Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

4 Years vs. 4 Years [+16] [boy x girl]

#5
Here comes chapter 2, part 2, from Mimi's p.o.v. ! ENJOY!

[center]Acomodarea ~PART 2[/center]

~Mimi's P.O.V.

Dupa primele saptamani chinuitoare, in care am indurat toata acea durere a despartirii, am inceput sa ma dezmortesc... sa ies din carapacea mea... sa indur mai bine suferinta.
Nu a fost usor, chiar deloc. Ma simteam goala, singura pe lume... parca lipsea o mare cantitate din mine. Stiam, desigur, ca defapt lipsea Rachel. Poate ca reprezentase mai mult pentru mine decat am aratat vreodata, si cel mai rau lucru este ca eu abia acum realizez asta. E adevarat ce se spune: Iti dai seama de importanta unui lucru in viata ta abia dupa ce-l pierzi.
Oricum, am reusit sa trec peste intr-un mod sau altul. Am inceput sa plang din ce in ce mai putin, deloc surprinsa cand nu am mai putut plange deloc, intr-un final. Nu mai aveam lacrimi. Deja plansesem destul de mult, atat de mult, incat imi secasera toate lacrimile. Nu ma mir. Trebuia sa se intample si asta odata si-odata, nu?
Am inceput sa ies mai des din camera mea, sa mananc, sa beau, sa dorm. Dar pozele cu Rachel erau tot acolo, pe jos, iar iPod-ul era asezat pe noptiera, setat pe aceeasi melodie ca intotdeauna. Inca nu aveam puterea sa schimb aceste lucruri mici din locul lor. As fi suferit sa sesisez lipsa lor.
Dar apoi, intr-o zi, am venit de la scoala si mama mea tocmai facea curat in camera mea. Albumele erau toate asezate intr-un raft nou-adus, iar iPod-ul era inchis. Nu am facut nimic sa schimb aceste lucruri. Stiam si ca era vremea sa fie luate de acolo, din fata ochilor mei, ca-mi facea rau sa le vad. Dar imi facea rau si sa nu le vad. Atunci, a fost prima zi cand am plans din nou, in afara de acele prime saptamani. Dar am adormit repede, spre bucuria mea, iar somnul mi-a atenuat durerea... sau doar a amanat-o pana a doua zi.
Si la scoala era o schimbare vizibila. Toata lumea ii ducea dorul lui Rachel, care era atat de plina de viata mereu, pe holuri, incat ne amuza pe toti. Acum pe hol era doar obisnuita forfota generala, nimic mai mult.
Eu si Alen nu ne mai salutam de la un timp deloc. Parca nici nu ne cunosteam. Cand treceam unul pe langa altul, in rarele ocazii cand ne intalneam, nici unul dintre noi nu reactiona in nici un fel. Nu ne aruncam nici macar priviri fugare, nimic.
La inceput, m-am cutremurat. Alen era singura persoana din fostul trio care-mi mai ramasese. Era singura persoana care ar fi putut pastra vie amintirea acelor zile. Apoi, am realizat. Ma agatam cu dintii de ceva ce-mi facea rau, eram prea incapatanata. Nu avea rost, trebuia sa trec peste, asa cum facea si Alen. Asta ar fi cel mai prielnic de facut, pentru mine !
Chiar si-asa... gustul amar al acelor zile inca persista, parca mai puternic.
Cu timpul, a disparut, desigur. Eu am inceput sa-mi fac cunostinte noi in scoala, cunostinte care, desi nu erau la fel de amuzante ca Rachel si Alen, macar imi distrageau atentia zi de zi de la gandurile pe care refuzam cu hotarare sa mi le mai readuc in minte. Aceste cunostinte au inceput sa-mi capteze cu timpul tot mai multa atentie, si m-am trezit relaxandu-ma usor pe langa ele, si chiar zambind.
Dar niciodata razand.
Puteam rezista doar cu zambetele. Macar atat, sa zambesc, vroiam si eu de la viata.
Am vazut ca Alen trecea peste aceasta situatie chiar mai bine ca mine. Se adapta mai repede. El era cel care radea mereu in curtea scolii, nu eu. Si m-a cuprins brusc invidia.
Vroiam si eu abilitatea asta de a ma simti bine, intr-un sfarsit, dupa atata suferinta. Vroiam si eu sa trec peste aceste lucruri asa de usor cum o facea el. Vroiam si eu sa uit...
Si am uitat. M-am auto-impins mental sa dau afara toate acele amintiri din creierul meu. Le-am dat efectiv uitarii, pana am ajuns intr-o zi... sa nici nu mai tin minte ce am facut inainte de a le fi cunoscut pe actualele mele prietene. Mi se parea ca totul fusese asa dintotdeauna, ca nimic nu se schimbase, ca eram aceeasi Mimi, si un trecut cu Rachel si Alen in el mi se parea atat de imposibil deodata.
Eram alta persoana. Poate nu era bine ca lasam in urma acele clipe minunate impreuna, dar stiam ca ,dintre a-mi aminti de ele si a redeschide rana ce mi-a fost facuta odata cu abandonul lui Rachel -caci asa il percepeam eu ca fiind- , rana pe care am inchis-o cu greu la loc, si dintre a ma minti singura, dar a ma simti bine facand-o, as alege varianta minciunii.
Asta era alegerea mea, si aveam sa merg cu ea pana la capat, spre binele meu. Si, da, poate ca eram o lasa... ca fugeam de trecut, ca-i intorceam spatele ca o ipocrita doar ca sa-mi fie mie bine, dar... nu-l pot infrunta. Durerea. Lacrimile. Totul. Nu mai vreau. Am incercat... chiar am incercat sa nu uit, sa pastrez totul viu in mintea mea... dar imi facea rau si nu avea nici un rost.
Rachel plecase. Noi ramasesem. Acesta era singurul lucru care conta cu adevarat. Sper doar sa fiu pregatita cand asta se va schimba... daca se va schimba vreodata.

Astept comentariile voastre ;) !
[center]
[Imagine: 33f5bok.jpg]
[Imagine: ohl43m.jpg]Check this out!
Addicted To Your Eyes [+16 boy x girl]
[/center]



Răspunsuri în acest subiect
RE: 4 Years vs. 4 Years [boy x girl +16] - de Selena. - 16-09-2009, 11:03 PM


Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)