un bordel, a explicat calm, dar evident afectat de realitatea în care se afla.
Întregul loc era străbătut de o aromă excitantă, dar şi relaxantă, uşor picantă, dar şi dulceagă, ce părea să îi inducă pe toţi într-o stare de euforie plăcută. Câteva lămpi de hârtie luminau salonul, cele câteva perdele erau roşiatice sau movalii, feţele de masă erau albastre, iar fiecare domniţă ce se învârtea pe acolo purta câte un kimono viu colorat, cu floricele multe pe el, şi pe buze o nuanţă de roşu aprins.
- Cavaleri, poftiţi aici! s-a auzit vocea unui bărbat mai în vârstă ce le-a făcut semn să se apropie de prima masă din faţa unei scene oarecum improvizate. Aţi venit la timp pentru spectacol, a anunţat mai apoi.
Nu aveau de ales. Trebuiau să se aşeze, să comande ceva şi să aştepte să vadă ce urmează să se întâmple. Cele câteva lumini prezente s-au stins, două lămpiţe aprinzându-se pe scenă, câţiva bărbaţi au apărut şi au început să cânte la koto într-un mod nemaiauzit de cei trei.
Imediat, au început să se simtă mult mai comfortabil, să se relaxeze, să se bucure de băutura pe care au primit-o deşi nu a cerut-o niciunul.
Un înger şi-a făcut apariţia mai apoi. Părul scurt, uşort cârlionţat, o pereche de ochi căprui , pătrunzători, o siluetă subţire, dar suficient de fermă.O întruchipare a frumuseţii. Purta un kimono mov cu auriu şi roşu, lung, cu diferite flori îmbrodate pe el, gulerul acestuia fiind multicolor, restul pe alocuri negru, şi un obi decorat parcă cu plăcuţe metalice ce străluceau. Imediat apoi, şi-a făcut apariţia şi o umbrelă colorată cam în acelaşi culori, de care tânăra s-a folosit pentru a îşi ascunde chipul. Desigur, aplauzele nu au întârziat să apară. Ken era prea preocupat să descifreze ce anume scria pe sticla de sake, Kano se chinuia să îşi ascundă dispreţul faţă de acele femei delăsătoare, dar Rei era complet fermecat de minunăţia ce dansa în faţa ochilor săi.
Prea brusc, ceva s-a schimbat. Mişcările ei au devenit mai senzuale, mai pline de pasiune, kimono-ul a început încet, dar sigur, să îi cadă de pe umeri şi trupul a adoptat o cu totul altă atitudine faţă de audienţă. Mâna dreaptă i-a urcat până în apropierea gâtului, atingându-se uşor de-a lungul lui, apoi coborând în interiorul veşmântului până în zona pieptului, în timp ce cealaltă a străbătut vertical kimono-ul şi s-a oprit undeva în zona bazinului, când a dat să îşi mişte şoldurile.
Rei ar fi continuat să rămână captiv spectacolului dacă nu ar fi realizat că acea femeie nu avea piept, că în zona gâtului se afla mărul lui Adam şi că deşi trupul îi părea atât de feminin, vocea îi era totuşi de bărbat.
Preţ de o secundă, privirile celor doi s-au întâlnit. Brunetul a înţeles imediat că în faţa lui nu se afla o femeie ci un bărbat, unul mult prea sexual, senzual, pasional şi oricare alt sinonim pentru excitant ar mai fi existat. A urmat un moment în care ar fi putut pune pariu că băiatul a tresărit sau cel puţin s-a cutremurat când a realizat că oaspetele din acea seară i-a descoperit secretul. Totuşi, asta nu părea îl oprească. Devenise ceva mai sigur şi mai îndrăzneţ, lăsându-şi câteva degete să îi treacă peste buze, lingându-le în acelaşi timp, apoi coborându-le până la bazin, ascunzându-le în materialul viu colorat. S-a lăsat uşor pe vine, jucându-se cu părul în timp ce efectua repetate mişcări din zona claviculei până la bazin, toate scoţându-i în evidenţă trupul.
Rei a înghiţit în sec. Poate mai văzuse femei comportându-se în felul acela, însă era prima oară când vedea pe cineva de sex masculin manifestându-se atât de libertin. Şi, la naiba, roşu era o culoare perfectă pentru el.
Pentru alţii nu era evident, dar pe el începeau să îl treacă toate apele. Încă de când „dansatorul†realizase că e descoperit, nu înceta din a îi arunca din când în când priviri pe furiş şi zâmbea misciv de fiecare dată când ajungea mult prea aproape de el. Îl tachina, crezând că avea să scoată la iveală perversitatea din el, aceeaşi perversitate de care aproape toţi ceilalţi bărbaţi din încăpere dădeau dovadă.
Ei salivau şi îşi imaginau că se culcă cu el, dar japonezul îmbrăcat în stil britanic nu făcea nimic altceva decât să rămână tăcut, să îl privească curios şi să se întrebe cum poate un băiat să fie atât de frumos, de elegant şi de senzual.
Trebuia să fie interzis prin lege ca un bărbat să se poată manifesta în felul acela, să stârnească dorinţele sexuale ale celor din jur şi să poată să îşi păstreze zâmbetul plin de superioritate în timp ce tortura încet, dar sigur, pe aproape fiecare om din local. A rămas captivat, urmărind silueta fermecătoare a tânărului ce îi oferise spectacolul vieţii sale şi, imediat după, se făcea nevăzut.
Brunetul s-a ridicat repede în picioare, aproape lovind masa la care se afla şi a dat să îl urmărească pe necunoscutul ce îl provocase. Nu ştia bine ce anume face, dar ştia că nu putea lăsa lucrurile aşa. De ce? Şi asta era un mister. Ştia doar că trebuia să vorbească cu el.
asta inseamna ca va fi cam mereu yaoi. nu voi ignora partea de romance si voi construi o poveste frumoasa de dragoste, insa nu strica nici ceva dezvaluire a culturii sau imaginatie.
sper sa va placa. astept parerile voastre.
Prolog
Există, undeva în lumea asta, o ţară despre care se spune că are un cod al moralei nemaîntâlnit. O ţară în care onoarea e importantă, prieteniile şi familia ocupă primul loc, avariţia nu îşi are rostul şi nimic nu e mai frumos decât floarea de cireş sau măreţul Fuji-sama. Un loc binecuvântat de zei, iubit de toţi, dorit de mulţi, dar imposibil de atins.
Dornici să îşi păstreze tradiţiile, să rămână puri, neintoxicaţi de continua expansiune americană sau, mai bine zis, de curentul occidental, au devenit mai uniţi, mai muncitori şi mai devotaţi patriei lor. Sună perfect. O lume în care greşelile nu sunt acceptate, în care munca e sfântă, bunele maniere de o vitală importanţă. Şi, totuşi, în interiorul acestei lumi, dacă nu chiar în inima ei, se află o alta, complet diferită, mult prea sinistră şi dureroasă, dar plină de aventuri şi picanterii.
Tokyo anilor ’60.
Nu e ascuns de nimeni că în acea perioadă una dintre principalele atracţii pentru străini, dar şi oameni de afaceri japonezi, era lumea minunată a gheişhelor. Acele făpturi minunate ce ştiu a dansa frumos, elegant, ce cunosc arta muzicii şi a teatrului, ce poartă kimono-uri de zeci de culori şi se mişcă cu o graţie greu de egalat. Era o afacere cât se poate de legală, dar care începea să îşi piardă din diversitatea clientelei. Poate acesta era şi scopul. Doar anumite persoane să aibă acces la nişte făpturi divine, de o frumuseţe cutremurătoare.
Gheişhele se aflau acolo pentru cei care doreau să guste din tradiţia ţării într-un mod cât se poate de agreat de cetăţeni. Cei ce doreau ceva mai mult, să simtă fiorul fărădelegilor, să fie prinşi în aventuri periculoase, să trăiască pe muchia cuţitului, ei aveau altă opţiune.
Exista un loc anume, ferit de ochii curioşi, dar suficient de evident pentru cei care trebuiau să îl găsească. Un loc în care totul era permis, nimic nu se pedepsea, despre care nimeni nu povestea, atâta timp cât existau suficienţi bani.
Unele lucruri erau expuse doar pentru a fi văzute şi admirate, altele pentru a fi atinse şi iubite. Totuşi, aceste lucruri nu erau altceva decât fiinţe umane. Fete şi băieţi.
Nimic anormal pentru lumea aşa de civilizată a unei ţări atât de hotărâte să îşi păstreze tradiţia.
Ciudat avea să devină totul din momentul în care şi-au făcut apariţia în oraş trei tineri. Toţi trei cu rădăcini adânci acolo, dar crescuţi în străinătate încă de mici. Scăpaţi de dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial, scutiţi de durerea cauzată de imensele pierderi. Siguri, instruiţi, cu o gândire parţial englezească, dacă nu chiar integral.
Totul în jurul lor părea atât de ciudat încât ar fi putut jura că se află în interiorul unei cărţi cu poveşti despre zâne sau alte creaturi imaginare. Toţi purtau kimono-uri, unii încă îşi mai păstrau săbiile în teacă, prinse la mijloc, întocmai ca vechii samurai, alţii cu o coafură mai mult decât indignantă, dar mai toţi aplecându-se din minut în minut, de fiecare dată când se întâlneau. Păreau nişte păpuşi vii, setate să se aplece de un anumit număr de ori pe zi şi să vorbească într-o limbă nu cu totul străină, dar mult mai ciudată decât ţineau ei minte că era.
- Kano, ceva îmi zice că nu mai suntem în Londra, a şuşotit unul dintre ei, aplecându-se până aproape de pământ când un bătrân s-a închinat în faţa lui.
- Ken, ar fi ceva dacă pe lângă un trup atletic ai avea şi o minte ageră, a răspuns cel căruia i se adresa castaniul, zâmbind politicos unei bătrâne ce tocmai trecea prin faţa lui.
Era uşor de înţeles ce vrea să spună. Cel numit Ken arăta destul de bine din punct de vedere fizic, dar cumva mintea lui nu ţinea niciodată pasul cu asta. Era cam prostuţ de felul lui, în sensul că nu citea niciodată atmosfera şi era uşor de păcălit.
Kano arăta şi el destul de bine, însă punctul lui forte era stilul, charm-ul de care dădea dovadă. Era un gentlemen printre gentlemeni şi nimeni nu ar fi putut contesta asta. Era suficient să zâmbească cuiva odată că aproape câştiga inima acelei persoane, indiferent de naţionalitatea sau credinţele ei. Lucrurile se schimbau puţin când venea vorba de Rei. Al treilea avea un simţ al judecăţii destul de bine conturat, însă şi prostul obicei de a se pierde în detalii şi a uita esenţialul unei probleme. Un castaniu, un şaten şi un brunet, un trio destul de greu de ignorat, mai ales când erau îmbrăcaţi în acele costume elegante, clasic englezeşti.
- Mă simt de parcă sunt la o galerie de expoziţie, a adăugat Ken, la fel de timid ca şi înainte.
- Şi în cazul ăsta cine sunt exponatele? Tu sau ei? a replicat imediat şatenul, zâmbind elegant.
Deşi cei doi conversau, o singură persoană nu părea să fie mai deloc interesată de ce anume se întâmpla în jurul lui. Da, locul i se părea ciudat şi cu siguranţă atmosfera era mult mai solemnă decât se aşteptase el să fie, însă îl bucura varietatea de culori şi exoticitatea de care dădea dovadă puzderia de oameni ce continua să îi salute, dintr-un motiv sau altul. Îi plăcea senzaţia de nou şi, în acelaşi timp, de apartenenţă, însă nu putea renunţa nici la ceea ce ştiuse pentru mai bine de 15 ani. Avea acum 20 de ani şi era major, capabil să facă aproape orice îşi dorea, dar asta nu însemna că avea să renunţe la răsplătirea bunătăţii familiilor ce au avut grijă nu doar de el ci şi de prietenii lui.
Era conştient de situaţia sa. Odată cu începutul războiului, familiile lor au reuşit să părăsească Japonia, simţind că dezastrul avea să se abată asupra ţării, s-au stabilit într-una dintre popoarele private de suferinţă, ciment şi zgomotele infernale de pe câmpul de luptă, iar acum primise şansa de a se întoarce la rădăcini, să vadă de unde au venit şi să îşi cunoască cultura. Erau întocmai ca nişte pui ce au stat prea mult departe de cuibul lor şi de abia acum se întorceau acasă.
- Băieţi, ce spuneţi să întrăm acolo şi să bem ceva? s-a trezit sugerând, prinzând încheietura celui de lângă el.
Nu le-a dat nici măcar ocazia să refuze sau să întrebe unde era acel loc, pentru că imediat au fost târâţi în interiorul unui local în stil japonez, dar dominat de o atmosferă cu totul neorientală. Pe mese se afla sake, dar şi bere, unii mâncau orez, alţii friptură, vinul roşu stătea la piciorul fiecărui grup de oameni şi, deşi mai toţi purtau kimono-uri, niciunul nu părea prea amabil.
- Fufufu, a chicotit castaniul. Am dat direct într-o bodegă.
- Se pare că da. Rei, sigur nu vrei să mergem altundeva?
- Las-o baltă. Se presupune că trebuie să ne identificăm cu originiile, să ne cunoaştem poporul şi cultura. De ce să nu începem de aici? Uite. Sută la sută cultură japoneză?
Nu a vrut să întrebe ci să afirme, dar nu s-a putut controla. Era gata să zâmbească şi să ceară o masă pentru trei când o domnişoară pe jumătate îmbrăcată s-a hotărât să îl prindă de haină şi să îi ofere un pupic pe obraz. La fe de brusc cum a apărut, s-a făcut şi dispărută.
Cei trei tineri au rămas blocaţi. Era şi normal. Tocmai văzuseră o femeie, purtând kimono-ul jumătate lăsat pe spate, cu pieptul aproape descoperit, cu picioarele golaşe şi libere pentru a fi privite şi un păr atât de nearanjat de parcă câteva păsări s-au războit în el.
- Arată ciudat, a comentat Ken.
- Nu. Arată normal. Rei. Asta nu e o bodegă ci, şi nu cred că mă înşel, e un bordel, a explicat calm, dar evident afectat de realitatea în care se afla.
Întregul loc era străbătut de o aromă excitantă, dar şi relaxantă, uşor picantă, dar şi dulceagă, ce părea să îi inducă pe toţi într-o stare de euforie plăcută. Câteva lămpi de hârtie luminau salonul, cele câteva perdele erau roşiatice sau movalii, feţele de masă erau albastre, iar fiecare domniţă ce se învârtea pe acolo purta câte un kimono viu colorat, cu floricele multe pe el, şi pe buze o nuanţă de roşu aprins.
- Cavaleri, poftiţi aici! s-a auzit vocea unui bărbat mai în vârstă ce le-a făcut semn să se apropie de prima masă din faţa unei scene oarecum improvizate. Aţi venit la timp pentru spectacol, a anunţat mai apoi.
Nu aveau de ales. Trebuiau să se aşeze, să comande ceva şi să aştepte să vadă ce urmează să se întâmple. Cele câteva lumini prezente s-au stins, două lămpiţe aprinzându-se pe scenă, câţiva bărbaţi au apărut şi au început să cânte la koto într-un mod nemaiauzit de cei trei.
Imediat, au început să se simtă mult mai comfortabil, să se relaxeze, să se bucure de băutura pe care au primit-o deşi nu a cerut-o niciunul.
Un înger şi-a făcut apariţia mai apoi. Părul scurt, uşort cârlionţat, o pereche de ochi căprui , pătrunzători, o siluetă subţire, dar suficient de fermă.O întruchipare a frumuseţii. Purta un kimono mov cu auriu şi roşu, lung, cu diferite flori îmbrodate pe el, gulerul acestuia fiind multicolor, restul pe alocuri negru, şi un obi decorat parcă cu plăcuţe metalice ce străluceau. Imediat apoi, şi-a făcut apariţia şi o umbrelă colorată cam în acelaşi culori, de care tânăra s-a folosit pentru a îşi ascunde chipul. Desigur, aplauzele nu au întârziat să apară. Ken era prea preocupat să descifreze ce anume scria pe sticla de sake, Kano se chinuia să îşi ascundă dispreţul faţă de acele femei delăsătoare, dar Rei era complet fermecat de minunăţia ce dansa în faţa ochilor săi.
Prea brusc, ceva s-a schimbat. Mişcările ei au devenit mai senzuale, mai pline de pasiune, kimono-ul a început încet, dar sigur, să îi cadă de pe umeri şi trupul a adoptat o cu totul altă atitudine faţă de audienţă. Mâna dreaptă i-a urcat până în apropierea gâtului, atingându-se uşor de-a lungul lui, apoi coborând în interiorul veşmântului până în zona pieptului, în timp ce cealaltă a străbătut vertical kimono-ul şi s-a oprit undeva în zona bazinului, când a dat să îşi mişte şoldurile.
Rei ar fi continuat să rămână captiv spectacolului dacă nu ar fi realizat că acea femeie nu avea piept, că în zona gâtului se afla mărul lui Adam şi că deşi trupul îi părea atât de feminin, vocea îi era totuşi de bărbat.
Preţ de o secundă, privirile celor doi s-au întâlnit. Brunetul a înţeles imediat că în faţa lui nu se afla o femeie ci un bărbat, unul mult prea sexual, senzual, pasional şi oricare alt sinonim pentru excitant ar mai fi existat. A urmat un moment în care ar fi putut pune pariu că băiatul a tresărit sau cel puţin s-a cutremurat când a realizat că oaspetele din acea seară i-a descoperit secretul. Totuşi, asta nu părea îl oprească. Devenise ceva mai sigur şi mai îndrăzneţ, lăsându-şi câteva degete să îi treacă peste buze, lingându-le în acelaşi timp, apoi coborându-le până la bazin, ascunzându-le în materialul viu colorat. S-a lăsat uşor pe vine, jucându-se cu părul în timp ce efectua repetate mişcări din zona claviculei până la bazin, toate scoţându-i în evidenţă trupul.
Rei a înghiţit în sec. Poate mai văzuse femei comportându-se în felul acela, însă era prima oară când vedea pe cineva de sex masculin manifestându-se atât de libertin. Şi, la naiba, roşu era o culoare perfectă pentru el.
Pentru alţii nu era evident, dar pe el începeau să îl treacă toate apele. Încă de când „dansatorul†realizase că e descoperit, nu înceta din a îi arunca din când în când priviri pe furiş şi zâmbea misciv de fiecare dată când ajungea mult prea aproape de el. Îl tachina, crezând că avea să scoată la iveală perversitatea din el, aceeaşi perversitate de care aproape toţi ceilalţi bărbaţi din încăpere dădeau dovadă.
Ei salivau şi îşi imaginau că se culcă cu el, dar japonezul îmbrăcat în stil britanic nu făcea nimic altceva decât să rămână tăcut, să îl privească curios şi să se întrebe cum poate un băiat să fie atât de frumos, de elegant şi de senzual.
Trebuia să fie interzis prin lege ca un bărbat să se poată manifesta în felul acela, să stârnească dorinţele sexuale ale celor din jur şi să poată să îşi păstreze zâmbetul plin de superioritate în timp ce tortura încet, dar sigur, pe aproape fiecare om din local. A rămas captivat, urmărind silueta fermecătoare a tânărului ce îi oferise spectacolul vieţii sale şi, imediat după, se făcea nevăzut.
Brunetul s-a ridicat repede în picioare, aproape lovind masa la care se afla şi a dat să îl urmărească pe necunoscutul ce îl provocase. Nu ştia bine ce anume face, dar ştia că nu putea lăsa lucrurile aşa. De ce? Şi asta era un mister. Ştia doar că trebuia să vorbească cu el.