If the night seems endless, the day will come soon [vampire]

[angeliqueVampire]

Capitolul 4 – Prima probă

A doua zi, am plecat dis de dimineaţă, înainte ca soarele să apară, dar pe mine nu mă deranja asta. Adoram să văd răsăritul, acolo lîngă mare, fiindcă mă făcea să mă simt om. De data asta însă, soarele a întîrziat destul de mult, şi cînd şi-a făcut apariţia era înconjurat de nori negrii şi ameninţători. M-am uitat cu o privire tăioasă la Kari, care mergea cu cîţiva paşi în urma mea, dar ea mi-a zîmbit.
Nu eram obişnuită cu ploaia. Era imposibil să fii, mai ales în Grecia. Astfel, micile picături ce îşi făcuseră apariţia imediat după răsăritul soarelui mă biciuiau imposibil de tare, iar vîntul înteţea senzaţia de usturime. Hainele îmi erau înmuiate, ca şi restul corpului, de altfel. Tremuram uşor. Mi se părea atît de bizar pentru un vampir să nu poată să suporte aşa ceva...
- Continuă să mergi! Strigă Kari din spate.
M-am întors instinctiv spre ea. Parcă picurii cristalini nici măcar nu-i atingeau pielea albă. De la o distanţă de cam cinci paşi, mi se părea uscată. Nu m-am oprit totuşi, dar am înţeles că asta era una din probele pe care avea să le trec, aşa că trebuia să fiu răbdătoare.
Valurile Mării Egee se ridicau ameninţător, încercînd parcă să ne atingă pe mine şi pe zeiţă. Vîntul s-a înteţit. Deja începusem să mă obişnuiesc cu acele lovituri ca de bici pe mîinile mele. Problema era că în aer am putut simţi, pentru prima dată de cînd călătoresc cu Kari, mirosul sîngelui crud, uman. Mi-am lăsat instinctul liber cîteva secunde. Mirosul venea cel mai probabil de la un grup de copii. Doi... trei ... ba nu, erau cinci.
Mi-am oprit încă odată inima să-mi ia razna, iar cu un efort eroic am înfrînat setea aceea. Am fost foarte mulţumită de rezultat. Mi-a luat ceva, într-adevăr, să încerc să nu mai simt mirosul sîngelui, concentrîndu-mă pe grădina de plante mediteraneene aflată la marginea plajei. Apoi, i-am văzut. Prin faţa mea, la o distanţă mică de mine, au trecut cinci copii, mici, care înercau să se ascundă de furtună. Puteam să-i vînez, dar n-am făcut-o. Erau o pradă uşoară, dar o parte din mine, ce cred că încă rămase umană, mă opri înainte să ajung la ei.
Dintre toţi, ultima, fetiţa cea cîrlionţată, mi-a atras atenţia. S-a oprit în faţa mea şi pentru o clipă am privit în ochii ei adînci, albaştrii. M-a prins cu mînuţa ei micuţă de rochie şi mi-a zis, cu o voce catifelată şi blîndă: „Mulţumesc!”
Apoi a fugit. M-am întors să îi răspund, dar ea nu mai era în spatele meu. Doar Kari, cu o privire senină şi oarecum mulţumită, continua să se apropie de mine. Mi-a atins umărul cu degetele ei osoase şi albe, iar atunci, am observat că vîntul nu mai sufla, ploaia nu mai cădea, iar soarele strălucea puternic deasupra capetelor noastre.
Am remarcat că eram departe, căci eu una nu mai vedeam peştera de unde pornisem azi de dimineaţă şi totuşi, azi nu mi se părea că am parcurs o distanţă mare, deşi forma plajei era total diferită.
Seara asta ne-am oprit din nou într-o peşteră. Era ceva mai ascunsă, aşa că a trebuit să înaintăm mai mult către munţi, dar pentru mine distanţa părea un fleac. Am ajuns acolo înaintea ei. Am şi făcut un mic foc pentru ea, gîndindu-mă că probabil îi era frig. Cînd a venit, Kari s-a aşezat lîngă foc şi nu mi-a dat drumul pînă ce , spunea ea, am să-i răspund la cîteva întrebări:
- De ce nu ai făcut-o? De ce nu te-ai înfruptat cu sîngele lor? Eşti un vampir, pentru numele lui Zeus! Mi s-a adresat ea, folosind una din propoziţiile pe care eu le folosisem cu o noapte mai devreme.
-Fetiţa aia... atît de dulce şi de inocentă... Ştii, Kari, am început eu, mereu am iubit copii! Mă refer...înainte... Adică, fetiţa a trezit în mine nişte amintiri umane, senzaţii şi trăiri, nu puteam să îi fac rău. Acum mi-am amintit cît de mult îmi plăceau copii! Am spus că îi voi proteja mereu, dar după ce am devenit... asta ... i-am atacat, i-am vînat... Mi-a părut bine să văd din nou ochii aceia fericiţi!
Pe tot parcursul discursului meu, Kari a zîmbit, dar restul feţei ei era indescifrabilă. După ce am terminat de vorbit, am citit pe faţa ei mulţumire, iar pe cînd să o mai întreb ceva, mi-a spus că vrea să doarmă.
Am ieşit din peşteră, urcîndu-mă într-un copac apropiat şi am privit stelele. Frunzele nu erau deloc ude, nici crengile, dar îmi dădusem de mult seama că toată furtuna fusese specială. Acum credeam, într-adevăr, că noua mea stăpînă era o zeiţă!