Legături puternice.

[Teh]

Mulţam fain de apreciere >:d< îmi scuzaţi întârzierea, dar aţi văzut şi voi ce de lucrări am în ultima perioadă =e dificil să scriu constant la toate fic-urile. Oricum, nu vreau să las baltă legăturile :]].
Aşa că am venit şi cu 17. Sper să vă placă =).
Lectură plăcută!
[ app nu m-am uitat după greşeli, de abia l-am scris =]] ]

[center]Capitolul 17[/center]

- Un bilet către Boston vă rog.
I-am zis indiferent recepţionistei şi aceasta mi-a oferit un bilet spre clasa I . Mă privea admirativ şi a scos un carneţel.
- Îmi puteţi da un autograf, vă rog?
Tu nu ai văzut ştirile? Eu sunt GAY! Hello, deci asta înseamnă că nu îmi plac femeile. Se pare că lumea era mai proastă decât credeam, atunci când aveau motive adevărate să creadă ce spuneau revistele de scandal, nu o făceau. Nu ştiam dacă să mă bucur sau să fiu îngrijorat. Iritat, am semnat pe foaia aia stupidă.
- Pentru cine?
Eram încruntat şi se părea că îmi adora şi această faţă. Mie unul îmi era dor de propriul meu zâmbet natural şi superb şi de starea mea aiurită, veselă şi calmă. Şi nişte gelozie nu strica. Mă transformasem într-o persoană acră de când mă despărţisem de Ted. Sau mai bine zis, de când mă părăsise. Viaţa fără el , nu mi se mai părea viaţă. Mi-am adus sprâncenele la nivelul normal încercând să zâmbesc ca altă dată. Se pare că asta va merge doar în faţa camerelor, aşa că am zis să nu mă mai forţez pentru nimic.
- Windy. Mi-a zis entuziasmată.
Am semnat carneţelul şi m-am îndreptat spre avion. Da, începuse deja să ţopăie şi să strâncă foaia aia nenorocită în braţe.
Femeile.
Aveam un loc destul de comfortabil, scaunul era acceptabil şi am reuşit să adorm. Aveam încredere că voi fi trezit când vom ateriza în Boston, aşa cum s-a şi întâmplat. Nu mai trecusem pe aici de multă vreme, dar nu conta. Mi-am luat bagajele şi am luat un taxi până la locul unde urma să fie „acasă” pentru ceva vreme. Era un complex de apartamente destul de luxos. Eu aveam un apartament la etajul cinci, balcon, două camere. O bucătărie, sufragerie, două băi. Avea şi scări încorporate, extraordinar de stresant. Era totuşi destul de drăguţ locul. Am văzut că îmi instalaseră şi fixul, ce drăguţ . M-am trântit pe canapea, era aproximativ cinci seara. Am zis că ar fi bine să adorm, aşa că m-am lăsat pradă viselor.
Evident că imediat şi-a făcut apariţia Teddy în ele. Şi era atât de viu că mă întrebam : cum ? Şi totuşi , era doar o iluzie.. Asta pentru că nu îi puteam simţi cu adevărat buzele, pentru că săruturile lui nu erau reale... Pentru că nu eram o fiinţă lângă o alta ... Nu ne mai iubeam? Oare când s-au terminat toate astea?
Da. Odată cu poza aia nenorocită, editată, sau ce dracu.
Ştiam prea bine că nu era Ted în ea. Şi mă deranja cum de aflaseră acestea revista aia stupidă? Companie de tot rahatul, deşi o înjuram doar din simplul fapt că îmi aflaseră secretul.
Şi totuşi, cum? Îmi întrebam sinele absurd. Apoi, poate asta îl deranja şi pe Ted, că nu era el în poză.
Dar nici eu nu eram, practic. Fusese o poză pentru o revistă şi nu sărutasem pe nimeni. Asta probabil fusese doar o făcătură. Mi-am pus în gând ca data viitoare când o văd pe Leira să o rad în cap şi să îi fac nişte vânătăi care să ţină o perioadă de timp foarte îndelungată. Sau poate ar trebui pur şi simplu să public fotografiile alea nenorocite. Şi tot trebuia să o am la mână.
Astfel, visul meu frumos cu Teddy se stricase, dispăruse. De ce dracu? Ce se întâmpla? Nu aveam pace nici în minte, nici în somn şi nici în viaţa reală, de cu zi. Poate atunci când voi merge la „ pozat ” pentru revista aia cretină mă voi mai calma. Şi totuşi, iar o mulţime de interviuri şi reporteri aiuriţi, nenorociţi. . .
Am încercat să mă calmez. Era cinci dimineaţa de această dată, şi eu încă nu dormisem prea mult . Mi-am luat un somnifer – cei de la companie fuseseră pe atât de drăguţi că aveam tot ce îmi trebuia în locul ăsta – şi am adormit.

Era ora nouă şi jumătate când telefonul fix a sunat. M-am ridicat leneş dip pat şi am răspuns. Atât de „ frumos” din partea celor de la revistă, că îmi puseseră un telefon şi în dormitor. Chiar lângă pat. Acum puteam observa culoarea verzuie ce predomina în dormitor. Mda, interesant.
- Alo.
Am zis plictisit şi vizibil somnoros. Am observat acum că adormisem doar în boxeri şi mi-am privit trupul. M-am simţit brusc dornic de nişte exerciţii fizice.
- Bună dimineaţa domnule Wonder. Sunt Cristine Arch, de la „ Model’s Paradise” . V-aţi instalat? Cum este apartamentul? Mai aveţi nevoie de ceva?
Din tonul ei puteam deduce uşor că nu mă aveau la mână. Deci nu aveau chiar atât de multe informaţii , sau credeau că mie nu îmi pasă îndeajuns de mult de ele? Hm, nu conta asta acum. Conta că nu mă aveau la mână, şi asta îmi era de-asjuns, pentru moment. Aveam eu să descopăr restul pe parcurs. Aveam să fac asta.
Şi ce întrebări sunt astea? Normal că m-am instalat din moment ce răspund la telefonul ăsta nenorocit. Ce stupidă e tipa asta.
- ’ Neaţa domnişoară Arch. Este super tare. Am pus accent pe cuvinte de parcă vorbeam serios. Mai doriţi şi altceva ? Eu am tot ce îmi trebuie.
Sper că nu se aştepta să zic mulţumesc pentru că nu aveam de gând să fac asta. Ea ar fi trebuit să zică, pentru că mă aflam aici.
- Desigur. Ăă, da. La ora două ar trebui să fiţi la companie. Bineînţeles că vom trimite o maşină să vă ia. Am primit totuşi şi maşina dumneavoastră şi am lăsat-o în parcarea complexului. O puteţi găsi acolo, v-am lăsat adresa pe masa din holul apartamentului. Vă puteţi schimba yala, deşi nu am făcut un al doilea rând de chei. Le are doar administratorul, puteţi totuşi să o cereţi ( este însă o metodă de precauţie ) . Ah , şi dacă nu vă descurcaţi sunaţi la numărul lăsat tot pe masa din hol, vă voi ajuta eu, voi trimite o maşină.
Deja mă enerva gaiţa asta.
- Aha. Bine. Pa.
Am închis fără să mai aştept să zică şi altceva. Deja vorbisem prea multe cu ea. Cine se credea să se bage atât în seamă? A trebuit să îmi desfac bagajele, dar nu am făcut-o. Am preferat să intru în baie şi să fac un duş rapid, să îmi iau echipmanetul sport şi să merg la sală. Era totuşi destul de tare locul ăsta, aveau sală la subsol. Şi era destul de interesantă, cu tot felul de echipamente. Astfel am putut să îmi antrenez muşchii şi să încerc să îmi distrez atenţia de la Ted. A fost cam imposibilă cea din ultimă parte, dar încercam să nu îi mai pronunţ numele în gând într-una. Au venit la mine un grup de femei, cred că aveau în jur de 24 de ani, doar una cred că depăşea vârsta de 30 de ani.
- Domnul Wonder?
A întrebat o brunetă nesigură. M-am uitat cu o expersie „ acceptabilă” la ea şi am dat din cap.
Au început să ţipe.
- Ne puteţi da un autograf?
Am dat pozitiv din cap şi am semnat pentru fiecare. Pentru Mary, pentru Cristina, pentru Liliana şi Bianca. A , şi una pentru fata lui Liliana, Jane. Foarte interesant. M-am distrat de minune. Am răsuflat uşurat când au plecat şi m-au lăsat singur să îmi continui exerciţiile.
Ar fi trebuit să mănânc ceva înainte să vin la sală, acum eram extenuat. M-am ridicat uşor dându-mi maieul jos. Purtam doar o pereche de pantaloni scurţi. Toate privirile s-au aruncat asupra mea, bărbaţi şi femei. Şi atunci mi-a revenit zâmbetul normal. Plin de mine, l-am simţit. Aveam nevoie de un astfel de stimul.
De fapt, îmi venise o idee cum să îl recuperez pe Teddy. Însă asta avea să aştepte o jumătate de an, apoi nu va mai avea cum să mă refuze. Am zâmbit iar, ieşind din sală şi am simţit privirile celorlalţi urmărindu-mă. Nu trebuia să devin o curcă plouată sau ceva asemănător, ci trebuia să strălucesc mai tare ca un diamant, atunci îl voi lua pe Ted. O să vadă el, nu îmi va putea scăpa. Îi ştiam slăbiciunile, îi ştiam pasiunile... Ştiam totul despre el. Cum ştiam şi faptul că vorbele alea erau total spuse la nervi.

[center] Pleacă! Te urăsc! Nu vreau să te văd! Ce parte nu înţelegi? Nu sunt vorbe spuse la nervi. Chiar nu vreau să te văd, să te mai am prin preajma mea. M-ai dezamăgit. Pleacă ! [/center]

Mi le spusese în faţa. Dar chipul nu era al lui cel adevărat, o puteam vedea. Ştiam că se simţea trădat şi acum înţelegeam de ce. Şi puteam să refac totul, dar cu calm şi răbdare.
Voi putea însă să aştept o jumătate de an până îl voi recăpăta?
Desigur. Pentru Teddy puteam face orice. Chiar şi să mă sinucid; cel mai jalnic mod de a muri.
Am respirat adânc, am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu haine curate şi am ieşit la restaurantul din partea de parter a clădirii. Chiar avea de toate complexul ăsta. Mi-am comandat ceva uşor de mâncat şi pentru prima oară în ultimele săptămâni, am simţit că mă hrăsnesc cum trebuie. Era ora unu şi douăzeci de minute.
În această dimineaţă avusesem grijă să îmi schimb încuietoarea uşii şi să am o altă cheie; era cea mai sigură metodă, nu îmi păsa mie de ceea ce credeau ceilalţi. Şi încuietoarea am luat-o de la un magazin îndepărtat de cartierul ăsta, doar să fiu sigur.
Când am ajuns în faţa companiei am putut exclama un „ uau ” . Dar nu era pentru că „ vai, arăta extraordinar” ci pentru că imaginea mea era afişată pe un banner ce acoperea clădirea. Tot Bostonul mă vedea. Am înţeles clar că eram noua lor imagine şi cam de aia toată lumea sărea la mine , să le dau autografe şi aşa mai departe. Probabil clarificaseră zvonurile : Domnu’ Wonder nu-i gay, se pare că a fost o confuzie. Şi totuşi , parcă nu îmi venea a crede. Şi oricum nu îmi păsa, homosexual sau nu, aveam o slujbă şi întotdeauna urma să am. Atunci când arăţi ca mine, pur şi simplu nu se pot lipsi de tine.
- Salutare păpuşă.
Am zis pe un ton cald recepţionistei. A sărit de pe scaun, ochii i s-au făcut mari şi a început să ţopăie . Cred că i-au dat uşor lacrimile.
- Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred!
Repeta într-una . Eram atât de binedispus, gândindu-mă la noul meu plan, încât am zâmbit aproape inconştient. Cred că mai avea puţin şi leşina.
- Eu sunt, în persoană. Deci, pot intra nu?
A dat din cap negăsindu-şi cuvintele şi eu am plecat de acolo. Purtam o pereche de pantaloni albi, un tricou alb ce îmi scotea în evidenţă formele şi o pereche de ochelari de soare. Mă făceau al dracului de sexi. Nu că eu nu aş fi fost întotdeauna aşa. Am intrat în biroul pe care scria „ Cristine Arch ” fără să bat la uşă. Poate că deja mă credeam prea important, dar cui îi păsa? Hai să uităm de maniere şi să trecem deja la subiect.
- Salut păpuşă.
Arch era o tipă înaltă, brunetă , cu ochii negrii pătrunzători – probabil, deloc genul meu de femeie. De parcă mie îmi mai plăceau femeile, în fine. Avea o pereche de sâni foarte generoasă şi nişte picioare lungi şi bine formate, sexi cum ar zice unii. În fine. Purta un costum gri cu alb, fusta era gri, la fel şi pantofii şi cămaşa era albă. Avusese grijă să îşi lase câţiva nasturi deschişi. Avea şi o pereche de ochelari de vedere, micuţi care să se potrivească cu înfăţişarea.
Am fost uimit să o văd roşiind, sincer. Nu păruse genul de persoană proastă care idolatrizează pe cineva. A întins mâna spre mine şi am văzut-o tremurând. M-a dezgustat , şi totuşi am zâmbit.
Am întins mâna scurt .
- Eric Wonder.
A dat de câteva ori din cap.
- Cristine Arch.
- AÅŸa, trecem la afaceri?
A dat afmimativ din cap şi a apăsatun buton albastru pe telefonul fix.
- Domnule Furher, domnul Wonder este aici ,în biroul meu. Să îl trimit la dumneavoastră?
Am înţeles că această Cristine era a doua cea mai importantă în funcţie după cel care era patron şi conducea locul ăsta. Ceea ce m-a făcut să mă simt şi mai important, dacă o puseseră chiar pe ea să mă sune şi nu un asistent oarecare, însemna că eram foarte , dar foarte important. Am râs în sinea mea, ştiam asta oricum.
Mă bucuram să revin la vechea mea personalitate, deşi dorul de Teddy se accentua din ce în ce mai tare. Aş fi vrut să îl văd, să îl am chiar aici lângă mine.
Am intrat în biroul lui Ulise Furher , tot fără să bat. Se părea că pe tipul ăsta chiar nu îl deranja. Am fost iar surprins să văd că era un bărbat înalt , uscăţiv şi blond. Ochii îi erau verzi , şi atrăgeau atenţia. Costumul ăla însă nu venea prea bine pe el. Când i-am auzit numele m-am gândit la un tip înalt, cum şi era, dar bine făcut sau chair gras. Însă, era cât un stics. Bine, poate exageram. Şi oricum l-am strâns tare de mână. Am văzut că a scâncit.
Era ciudat ca un loc atât de mare şi de prosper să fie condus de un asemenea bărbat şi o femeie. Foarte interesant. Deşi puteam să bag mâna în foc că acea Miss Arch era o viperă şi toţi o ascultau. Nu ştiam ce imagine să îmi fac asupra lui Ulise.
- Domnule Furher. Am început să zic aşezându-mă pe unul dintre scaunele confortabile.
- Spune-mi Ulise, domnule Wonder.
Ok, ok.
- Eric. Am zis plictisit. Lăsând asta la o parte, eu am venit aici cu mai multe condiţii. Vă voi semna contractul, însă trebuie să îndepliniţi şi condiţiile mele.
Avusesem grijă eu să îmi sun avocaţii şi să îi fac să se care în Boston cât ai clipii, îmi aduseseră actele de care aveam nevoie şi toate condiţiile. De fapt şi de drept, trimiseseră câteva exemplare prin fax.
- Am primit documentele şi suntem de acord cu ele. Deşi nu prea îţi înţeleg intenţia.
S-a uitat suspicios la mine. Am văzut că era o expresie falsă.
- Hai să dăm cărţile pe faţă Ulise. Eu nu am chef dde ocolişuri, nu ştiu ce aţi zis la presă dar eu sunt homosexual, şi toată treaba aceea este adevărată.
A zâmbit văzând că pot fi deschis la minte.
- Semnez contractul doar în acele condiţii şi ăsta este ultimul meu cuvânt. Dacă nu , nu îmi pasă de ce iese la iveală.
A dat negativ din cap.
- Nu vă faceţi griji, deja le-am acceptat şi am introdus clauza. Actele au fost trimise, vor fi studiate şi apoi puteţi semna.
Am dat afirmativ din cap.
- Deci, pentru moment, ce ar fi să vă arăt compania?
M-am ridicat dând din cap. Am ieşit şi am văzut la capătul holului o uşă mare. Ne-am îndreptat înspre aceea, şi acolo scria „ Eric Wonder” .
- Dat fiind că avem un contract , m-am gândit că poate ve-ţi avea nevoie de un birou, mai mare. Şi este acolo tot ceea ce poate îţi , vă trebuie. Oricum, dacă ai nevoie de ceva, trebuie doar să mă anunţi.
M-am uitat la el foarte ciudat. Frate, chiar atât de important eram?
- Să înţeleg că tu eşti „ marele şef?” . Am întrebat foarte curios. Nu mi-am ascuns tonul.
A rânjit.
- Eu sunt. Şi dacă nu sunt eu de faţă, Cristine o să te ajute cu siguranţă.
Am dat din cap intrând în birou. Era cu adevărat pe placul meu. Decorat în nuanţe calde şi primitoare. Am văzut o canapea şi câteva fotolii, în mijloc o măsuţă. Am văzut rafturi plin de cărţi şi reviste de modă şi acea fereastră imensă . De fapt era perete format din sticlă, în fine – ceva foarte obişnuit pentru o clădire de acest gen. Biroul era făcut dintr-un lemn pe care nu lam putut recunoaşte, aveam un scaun confortabil şi pe lângă masă două alte scaune pentru „ musafiri ” . Peste tot erau afişe cu mine. Ce dracu. Chiar mi-a venit să râd văzându-le. Am zis să merg să văd şi restul clădirii. Mă bucram acum că acceptasem, era o grămadă de lume preocupată, munceau. Am zis să mergem să vedem şi locurile unde se pozează, destul de multe. M-am întâlnit cu câteva vechi cunoştinţe. Nimeni interesant. Cred că eram cea mai mare lovitură de până acum. În fine. Am intrat într-o încăpere imensă unde am fost rugat să fac câteva poze.
Toţi se uitau la mine salivând, foarte interesant. Am dat jumătate din mine, şi ceilalţi nu au avut nimic de protestat. Pozele au ieşit super bine, era normal.
Am fost iar surprins să o văd pe Kerry Jimpson chiar aici. Urâse dintotdeauna „ Model’s Paradise” şi Boston, şi tot ce ţinea de locul ăsta. Era o roşcată, înaltă, trup sexi – în fine , detalii plictisitoare. Arăta ca un model, ochii îi erau negrii. Frate, toată lumea are ochii negrii mai nou? Mă simţeam mândru cu ochii mei căprui.
- Bună! A exclamat fericită sărindu-mi la gât. Am îndepărtat-o rapid.
- Eric! Nu îmi vine să cred că pe tine chiar te-au convins să vii aici. Când am auzit mi-am cărat catrafusele în Boston şi am zis –aici e locul meu.
Da, deci o avuseseră cu ceva la mână şi nu avusese ce să facă altceva decât să apară aici. Am văzut că pe ea nu o tratau la fel ca şi pe mine. Am putut sesiza uşor că eram „ excepţia ” . Era şi normal, eram noua lor imagine şi urma să fiu pe parcursul următorilor 2 ani, cel puţin. Asta dacă nu muream până atunci.
Iar eu nu aveam de gând să fac asta până nu îl mai sărutam, măcar odată, pe Ted.
- Ce dracu faci aici Kerry? Te-a apucat doru’ de Boston?
Am început să o tachinez, Ulise plecând în biroul lui. M-a anunţat că dacă am nevoie de ceva să îl caut. Plictisitor.
- Mda. Am venit aici pentru că ador Boston. Hai să fim serioşi. Au aflat de Mark şi aşa mi s-a dus totul de râpă.
- Aha, ce mai face ăla mic?
A zâmbit.
- Binişor. Să ştii că m-a întrebat de tine ieri. Ţi-a văzut posterul.
Am zâmbit şi eu cald. Ultima dată când îl văzusem avea trei ani.
Kerry era o femeie în vârstă de 26 de ani, avusese un noroc prostesc să se culce cu cineva şi să facă un copil. Asta se întâmplase acum şase ani. Mă miram că mă mai ţinea minte, micuţul Mark.
- O să trec să îl văd. Iulian ?
Şi-a ferit privirea, i-am văzut ura.
- Ăhă. Îl ţin eu pe Mark câteva zile, dacă vrei.
A început să râdă.
- Merci Eric.
- Oricând.
Kerry era una din puţinele femei cu care nu făcusem sex şi cu care nu avusesem niciodată gând de aşa ceva. Avea un băieţel foarte simpatic, şi era îngropată în datorii ( din câte înţelesesem eu din presă ).
M-am dus în biroul meu şi am continuat să mă gândesc la Teddy. Am zărit pe masă un tablou cu o poză cu Ted.
Oamenii ăştia sunt chiar ... Nu aveam un cuvânt. Ştiau cine era Ted, şi mă aveau „cică ” la mână. Dar mă tratau ca pe un rege. Am chemat –o pe Cristine în biroul meu pentru a-mi explica.
- Diferenţa dintre noi şi celelate reviste, este că noi avem şi suflet şi bune maniere.
Nu că aş mai fi avut nevoie de o altă definiţie. Şi dacă planul mergea cum vroiam eu, eu şi Teddy aveam să fim din nou împreună...