The way to love [ yaoi ]

[Me�al.]

Vă mulţumesc pentru critici şi am venit cu nextu plus nişte poze. Nu o mai lungesc căci mi-e somn and so on..

Poze:

Shun - http://konachan.com/post/show/56211/male-tagme [ singura diferenţa între descriere şi poză e culoarea părului.. Shun e brunet. O poză mai sugestivă n-am găsit ]

Hakuru -
http://konachan.com/post/show/49346/gun-...ire_knight [ well... şi aici am avut probleme cu poza.. nu găsesc nici una pe placul meu. Păi cam aşa aş dori să arate Hakuru numai că el are parul şaten. ]

Sunt aşa de prost pregătit cu pozele pentru că eu vroiam să vă las să vi imaginaţi cum vreţi voi, dar dacă aţi vrut poze..

P.S: Scuzaţi greşelile cu diacritice, dacă sunt, abia de ieri mi-am activat diacriticele deci nu m-am obişnuit încă, pe deplin.

Capitolul II

Oare ce-i cu mine? De ce ma comport aşa? În nici un caz nu sunt gay, dar acel sărut a fost atât de... mirific... Şi totuşi, nu îmi mai inţeleg propriile reacţii. Mă sărută şi apoi eu încep să urlu ca un descreierat la el, lucru normal având în vedere faptul că nu sunt pe invers. Dar apoi de ce mai am mai vrut şi înca mai vreau un sărut? De ce îmi reacţionează corpul aşa când mă atinge? Nu ştiu ce îmi doresc, chiar nu ştiu. Când este în faţa mea, vorbind sau doar stând, în minte mi se învârt imagini cu noi doi, sărutându-ne. Inima, de asemenea, îmi bate mai tare în preajma lui. Gândurile acelea irelevante pe care le pot avea, cum că este superb, nu le pot înţelege. Este ca şi cum eu nu mai gândesc logic, ci inima îmi dictează ce să fac. Dar totuşi, ce este dragostea sau iubirea? Of, mă opresc. Încep să bat câmpii cu diferite tâmpenii fără rost. Vreau doar să aflu răspunsul la aceasta întrebare... retorică.

Continui să stau pe marginea patului şi încerc să mă ridic. Cred că am încercat să mă prind de tot felul de lucruri, dar în zadar. Apoi, când întorc capul spre geam, văd draperia atârnând în apropiere de pat. Zâmbesc şi mă întind precum un bebeluş neastâmpărat spre draperie. Mâna îmi prinde cu rapiditate materialul moale şi îl strâng cu putere între degete. Îmi privesc piciorul drept şi acum sunt sigur că o să izbutesc. Încep să mă trag cu mâinile de draperie şi, spre totala mea surprindere, încep să mă ridic. Trag ce trag şi apoi, când sunt în picioare, privesc glorios în jur. Totuşi, simt că perdeaua a păţit ceva. Privesc în direcţia aceea şi nu mare îmi este uimirea. Bara din fier forjat ce ţinea draperia, stă puţin cam ciudat. O mai privesc o dată şi apoi trag de material puţin. Aud un zgomot uşor şi apoi perdeaua îmi rămâne moale în mână şi capătul bării din fier îmi loveşte cu putere capul. Mă bălăngăn pe picioare precum un beţiv şi acum mă doare şi piciorul drept. Mă sprijin de perete, profund supărat.

Uff...Eram şi eu glorios că m-am ridicat din pat şi uite ce cadou am primit...O bara în cap! Cât noroc am... Gândesc eu privind îmbufnat bara.

Îmi continui „drumul” către ieşirea din cameră sărind într-un picior. Foarte incomod mod de a merge. Mă opresc din drumul obositor pe un scaun şi îmi privesc chipul în oglinda prăfuită. Părul precum abisul stă răvăşit, ochii aceeia mov privesc persoana din oglindă... parcă vrăjiţi. Pielea palidă, precum o coală de hârtie, are o culoare roşiatică în obraji, probabil de la efort. Nu stau mult să mă admir pentru că nu sunt narcisist şi mă ridic din nou, împingându-mă în măsuţa din lemn. Într-un final, după chinuri teribile, ajung la uşa. Oftez şi o deschid. Ţopăi în următoarea încăpere, privind in jur. Este sufrageria. Nu admir foarte mult încăperea pentru că văd o uşă mică la un metru depărtare de mine, pe peretele din partea mea stângă. De acolo s-a auzit zgomotul, sunt sigur. Încep din nou să merg, sau mai bine zis, să ţopăi. Ating clanţa rece şi deschid încet uşa, privind curios înăuntru. O cameră spaţioasă şi vopsită în alb îmi apare în faţa ochilor. Sincer să fiu, vopseaua nici nu se vede bine din cauză că perţii sunt acoperiţi cu plăci de snowboarding şi medalii la diferite campionate. Cel mai mult îmi atrag atenţia numeroasele medalii câştigate. Tipul ăsta trebuie să se dea foarte bine cu snowboardul. La o masă, în mijlocul camerei, îl văd pe Hakuru. Pe o masă din lemn stătea o placă de snowboarding, iar în mâna dreaptă ţinea nişte legături şi în cealaltă mână un mic aparat. Nu mă observă, încă. Rămân pe loc, privindu-l. Corpul său arată perfect din orice parte l-aş privi. Chiar nu îi pot găsi defecte acestui tip, poate doar faptul că este cam pervers. Încep să tuşesc din cauza fumului ce se învârte în întreaga încăpere.
-Fumezi? ÃŽntreb eu ÅŸi speriindu-l pe ÅŸaten.
Se întoarce brusc spre mine, privindu-mă uşurat. Oare cine o fi crezut că sunt? Privirea lui se îndulceşte puţin după ce constată că nu-i nimeni altcineva decât eu. Probabil că se întreabă cum am ajuns până acolo căci îmi priveşte insistent piciorul. Când buzele i se întredeschid, vrând să zică ceva, eu încep deja să vorbesc.
-M-am ridicat din pat căci am auzit o bubuitură şi eram curios să văd ce se întâmplă. M-am ridicat într-un mod mai... special să spunem. Îmi pare rău pentru că... că am stricat draperia. Nu aveam de ce să mă ţin şi ţineam morţiş să văd dacă ai păţit ceva... Dar galeria aia idioată m-a pedepsit. Cred că am un cucui de un metru şi...doare! Mă plâng eu precum un copil mic. Apropo, continui eu, de câţi ani te dai cu snowboardul? Presupun că eşti un perfecţionist având în vedere câte medalii ai pe pereţi.
Îmi zâmbeşte şi se apropie de mine. Îmi dă părul la o parte şi se uită la cucuiul acela. Cred că în acel moment realizez cât de înalt este pe lângă mine. Sar doi paşi în spate şi ridic capul pentru a-l privi.
-Haide, îţi voi răspunde la toate întrebările în sufragerie ca să stai jos. Nu îţi face bine să stai în picioare cu o gleznă sucită. Acum, dă-mi voie, te rog.
Se apropie de mine şi mă ia în braţe cu o uşurinţă nespusă. Zici că sunt din hârtie. Îmi las capul pe pieptul lui şi îi pot auzi bătăile inimii în mod ritmic. Când intră în sufragerie, am şi eu prilejul să privesc şi eu încăperea. Este destul de spaţioasă. În centrul ei se află o canapea din piele şi două fotolii din acelaşi material. În faţa canapelei este o măsuţă finuţă din sticlă, pe care sunt asezate câteva cărţi şi reviste. În faţa canapelei, la aproximativ patru metri depărtare, pe o măsuţă stă un televizor cu plasmă, negru. Pe pereţi tronau multiple diplome din concursuri de snowboarding. Hakuru mă lasă pe canapea şi îmi pune piciorul pe o pernă pufoasă, asfel încât să fie puţin mai ridicat. Apoi mă înveleşte cu o pătură moale şi călduroasă. Dispare o secundă din cameră şi se întoarce cu două căni. Una mi-o dă mie şi cealaltă o ţine el. Se aşează pe unul dintre fotolii, privindu-mă.
-Cum te mai simţi? Adică, ce îţi mai face piciorul? Nu este bine să mergi când ai o entorsă sau probleme cu gleznele pentru că situaţia se poate înrăutăţi. Sper să nu te mai văd ţopăind asfel prin casă cu o entorsă. Nu şti cât de tare ţi se poate umfla piciorul, îmi zice el cu un gram de îngrijorare în voce.
-Păi... Piciorul meu este bine. Dar ce vroiai să fac când auzeam zgomotele alea? Să stau cuminte în pat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Ei bine, eu nu sunt genul care să facă asta nici când e sănătos nici când e bolnav. Sunt curios, ce vrei? Şi piciorul se poate umfla, dar se poate dezumfla la fel de rapid. Dar, până la urmă, tu ce făceai în camera aia de era atâta zgomot? Zic eu, fiind înţepat din fire.
Mă priveşte şi îmi spune că asambla un nou snowboard. Zgomotul acela provenea de la aparatul care îl folosea pentru a da cu ceară partea plăcii care trebuie să alunece perfect pe zăpadă. Apoi Hakuru îmi povesteşte despre pasiunea lui înfocată ce este îndreptată către snowboarding. De la patru ani se dă pe snowboard şi, la doisprezece ani a ajuns cel mai tânăr campion al campionatului mondial. A câştigat multe competiţii şi a ajuns unul dintre cele mai cunoscute persoane ce se dau cu snowboardul. Cu cât aflu mai mute despre el, îmi doresc să-l cunosc şi mai bine. Vreau să ştiu totul despre el. Viaţa lui mi se pare atât de interesantă, captivantă. Când îl ascult mă simt ca şi cum aş asculta o poveste minunată citită de mama. Atât de mult îmi place ce îmi este povestit. La un moment dat, ajung să îl întreb pe Hakuru de ce m-a salvat. Mai devreme mi-a dat un răspuns, dar eu nu cred că acela este răspunsul adevărat. El se ridică de pe fotoliu şi se aşează pe marginea canapelei, lângă mine. Brusc, corpul începe să îmi tremure uşor.
-Vrei să afli de ce te-am salvat? Mă întreabă el încet, dar cu o voce dulce, caldă, atrăgătoare. Când coboram cu snowboardul pe pârtie te-am văzut stând acolo pe zăpadă, îngheţat. Cănd te-am privit prima dată în ochi, am rămas uimit de frumuseţea ce poate fi avută de un simplu om. Niciodată nu am văzut un tip care să mă vrăjească aşa cum ai făcut tu, Shun. Niciodată.
Acel niciodată este rostit cu jumătate de gură căci Hakuru îşi apropie buzele dulci de către ale mele. Acest sărut este atât de dulceag. Gustul buzelor lui este atât de dulce. Îşi strecoară limba printre buzele mele şi începe să cerceteze fiecare părticică din gura mea. Îi răspund la sărut, deşi la început nu doream. Sentimentele mele, în momentul de faţă, sunt amestecate. Nu ştiu dacă doresc să continui sărutul. Ştiu doar că îl doresc nespus pe Hakuru. Acest sărut îmi dă fiori pe şirea spinării, dar Hakuru se urcă peste mine, acoperindu-mă cu trupul lui. Opreşte sărutul pentru o fracţiune de secundă, apoi ne unificăm iarăşi buzele căci, în acest moment, pentru Hakuru buzele mele sunt ca un drog, iar pentru şaten invers.