16-12-2009, 05:57 PM
Vaiii!!!!!!!!!!!!!!!!! :3 . Mulţumesc tuturor pentru aprecieri şi pentru comentarii. Nici nu ştiţi cât mă bucur că voi continuaţi să citiţi povestea şi încă vă place. Mă încântă enorm !!! Asta pentru că ştiu că am avut o perioadă lungă cât nu am scris la el, şi este atât de bine să ştiu că ... că încă vă place. Mulţumesc sincer tuturor!!
Am făcut un capitol din perspectiva lui Teddy, pentru că am zis că vreţi să ştiţi ce mai face ; de fapt, chiar voi aţi spus-o :]] şi m-am gândit că dacă îl vreţi, îl ve-ţi avea.. D:
Deci mi-am făcut nişte timp să trântesc şi capitolul 18 . Sper să vă placă guys :3 vă mulţumesc mult de tot!!
Cât despre capitolul precedent =]] l-am făcut mai mare pentru a mă revanşa, adică am stat o grămadă de vreme fără să scriu la fic, şi nah.. Mă simţeam.. Ăă, prost :3
Lectură plăcută!
Priveam pierdut spre fereastră, de parcă tot ceea ce vroiam în acel moment era să studiez geamul. Însă, nu era aşa . . . Mintea îmi era pierdută, deşi mâinile mele încă ţineau creionul în mână. Perdeaua albă o dădusem la o parte, pentru a sta mai confortabil pe scaunul de lângă sticlă, uitându-mă la toţi trecătorii de pe stradă. Casa cu etaj era câteodată un avantaj plăcut. Îmi arunc ochii peste coala albă, începusem să schiţez ceva însă degetele mi se opriseră. Îmi imaginam iar şi iar cum i-ar sta şatenului îmbrăcat cu modelele hainelor pe care le cream, şi sufeream pentru asta.
Pentru că nu îl puteam vedea, şi aş fi vrut să fac asta. Îmi era dor de el. Trebuia totuşi să îmi amintesc că fusese şi vina lui pentru asta. Şi oricum... Nu putea fi nimic mai departe între noi, deşi îmi doream. Pentru că eram rude. Eram nepot şi unchi, îmi amintea tata întotdeauna. Îmi crapă şi acum obrazul de ruşine când mă uit la el şi mă mustră cu privirea. Încă nu a iertat ceea ce s-a întâmplat între mine şi Eric. Deşi am negat totul cu înverşunare.
Nu vroiam să se distanţeze şi mai tare de fratele său din cauza mea. Deşi fusese vina lui Eric. Iar îi rosteam numele şi parcă îmi venea să plâng. Pentru că vroiam să fiu lângă el, şi nu mai puteam.
De ce?
Era simplu răspunsul dar nu vroiam să îl dau niciodată, pentru că durea foarte tare. Inspir adânc punând creionul pe coală şi începând să îl mişc. Am creat trupul unei femei subţiri cu o faţă uşor ovală şi imaginându-mi cum i-ar sta îmbrăcată într-o rochie pe care am văzut-o la o femeie pe stradă. Deşi priveam pierdut spre fereastră, puteam zări oamenii trecând pe stradă.
Îmi ieşise un model diferit, mai avantajos şi pantofii aranjaţi păreau ok. Însă am rupt foaia, am mototlit-o şi am aruncat –o la coş. Simţeam că nimic nu îmi iese cu adevărat bine azi.
Aud o bătaie uşoară în uşă şi tresar, eram adâncit în propriile mele gânduri şi lacrimile îmi stăteau în ochi, gata să se reverse. Arunc o privire fugitivă prin camera ce devenise atât de familiară. Un pat de o singură persoană, cu o cuvertură albă imaculată aranjată deasupra. O masă de birou cu un laptop pe aceasta, un scaun cu o pernă pufoasă. Prin partea stângă am zărit şi dulapul meu plin de haine, îl cunoşteam atât de bine. Cât şi acele rafturi pline de cărţi. Mi-am trecut ochii şi peste fotografiile şi tablourile ataşate pe pereţi. Deşi culoarea acestora era plăcută vederii, începuse să mă irite uşor. Deşi era pe înserate, încă se putea observa lumina naturală în cameră. Destul cât să nu deranjeze ochiul.
- Intră.
Am zis pe tonul spart şi sec, ce devenise obişnuit în ultima vreme. De când mă întorsesem în Franţa. Din acea zi.
- Bună Ted dragă, bag rufele în maşină. Ai nevoie să îţi spăl ceva?
Am aruncat o privire rapidă pe un scaun de lângă rafturile cu cărţi şi m-am ridicat, lăsând colile şi creionul pe fotoliul de lângă pereastră. Hainele erau împăturite, uitasem să le duc la baie. I le-am înmânat grijuliu şi femeia blondă mi-a zâmbit. Arcuirea buzelor în acel zâmbet trebuia să fie una caldă, dar nu era. O puteam simţi, dar nu aveam ce să fac. Se străduia să mă accepte, înţelegeam eu din personalitatea sa. Iar eu ? Eu... Făceam eforturi de a o saluta şi de a-mi aminti că există, aşa cum făceam şi cu tatăl meu. Pentru că sufletul meu părea mort, mă puteam regăsi doar în desenele mele. M-am uitat insisntent în locul în care aveam puse toate uneltele pentru desenat şi pictură, lângă stătea încă intactă vioara. M-am întors la femeia ce încă stătea în uşă. Ochii ni s-au întâlnit, ai acesteia erau de un albastru şters ce se potrivea cu părul. Îmi amintea de Leira, într-un mod ciudat. Deşi trăsăturile lor nu erau asemănătoare. Aceasta nu era pe atât de înaltă şi nu avea un trup de model ; poate se datora şi patului că era însărcinată , în câteva săptămâni din ce înţelesesem eu. Am urmat-o în timp ce cobora scările cu precauţie. Era o persoană ordonată. Însă nu îi puteam da atât de multă importanţă pe cât îşi dorea tata. Era „ mama †mea . Deşi vitregă, îmi fusese impus să o iubesc. Şi inimii nu poţi porunci nimic.
Nu o uram. Nu simţeam nimic pentru aceasta. Ştiam că ea pe de altă parte nu era încântată de prezenţa mea în această casă. Dragostea pentru bătrânul meu nu o lăsa să plece, nici copilul purtat în pântece. Fratele sau surioara mea vitregă. De aceasta eram , într-un fel bizar , încântat.
Nu o puteam învinovăţii pentru faptul că nu mă plăcea, probabil era normal gândindu-se la copilul ei, la faptul că şi el ar putea ajunge în mâinile „ unchiului pervers†. Şi uram discuţiile pe tema asta; când ne adunam toţi trei la cină, seara, discutau de fiecare dată cât de mult urau pedofilia. Iar eu sufeream în tăcere, fără a spune nimic. Pentru că nu el mă influenţase, eu chiar îl iubeam şi doream a fi aproape de el. Ei nu înţelegeau asta. Probabil că doar Eric o înţelegea. Şi ştiam faptul că acesta nu putea percepe cum trebuie noua noastră relaţie. De fapt... De ce să folosesc acest cuvânt? Căci nu mai exista o anumită relaţie. Îl iubeam, probabil că el nu o mai făcea.
Mă simţeam prost, să simt ură pentru o fiinţă atât de superbă cum era Leira. Însă o detestam . Era şi vina ei. Deşi purul adevăr nu era din cauza acesteia. Şi totuşi, modul în care mă făcuse să mă simt era în totalitate un merit al său. Probabil aşa îl considera.
Mi-am spulberat gândurile realizând că am ajuns în hol, coborâsem scările iar acum stăteam nemişcat, privind în gol. Soneria fusese cea care mă trezise realitate.
- Ted dragă, răspunzi tu?
Am auzit-o pe Luisa strigând din baie şi am răspuns la fel de absent ca întotdeauna.
- Da.
Scurt, mi-am târât picioarele până la uşa imensă şi am deschis-o. În spatele acesteia se afla un bărbat înalt , purtând un costum negru. Părul său blond îmi amintea de cel al Luisei; lucrul normal dat fiind că erau fraţi. Am schiţat un zâmbet fals şi l-am poftit înăuntru. Ochii lui albaştrii mă urmăreau pe timp ce închideam uşă.
- Salut băiete.
Mi-a zis vizibil fericit şi strângându-mi mâna. Era un bărbat bine făcut şi un „ afacerist †înăscut, conducându-şi singur firma de avocatură de succes. Stătea la noi pentru câteva zile pentru că apartamentul îi fusese inundat. Trebuia să aştepte până ce o companie ce se ocupa de asemenea probleme, rezolva toată chestiunea. Am oftat, amintindu-mi că acum urma să mă oblige să îi cânt la vioară.
- Lulu unde e?
Zâmbea la fel ca întotdeauna, vioi. Am încercat să mai schiţez şi eu un surâs fals, dar nu mi-a ieşit.
- Aici sunt Paul. Bună.
Cei doi fraţi s-au îmbrăţişat şi am considerat că era timpul să merg în camera mea. În propriile mele gânduri şi sentimente. Am fost oprit de Paul.
- Şi, zici că o să cânţi iar la vioară?
Am oftat, negăsind o scuză plauzibilă.
- Ok.
Am scos sec şi Luisa iar m-a privit amăgită, plecând în bucătărie. Nu înţelegeam pe deplin atitudinea ei, probabil credea că i-am invadat spaţiul. Însă nu aveam unde să mă duc; după ce împlineam optisprezece ani plecam de aici. Era o promisiune cu mine însumi, pentru că deja păream să le fi distrus armonia.
Iar eu nu vroiam să fac asta. Vroiam să tac ca întotdeauna, să stau mut în camera mea şi să cobor doar la masă , pentru că aveam o baie personală oricum. Sau să stau afară toată ziua. Să merg la liceu şi atât. Să nu fiu băgat în seamă, nu mă deranja asta.
Şi poate aceasta era problema. Zic doar poate, puţin probabil. Faptul că nu mă deranja atitudinea lor putea să îi rănească? Nu cred.
Am luat vioara din cameră, locul ei de veac era deranjat doar atunci când cineva îmi cerea să cânt. Pentru că mă durea fiecare sunet scos de acest instrument muzical. Îmi amintea de Eric, de vocea lui şi de atingerile sale.
Te iubesc . Şi aceste cuvinte îmi sunau întotdeauna în cap atunci când corzile erau atinse. Parcă îi auzeam lui vocea iar sufletul mi se sfâşia; pentru că nu era acolo, nu era în faţa mea şi eu nu îi puteam răspunde.
Åži eu te iubesc.
Era ironic, pentru că după această replică ar fi urmat : „ însă nu putem fi împreună†. Sau poate că nu ar fi urmat, dar nu eram sigur că urma să îmi mai zică „ te iubesc †vreodată, şi asta durea. Aşteptam un „ iartă-mă †şi aş fi putut trece totul cu vederea. Însă... Acum? Acum nu. Probabil că nu. Pentru că tatăl meu era distrus, îi mai puteam face una ca asta? Asta m-ar fi transformat într-un fiu şi mai groaznic decât sunt deja.
Cu toate astea de ce mintea mea este într-una la şaten? Îmi e dor de tine ! Atât de dor! De ochii tăi pătrunzători, ciocolatii şi superbi. De părul acela ce contura un blond foarte închis, de acea privire sfidătoare.. De acele buze superbe, de trupul tău perfect.. De atitudinea ta magică şi superioară.
Probabil că deja erai sătul de mine. Înţelegeam că nu pot fi la fel de minunat cum erai tu, dar te iubeam. Ce prost sunt, încă o fac.
Ceva îmi spune că va fi pentru totdeauna, pentru că nu mă pot uita la un alt băiat. Iar fetele nu mă atrag. Atât de trist.
M-am privit în oglindă atunci când ţineam în mână instrumentul muzical. Bluza albă şi pantalonii gri îmi conturau bine trăsăturile tinere. Faţa îmi era tristă şi albă, fără roşul ce îmi cuprindea adesea obrajii. Ochii îmi erau albaştrii ca întotdeauna, inteşi şi prinşi de un abis atât de monoton. Părul asemenea ochilor, rămăsese neschimbat . Mă simţeam fragil, de parcă m-aş fi putut sparge uşor, cu fiecare mişcare.
Am îndrăznit să cobor scările reci, şi picioarele îmi îngheţaseră deşi purtam o pereche de şosete albe. Am luat o pereche de papuci la întâmplare şi m-am îndreptat spre sufragerie.
Odată ce am ajuns acolo am zărit-o pe Luisa stând pe canapea, mâncând un fursec. Tata ajunsese acasă, discutând calm cu noul să cumnat.
Mi-am poziţionat vioara între braţe şi am început să scot sunetele acelea obişnuite. Alesesem cântecul meu preferat; toate cele pe care le ştiam erau triste. Toţi cei din încăpere au amuţit, ascultându-mă. Când am termianat , liniştea parcă era acuzatoare. Mă făcea să mă simt vinovat. Mă îndemna să continui acelaşi cântec, să îl reproduc la nesfârşit . „ Aşa îl vei ţine viu în mintea ta.†Îmi repeta vocea interioară şi lacrimile de abia mai puteau fi ţinute. Am fugit, nelăsând vioara din mâini. O ţineam strâns, de parcă era singura mea alinare. Am urcat rapid în cameră şi am trântit uşa, încuind-o cu cheia. M-am trântit la podea şi ochii nu mai puteau suporta presiunea. Picăturile amare au început să curgă, eu suspinând. Am auzit o bătaie în uşă, urmată de altele. Nu am răspuns. Nu am zis nimic şi nici nu m-am ridicat din uşă. Era doar Paul.
- PuÅŸtiule, deschide.
Îmi repeta blând, încercând parcă să mă aline. Nu reuşea.
Am lăsat instrumentul pe podea, am apucat o coală şi un creion şi am început să desenez imaginea lui Eric. Lacrimile continuau să curgă, de parcă ar fi existat un întreg izvor de unde venea. Erau amare. Erau îngrozitoare. Erau.. Dăunătoare. Şi îmi aminteau de el.
Te iubesc ! Te iubesc ! Te iubesc ! auzeam ca şi un ecou în propriile gânduri.
Şi atunci de ce mi-ai făcut asta? întreba subconştientul meu.
Răspunsul însă.. Nu a venit.
Am făcut un capitol din perspectiva lui Teddy, pentru că am zis că vreţi să ştiţi ce mai face ; de fapt, chiar voi aţi spus-o :]] şi m-am gândit că dacă îl vreţi, îl ve-ţi avea.. D:
Deci mi-am făcut nişte timp să trântesc şi capitolul 18 . Sper să vă placă guys :3 vă mulţumesc mult de tot!!
Cât despre capitolul precedent =]] l-am făcut mai mare pentru a mă revanşa, adică am stat o grămadă de vreme fără să scriu la fic, şi nah.. Mă simţeam.. Ăă, prost :3
Lectură plăcută!
Capitolul 18.
Priveam pierdut spre fereastră, de parcă tot ceea ce vroiam în acel moment era să studiez geamul. Însă, nu era aşa . . . Mintea îmi era pierdută, deşi mâinile mele încă ţineau creionul în mână. Perdeaua albă o dădusem la o parte, pentru a sta mai confortabil pe scaunul de lângă sticlă, uitându-mă la toţi trecătorii de pe stradă. Casa cu etaj era câteodată un avantaj plăcut. Îmi arunc ochii peste coala albă, începusem să schiţez ceva însă degetele mi se opriseră. Îmi imaginam iar şi iar cum i-ar sta şatenului îmbrăcat cu modelele hainelor pe care le cream, şi sufeream pentru asta.
Pentru că nu îl puteam vedea, şi aş fi vrut să fac asta. Îmi era dor de el. Trebuia totuşi să îmi amintesc că fusese şi vina lui pentru asta. Şi oricum... Nu putea fi nimic mai departe între noi, deşi îmi doream. Pentru că eram rude. Eram nepot şi unchi, îmi amintea tata întotdeauna. Îmi crapă şi acum obrazul de ruşine când mă uit la el şi mă mustră cu privirea. Încă nu a iertat ceea ce s-a întâmplat între mine şi Eric. Deşi am negat totul cu înverşunare.
Nu vroiam să se distanţeze şi mai tare de fratele său din cauza mea. Deşi fusese vina lui Eric. Iar îi rosteam numele şi parcă îmi venea să plâng. Pentru că vroiam să fiu lângă el, şi nu mai puteam.
De ce?
Era simplu răspunsul dar nu vroiam să îl dau niciodată, pentru că durea foarte tare. Inspir adânc punând creionul pe coală şi începând să îl mişc. Am creat trupul unei femei subţiri cu o faţă uşor ovală şi imaginându-mi cum i-ar sta îmbrăcată într-o rochie pe care am văzut-o la o femeie pe stradă. Deşi priveam pierdut spre fereastră, puteam zări oamenii trecând pe stradă.
Îmi ieşise un model diferit, mai avantajos şi pantofii aranjaţi păreau ok. Însă am rupt foaia, am mototlit-o şi am aruncat –o la coş. Simţeam că nimic nu îmi iese cu adevărat bine azi.
Aud o bătaie uşoară în uşă şi tresar, eram adâncit în propriile mele gânduri şi lacrimile îmi stăteau în ochi, gata să se reverse. Arunc o privire fugitivă prin camera ce devenise atât de familiară. Un pat de o singură persoană, cu o cuvertură albă imaculată aranjată deasupra. O masă de birou cu un laptop pe aceasta, un scaun cu o pernă pufoasă. Prin partea stângă am zărit şi dulapul meu plin de haine, îl cunoşteam atât de bine. Cât şi acele rafturi pline de cărţi. Mi-am trecut ochii şi peste fotografiile şi tablourile ataşate pe pereţi. Deşi culoarea acestora era plăcută vederii, începuse să mă irite uşor. Deşi era pe înserate, încă se putea observa lumina naturală în cameră. Destul cât să nu deranjeze ochiul.
- Intră.
Am zis pe tonul spart şi sec, ce devenise obişnuit în ultima vreme. De când mă întorsesem în Franţa. Din acea zi.
- Bună Ted dragă, bag rufele în maşină. Ai nevoie să îţi spăl ceva?
Am aruncat o privire rapidă pe un scaun de lângă rafturile cu cărţi şi m-am ridicat, lăsând colile şi creionul pe fotoliul de lângă pereastră. Hainele erau împăturite, uitasem să le duc la baie. I le-am înmânat grijuliu şi femeia blondă mi-a zâmbit. Arcuirea buzelor în acel zâmbet trebuia să fie una caldă, dar nu era. O puteam simţi, dar nu aveam ce să fac. Se străduia să mă accepte, înţelegeam eu din personalitatea sa. Iar eu ? Eu... Făceam eforturi de a o saluta şi de a-mi aminti că există, aşa cum făceam şi cu tatăl meu. Pentru că sufletul meu părea mort, mă puteam regăsi doar în desenele mele. M-am uitat insisntent în locul în care aveam puse toate uneltele pentru desenat şi pictură, lângă stătea încă intactă vioara. M-am întors la femeia ce încă stătea în uşă. Ochii ni s-au întâlnit, ai acesteia erau de un albastru şters ce se potrivea cu părul. Îmi amintea de Leira, într-un mod ciudat. Deşi trăsăturile lor nu erau asemănătoare. Aceasta nu era pe atât de înaltă şi nu avea un trup de model ; poate se datora şi patului că era însărcinată , în câteva săptămâni din ce înţelesesem eu. Am urmat-o în timp ce cobora scările cu precauţie. Era o persoană ordonată. Însă nu îi puteam da atât de multă importanţă pe cât îşi dorea tata. Era „ mama †mea . Deşi vitregă, îmi fusese impus să o iubesc. Şi inimii nu poţi porunci nimic.
Nu o uram. Nu simţeam nimic pentru aceasta. Ştiam că ea pe de altă parte nu era încântată de prezenţa mea în această casă. Dragostea pentru bătrânul meu nu o lăsa să plece, nici copilul purtat în pântece. Fratele sau surioara mea vitregă. De aceasta eram , într-un fel bizar , încântat.
Nu o puteam învinovăţii pentru faptul că nu mă plăcea, probabil era normal gândindu-se la copilul ei, la faptul că şi el ar putea ajunge în mâinile „ unchiului pervers†. Şi uram discuţiile pe tema asta; când ne adunam toţi trei la cină, seara, discutau de fiecare dată cât de mult urau pedofilia. Iar eu sufeream în tăcere, fără a spune nimic. Pentru că nu el mă influenţase, eu chiar îl iubeam şi doream a fi aproape de el. Ei nu înţelegeau asta. Probabil că doar Eric o înţelegea. Şi ştiam faptul că acesta nu putea percepe cum trebuie noua noastră relaţie. De fapt... De ce să folosesc acest cuvânt? Căci nu mai exista o anumită relaţie. Îl iubeam, probabil că el nu o mai făcea.
Mă simţeam prost, să simt ură pentru o fiinţă atât de superbă cum era Leira. Însă o detestam . Era şi vina ei. Deşi purul adevăr nu era din cauza acesteia. Şi totuşi, modul în care mă făcuse să mă simt era în totalitate un merit al său. Probabil aşa îl considera.
Mi-am spulberat gândurile realizând că am ajuns în hol, coborâsem scările iar acum stăteam nemişcat, privind în gol. Soneria fusese cea care mă trezise realitate.
- Ted dragă, răspunzi tu?
Am auzit-o pe Luisa strigând din baie şi am răspuns la fel de absent ca întotdeauna.
- Da.
Scurt, mi-am târât picioarele până la uşa imensă şi am deschis-o. În spatele acesteia se afla un bărbat înalt , purtând un costum negru. Părul său blond îmi amintea de cel al Luisei; lucrul normal dat fiind că erau fraţi. Am schiţat un zâmbet fals şi l-am poftit înăuntru. Ochii lui albaştrii mă urmăreau pe timp ce închideam uşă.
- Salut băiete.
Mi-a zis vizibil fericit şi strângându-mi mâna. Era un bărbat bine făcut şi un „ afacerist †înăscut, conducându-şi singur firma de avocatură de succes. Stătea la noi pentru câteva zile pentru că apartamentul îi fusese inundat. Trebuia să aştepte până ce o companie ce se ocupa de asemenea probleme, rezolva toată chestiunea. Am oftat, amintindu-mi că acum urma să mă oblige să îi cânt la vioară.
- Lulu unde e?
Zâmbea la fel ca întotdeauna, vioi. Am încercat să mai schiţez şi eu un surâs fals, dar nu mi-a ieşit.
- Aici sunt Paul. Bună.
Cei doi fraţi s-au îmbrăţişat şi am considerat că era timpul să merg în camera mea. În propriile mele gânduri şi sentimente. Am fost oprit de Paul.
- Şi, zici că o să cânţi iar la vioară?
Am oftat, negăsind o scuză plauzibilă.
- Ok.
Am scos sec şi Luisa iar m-a privit amăgită, plecând în bucătărie. Nu înţelegeam pe deplin atitudinea ei, probabil credea că i-am invadat spaţiul. Însă nu aveam unde să mă duc; după ce împlineam optisprezece ani plecam de aici. Era o promisiune cu mine însumi, pentru că deja păream să le fi distrus armonia.
Iar eu nu vroiam să fac asta. Vroiam să tac ca întotdeauna, să stau mut în camera mea şi să cobor doar la masă , pentru că aveam o baie personală oricum. Sau să stau afară toată ziua. Să merg la liceu şi atât. Să nu fiu băgat în seamă, nu mă deranja asta.
Şi poate aceasta era problema. Zic doar poate, puţin probabil. Faptul că nu mă deranja atitudinea lor putea să îi rănească? Nu cred.
Am luat vioara din cameră, locul ei de veac era deranjat doar atunci când cineva îmi cerea să cânt. Pentru că mă durea fiecare sunet scos de acest instrument muzical. Îmi amintea de Eric, de vocea lui şi de atingerile sale.
Te iubesc . Şi aceste cuvinte îmi sunau întotdeauna în cap atunci când corzile erau atinse. Parcă îi auzeam lui vocea iar sufletul mi se sfâşia; pentru că nu era acolo, nu era în faţa mea şi eu nu îi puteam răspunde.
Åži eu te iubesc.
Era ironic, pentru că după această replică ar fi urmat : „ însă nu putem fi împreună†. Sau poate că nu ar fi urmat, dar nu eram sigur că urma să îmi mai zică „ te iubesc †vreodată, şi asta durea. Aşteptam un „ iartă-mă †şi aş fi putut trece totul cu vederea. Însă... Acum? Acum nu. Probabil că nu. Pentru că tatăl meu era distrus, îi mai puteam face una ca asta? Asta m-ar fi transformat într-un fiu şi mai groaznic decât sunt deja.
Cu toate astea de ce mintea mea este într-una la şaten? Îmi e dor de tine ! Atât de dor! De ochii tăi pătrunzători, ciocolatii şi superbi. De părul acela ce contura un blond foarte închis, de acea privire sfidătoare.. De acele buze superbe, de trupul tău perfect.. De atitudinea ta magică şi superioară.
Probabil că deja erai sătul de mine. Înţelegeam că nu pot fi la fel de minunat cum erai tu, dar te iubeam. Ce prost sunt, încă o fac.
Ceva îmi spune că va fi pentru totdeauna, pentru că nu mă pot uita la un alt băiat. Iar fetele nu mă atrag. Atât de trist.
M-am privit în oglindă atunci când ţineam în mână instrumentul muzical. Bluza albă şi pantalonii gri îmi conturau bine trăsăturile tinere. Faţa îmi era tristă şi albă, fără roşul ce îmi cuprindea adesea obrajii. Ochii îmi erau albaştrii ca întotdeauna, inteşi şi prinşi de un abis atât de monoton. Părul asemenea ochilor, rămăsese neschimbat . Mă simţeam fragil, de parcă m-aş fi putut sparge uşor, cu fiecare mişcare.
Am îndrăznit să cobor scările reci, şi picioarele îmi îngheţaseră deşi purtam o pereche de şosete albe. Am luat o pereche de papuci la întâmplare şi m-am îndreptat spre sufragerie.
Odată ce am ajuns acolo am zărit-o pe Luisa stând pe canapea, mâncând un fursec. Tata ajunsese acasă, discutând calm cu noul să cumnat.
Mi-am poziţionat vioara între braţe şi am început să scot sunetele acelea obişnuite. Alesesem cântecul meu preferat; toate cele pe care le ştiam erau triste. Toţi cei din încăpere au amuţit, ascultându-mă. Când am termianat , liniştea parcă era acuzatoare. Mă făcea să mă simt vinovat. Mă îndemna să continui acelaşi cântec, să îl reproduc la nesfârşit . „ Aşa îl vei ţine viu în mintea ta.†Îmi repeta vocea interioară şi lacrimile de abia mai puteau fi ţinute. Am fugit, nelăsând vioara din mâini. O ţineam strâns, de parcă era singura mea alinare. Am urcat rapid în cameră şi am trântit uşa, încuind-o cu cheia. M-am trântit la podea şi ochii nu mai puteau suporta presiunea. Picăturile amare au început să curgă, eu suspinând. Am auzit o bătaie în uşă, urmată de altele. Nu am răspuns. Nu am zis nimic şi nici nu m-am ridicat din uşă. Era doar Paul.
- PuÅŸtiule, deschide.
Îmi repeta blând, încercând parcă să mă aline. Nu reuşea.
Am lăsat instrumentul pe podea, am apucat o coală şi un creion şi am început să desenez imaginea lui Eric. Lacrimile continuau să curgă, de parcă ar fi existat un întreg izvor de unde venea. Erau amare. Erau îngrozitoare. Erau.. Dăunătoare. Şi îmi aminteau de el.
Te iubesc ! Te iubesc ! Te iubesc ! auzeam ca şi un ecou în propriile gânduri.
Şi atunci de ce mi-ai făcut asta? întreba subconştientul meu.
Răspunsul însă.. Nu a venit.