12-06-2009, 12:04 AM
Ma bucur ca va place, multumesc pentru commuri si pentru critici mai ales. :X
O sa pun next'ul....pentru ca din prima parte nu prea se intelege mare lucru.
Eram prinsa intr-un vid invizibil, la granita dintre viata si moarte. Pe stancile ametitor de inalte unde durerea m-a adus, viata nu-mi mai oferea nicio sansa, ma impingea din ce in ce mai mult spre abis. Si am alunecat.
Au trecut minute lungi, poate ore, poate zile intregi in care cadeam continuu. In jurul meu era intuneric, insa nu orice fel de intuneric...era bezna care iti infunda narile cu gheata, fiecare gura de aer provocand-mi si mai multa durere in plamani. Imi miscam bratele disperata, speram sa ajung la ceva, la un lucru infim care insa m-ar scapa din caderea continua.
Era frig, atat de frig incat simteam cum lacrimile imi ingheata pe obraji, cum ma sufoc incet si cum fiori reci imi patrund in inima si mai ales in suflet. Durerea provocata de rana nici nu se compara cu sentimentele de ura, de disperare si de frica ce ma stapaneau.
Nu voia sa ma lase sa mor. Voiam cu disperare asta, sa scap din vidul continuu. Incepusem sa ma rog domnului sa ma scape din cosmarul ce ma poseda. Niciodata in viata mea nu am crezut ca poti primi ajutor de la ceva in care nu ai crezut, dar cred ca s-a intamplat.
Am cazut pe o bucata de stanca tare, uda si infiorator de rece. Intunericul se diminuase, puteam vedea imagini neclare prin ochii deja prea obositi de lacrimi si de curentul rece, insa tot ceea ce se intindea in fata mea erau stanci, la fel ca cea pe care zaceam acum. Am ridicat capul in speranta ca in spatele meu avea sa fie lumea pe care o parasisem sau macar iadul, insa, eram inconjurata.
Prinsa intre rai si iad, asta era soarta mea.
Nu crezusem niciodata in existenta Divinitatii Absolute si chiar daca exista cu siguranta, nu eram pe lista cu oamenii ce meritau un loc in rai.
Iadul exista cu siguranta, fusesem acolo. Ce prostie! Puteam sa am alta soarta daca alegeam sa nu-l ajut pe Rain in timp ce imi era iubit, poate acum eram in rai, sau poate ca eram langa el, strangandu-l in brate. Credinta lui in fortele raului si apoi credinta mea, izvorata din dragostea pentru Rain si din dorinta de a-i fi aproape, asta ne-a despartit si asta m-a adus aici. Incepand de la lectiile pe care mi le-a dat despre ritualurile sataniste, apoi accidentul lui stupid de masina in care a murit, si din nou dorinta mea de a-i fi alaturi, ritualul prin care am ajuns in iad, eliberarea lui Rain si aducerea noastra, din nou, pe pamant de catre cei din secta nostra. Si astea au fost motivele pentru care mi-am pierdut o parte din suflet.
Acum asta era pedeapsa pentru lucrurile oribile din viata mea. Regretam fiecare secunda in care am fost de acord cu obsesiile lui pentru supranatural.
Regretam viata, insa tot ce simteam era stanca rece si umeda de care eram lipita, si acolo as fi ramas multe secole, intre viata si moarte, intre iad si rai, intre a fi o fiinta si nu doar o entitate cu suflet gol, asta s-ar fi intamplat daca nu auzeam sunete vagi, ce veneau din departare. Simteam cum se apropie incet de ceea ce corpul meu devenise.
Imi tineam respiratia, voiam sa aud fiecare sunet, fiecare farama ce ma mai lega de viata. Ma temeam sa nu fie doar inchipuiri, sa nu fie nebunia, ce simteam ca isi atintise ochii de fiara, pe sufletul meu.
Vocea venise atat de aproape incat o auzeam spotindu-mi la ureche.
Am simtit cum inghet rapid din interior, era vocea LUI. Siroaie de lacrimi imi traversau obrajii, si cum ceea ce ramasese din fata mea ia foc.
Soptea cuvinte intr-o limba pe care n-o intelegeam, desi o foloseam des, probabil latina. Era un ritual.
M-am concertat asupra vocii incercand sa inteleg. Am recunoscut descantecul, era aceelasi pe care il folosisera satanistii ca sa ne aduca pe pamant. Voia sa ma aduca inapoi. Am simtit o puternica dorinta de a tipa din toti rarunchii, voiam sa-i spun sa ma lase in pace, sa ma zbat, sa-l opresc.
Nu voiam alte ritualuri prostesti ce ma puteau afunda si mai mult in abisurile acestea, simteam deja cum bucati mari din sufletul meu se desprind.
Insa nu s-a oprit astfel am fost trasa intr-un vartej la fel de groaznic ca cel din care tocmai scapasem. Gheata neagra a pus din nou stapanire pe mine.
Incepusem sa regret ca ma luase de pe stancile alea, erau asa confortabile si imi ofereau destula stabilitate in comparatie cu vidul in care ma zbateam, suspendata de nimic.
Tunelul incepuse sa se ingusteze, punandu-mi la incercarea claustrofobia, insa vedeam mici sclipiri...aveam din nou speranta ca voi iesi de aici, parea imposibil, dar incercam sa ma agat de orice lucru care m-ar putea duce intr-un loc sigur, departe de umezeala, intuneric si frig.
Aerul imi trece pe langa fata cu viteza, lovindu-mi corpul cu o putere inimaginabila si provocadu-mi alte dureri. Nici sagetile de gheata ce-mi intrau in plamani cu fiecare rasuflare fortata nu se diminuasera, tuseam din ce in ce mai rau, obligadu-ma sa mai iau o gura de aer. Intesitatea lor ma innebunea. Imi era greata, din cauza caderii continue iar ochii, imi mai puteam folosi, poate orbisem de la atatea lacrimi, de la frig, de la spasmele care nu-mi dadeau pace, la fel si corpul, cazusem intr-o letargie adanca.
Era prea mult, nu mai rezistam presiunii si durerii. M-am lovit pentru a doua oara, insa de ceva moale.
Am simtit aerul cald ce incepea sa ma invaluie, imi era frica sa nu fie doar o iluzie, sa dispara dupa cateva minute. Eram oarba, nu puteam deschide ochii, nu-mi puteam misca corpul. Luam guri mari de aer, completand lipsa lui timp de o eternitate.
Si durerea trecuse dar eram inspaimantata. Nu stiam unde sunt si simteam numai asternuturile moi si calde pe care stateam, voiam sa cred ca Rain ma adusese aici.
Am avut dreptate. I-am simtit buzele moi pe fruntea mea rece si mana lui ce o tinea pe a mea.
-Iubita mea, acum esti in siguranta.
Cuvintele lui ma incalzeau pe dinauntru, nu incetasem sa ne iubim in timpul in care fusesem despartiti, ne tachinam, ne vorbeam urat, dar amandoi eram constienti de ceea ce ramasese fierbinte in sufletul nostru.
Il iubesc cu sufletul pe Rain, sau macar cu ceea ce a ramasese din el. Era alinarea mea, ii eram atat de recunoscatoare ca ma scosese din cosmarul acela...I-as fi sarit in brate, dar nici nu puteam clipi.
-Rain...am incercat sa il strig, sa ma pot asigura ca mai era in viata, ca nu plecase de langa mine in secundele care se scursesera de cand imi sarutase fruntea, insa nu mi-a iesit decat un huruit groaznic in locul vocii.
Mi-a pus un deget pe buze, facandu-mi semn sa tac.
-Cateva zile de odihna si o sa-ti revii. Acum dormi, am sa stau langa tine ca si pana acum.
M-am linistit auzind lucrurile spuse de el, durerea se evaporase o data cu prezenta lui, la fel si toate sentimentele neplacute. Fusese langa mine in timp ce am fost moarta, sau doar in coma. Nu stiam unde fusesem eu, sau cel putin sufletul meu, durase doar cateva ore, dar pentru mine fusese mai mult de o eternitate.
Un somn adanc a pus stapanire pe mine, fara vise, fiind odihnitor. Ma simteam ca un fluture eliberat din plasa, dupa o eternitate in care a fost prizonierul durerii si neincetand sa lupt pentru eliberarea propriilor aripi.
Eram insa foarte sigura de un lucru: daca aveam sa mor inainte de a-mi indrepta greseala, gheata neagra avea sa fie eternitatea mea.
Daca aveti nelamurir in privinta locului unde a fost trimisa Sage....pot sa va spun ca nu e nici in rai nici in iad. Locul destinat sufletelor pierdute si a celor care nu au ce cauta in niciuna dintre lumi.
O sa pun next'ul....pentru ca din prima parte nu prea se intelege mare lucru.
Eram prinsa intr-un vid invizibil, la granita dintre viata si moarte. Pe stancile ametitor de inalte unde durerea m-a adus, viata nu-mi mai oferea nicio sansa, ma impingea din ce in ce mai mult spre abis. Si am alunecat.
Au trecut minute lungi, poate ore, poate zile intregi in care cadeam continuu. In jurul meu era intuneric, insa nu orice fel de intuneric...era bezna care iti infunda narile cu gheata, fiecare gura de aer provocand-mi si mai multa durere in plamani. Imi miscam bratele disperata, speram sa ajung la ceva, la un lucru infim care insa m-ar scapa din caderea continua.
Era frig, atat de frig incat simteam cum lacrimile imi ingheata pe obraji, cum ma sufoc incet si cum fiori reci imi patrund in inima si mai ales in suflet. Durerea provocata de rana nici nu se compara cu sentimentele de ura, de disperare si de frica ce ma stapaneau.
Nu voia sa ma lase sa mor. Voiam cu disperare asta, sa scap din vidul continuu. Incepusem sa ma rog domnului sa ma scape din cosmarul ce ma poseda. Niciodata in viata mea nu am crezut ca poti primi ajutor de la ceva in care nu ai crezut, dar cred ca s-a intamplat.
Am cazut pe o bucata de stanca tare, uda si infiorator de rece. Intunericul se diminuase, puteam vedea imagini neclare prin ochii deja prea obositi de lacrimi si de curentul rece, insa tot ceea ce se intindea in fata mea erau stanci, la fel ca cea pe care zaceam acum. Am ridicat capul in speranta ca in spatele meu avea sa fie lumea pe care o parasisem sau macar iadul, insa, eram inconjurata.
Prinsa intre rai si iad, asta era soarta mea.
Nu crezusem niciodata in existenta Divinitatii Absolute si chiar daca exista cu siguranta, nu eram pe lista cu oamenii ce meritau un loc in rai.
Iadul exista cu siguranta, fusesem acolo. Ce prostie! Puteam sa am alta soarta daca alegeam sa nu-l ajut pe Rain in timp ce imi era iubit, poate acum eram in rai, sau poate ca eram langa el, strangandu-l in brate. Credinta lui in fortele raului si apoi credinta mea, izvorata din dragostea pentru Rain si din dorinta de a-i fi aproape, asta ne-a despartit si asta m-a adus aici. Incepand de la lectiile pe care mi le-a dat despre ritualurile sataniste, apoi accidentul lui stupid de masina in care a murit, si din nou dorinta mea de a-i fi alaturi, ritualul prin care am ajuns in iad, eliberarea lui Rain si aducerea noastra, din nou, pe pamant de catre cei din secta nostra. Si astea au fost motivele pentru care mi-am pierdut o parte din suflet.
Acum asta era pedeapsa pentru lucrurile oribile din viata mea. Regretam fiecare secunda in care am fost de acord cu obsesiile lui pentru supranatural.
Regretam viata, insa tot ce simteam era stanca rece si umeda de care eram lipita, si acolo as fi ramas multe secole, intre viata si moarte, intre iad si rai, intre a fi o fiinta si nu doar o entitate cu suflet gol, asta s-ar fi intamplat daca nu auzeam sunete vagi, ce veneau din departare. Simteam cum se apropie incet de ceea ce corpul meu devenise.
Imi tineam respiratia, voiam sa aud fiecare sunet, fiecare farama ce ma mai lega de viata. Ma temeam sa nu fie doar inchipuiri, sa nu fie nebunia, ce simteam ca isi atintise ochii de fiara, pe sufletul meu.
Vocea venise atat de aproape incat o auzeam spotindu-mi la ureche.
Am simtit cum inghet rapid din interior, era vocea LUI. Siroaie de lacrimi imi traversau obrajii, si cum ceea ce ramasese din fata mea ia foc.
Soptea cuvinte intr-o limba pe care n-o intelegeam, desi o foloseam des, probabil latina. Era un ritual.
M-am concertat asupra vocii incercand sa inteleg. Am recunoscut descantecul, era aceelasi pe care il folosisera satanistii ca sa ne aduca pe pamant. Voia sa ma aduca inapoi. Am simtit o puternica dorinta de a tipa din toti rarunchii, voiam sa-i spun sa ma lase in pace, sa ma zbat, sa-l opresc.
Nu voiam alte ritualuri prostesti ce ma puteau afunda si mai mult in abisurile acestea, simteam deja cum bucati mari din sufletul meu se desprind.
Insa nu s-a oprit astfel am fost trasa intr-un vartej la fel de groaznic ca cel din care tocmai scapasem. Gheata neagra a pus din nou stapanire pe mine.
Incepusem sa regret ca ma luase de pe stancile alea, erau asa confortabile si imi ofereau destula stabilitate in comparatie cu vidul in care ma zbateam, suspendata de nimic.
Tunelul incepuse sa se ingusteze, punandu-mi la incercarea claustrofobia, insa vedeam mici sclipiri...aveam din nou speranta ca voi iesi de aici, parea imposibil, dar incercam sa ma agat de orice lucru care m-ar putea duce intr-un loc sigur, departe de umezeala, intuneric si frig.
Aerul imi trece pe langa fata cu viteza, lovindu-mi corpul cu o putere inimaginabila si provocadu-mi alte dureri. Nici sagetile de gheata ce-mi intrau in plamani cu fiecare rasuflare fortata nu se diminuasera, tuseam din ce in ce mai rau, obligadu-ma sa mai iau o gura de aer. Intesitatea lor ma innebunea. Imi era greata, din cauza caderii continue iar ochii, imi mai puteam folosi, poate orbisem de la atatea lacrimi, de la frig, de la spasmele care nu-mi dadeau pace, la fel si corpul, cazusem intr-o letargie adanca.
Era prea mult, nu mai rezistam presiunii si durerii. M-am lovit pentru a doua oara, insa de ceva moale.
Am simtit aerul cald ce incepea sa ma invaluie, imi era frica sa nu fie doar o iluzie, sa dispara dupa cateva minute. Eram oarba, nu puteam deschide ochii, nu-mi puteam misca corpul. Luam guri mari de aer, completand lipsa lui timp de o eternitate.
Si durerea trecuse dar eram inspaimantata. Nu stiam unde sunt si simteam numai asternuturile moi si calde pe care stateam, voiam sa cred ca Rain ma adusese aici.
Am avut dreptate. I-am simtit buzele moi pe fruntea mea rece si mana lui ce o tinea pe a mea.
-Iubita mea, acum esti in siguranta.
Cuvintele lui ma incalzeau pe dinauntru, nu incetasem sa ne iubim in timpul in care fusesem despartiti, ne tachinam, ne vorbeam urat, dar amandoi eram constienti de ceea ce ramasese fierbinte in sufletul nostru.
Il iubesc cu sufletul pe Rain, sau macar cu ceea ce a ramasese din el. Era alinarea mea, ii eram atat de recunoscatoare ca ma scosese din cosmarul acela...I-as fi sarit in brate, dar nici nu puteam clipi.
-Rain...am incercat sa il strig, sa ma pot asigura ca mai era in viata, ca nu plecase de langa mine in secundele care se scursesera de cand imi sarutase fruntea, insa nu mi-a iesit decat un huruit groaznic in locul vocii.
Mi-a pus un deget pe buze, facandu-mi semn sa tac.
-Cateva zile de odihna si o sa-ti revii. Acum dormi, am sa stau langa tine ca si pana acum.
M-am linistit auzind lucrurile spuse de el, durerea se evaporase o data cu prezenta lui, la fel si toate sentimentele neplacute. Fusese langa mine in timp ce am fost moarta, sau doar in coma. Nu stiam unde fusesem eu, sau cel putin sufletul meu, durase doar cateva ore, dar pentru mine fusese mai mult de o eternitate.
Un somn adanc a pus stapanire pe mine, fara vise, fiind odihnitor. Ma simteam ca un fluture eliberat din plasa, dupa o eternitate in care a fost prizonierul durerii si neincetand sa lupt pentru eliberarea propriilor aripi.
Eram insa foarte sigura de un lucru: daca aveam sa mor inainte de a-mi indrepta greseala, gheata neagra avea sa fie eternitatea mea.
Daca aveti nelamurir in privinta locului unde a fost trimisa Sage....pot sa va spun ca nu e nici in rai nici in iad. Locul destinat sufletelor pierdute si a celor care nu au ce cauta in niciuna dintre lumi.