Abisul umbrelor

[Shilpa]

Gomenasai pentru intarziere, dar eram in pana de idei. Acest capitol nu este cine stie ce , dar este ceva mai lung ca anteriorul.Imi pare rau daca am si greseli de tastare, sper sa va placa. Vreau cat mai multe comentarii.


Cap 8 Singuri si totusi impreuna


In acele momente doream mai mult ca niciodata sa ii intalnesc privirea, aveam atatea intrebari sa ii pun la care eram absolut sigura ca le stia raspunsul. Alerg pana afara dornica sa il revad. El se opreste din drum si eu continui sa il privesc aflandu-ma la cativa pasi in spatele lui. Atata timp trecuse de cand nu l-am mai vazut si totusi in linistea acelei nopti il simteam atat de aproape si totusi asa de departe. Imi ramnea intiparita in memorie imaginea acelui baiat burunet de doisprezece ani cu parul de abanos, cu ochii abisali si atat de goi care nu exprimau nimic. Chipul ii era oglinda stinsa a sufletului sau pustiu. In mintea mea de copil, de atunci, nu am putut sa inteleg de ce era asa. Mereu misterios si indiferent, nu dadea atentie nimanui, privindu-i pe toti intr-un mod absolut superior. Tot ce conta pentru el erau antrenamentele pentru a deveni puternic. Si nu intelegeam de ce? ce insemna de fapt pentru el toata aceasta putere? Imi amintesc noptile linistite de vara, in care stateam afara cu Itachi. Lumina aurie a lunii dadea umbre stranii peisajului amorit. Vantul adia usor printre crengile copacilor pictate acum in negru. Stateam si priveam cerul poleit cu stele. Itachi era langa mine pe iarba moale cu gandurile undeva departe. Noaptea crea umbre difuze si neobisnuite, care incercau sa te sperie. Si cu toate astea in acele nopti linistite nu simteam frica ci auzeam doar zgomotele padurii, soaptele copacilor. Imi placea sa imi petrec timpul in compania lui deoarece imi dadea calm si siguranta. Stateam doar noaptea alaturi de el privindu-l fara sa ii adresez nici macar un cuvant. Aveam tendinta sa il vad ca pe un frate protector si timpul petrecut in compania lui era mereu placut. Ma privea pe furis in inocenta mea de copil si din cand in cand suspina trist. Asa era el mereu incruntat, mereu suparat si cu toate astea il simteam atat de bland. Atunci cand era cu mine nu mai parea atat de dur si ochii lui incercau sa imi trimita un strop de prietenie. Ce se ascundea oare in acel suflet de copil, maturizat prea repede , poate pentru varsta lui. Nu indrazneam sa ii vorbesc, ce puteam sa ii spun? Incercam sa ne comunicam cate ceva prin jocul continuu de priviri care ne dezvaluiau intreaga stare de spirit. Chiar si asa nu reuseam niciodata sa oglindim ceea ce gandeam. Ma simteam constransa, neputincioasa, in incercarea mea de a smulge macar un zambet de pe buzele lui. Isi muta privirea in alta parte si lasa intre noi o bariera de nepatruns. Cand il simteam atat de departe si de suparat ma cuibaream in bratele lui si ii suradeam gingas. El ma strange la piept mangaindu-mi usor parul. Ii auzeam atunci bataile stinse ale inimii ca un ceas obosit gata sa se strice in orice moment. Priveam iar stelele acum amandoi.
-Vezi tu Sakura, fiecare om are cate o stea.Si atunci cand aceasta se stinge se duce si viata lui.
Il ascultam cu o emotie nestapanita sorbindu-i fiecare cuvant. Imi spusese atatea in acea seara si totusi nu zisese nimic, doar fleacuri fara rost. Imi scutur usor capul ca si cum as incerca sa ma trezesc din visare si il privesc din nou. Nu s-a intors spre mine desi stia ca eram in spatele lui, dar continua sa stea nemiscat privind in tacere luna. Nu am indraznit sa ii adresez nici un cuvant. Doar mi-am lasat privirea in pamant. Imi lipsise. Atata timp visasem sa il intalnesc macar pentru o clipa. Doream sa ii spun "Uite Itachi acum nu mai sunt copilul acela mic si nestiutor, am crescut si tu mi-ai lipsit". Dar desi incercam din rasputeri sa rostes macar o vorba nu reuseam. Toate intrebarile pe care le aveam de pus s-au sters din mintea mea si acum ma simteam prinsa langa un om pe care nu il mai cunosteam. Nici acum nu intelegeam cine era el de fapt si unde se ascunsese in tot acel timp. Intr-o fractiune de secunda si-a intors capul spre mine. Ma privea sfidator cu ochii aceea de fiara vrand paraca sa ma sfasie. Si-a dus mana in buzunar si a scos cateva cutite kunai. M-am dat instinctiv cativa pasi inapoi, dar el le-a aruncat inspre mine. Am ramas impietrita si eram incapabila sa mai fac vreo miscare. Si cu toate astea cutitele au zburat milimetric pe langa mime infigandu-se in scoarta unui arbore. Era parca un avertisment. Deodata dispare din fata mea si reapare in spatele meu cu o miscare uimitoare. Ma priveste in tacere cateva secunde. Eu inca nu imi revenisem si simteam acum o spaima ingrozitoare. Cine era acel om care se afla acum in spatele meu? Pentru ca nu putea fi Itachi, cel pe care il stiam eu. Vantul incepu sa bata dintr-o data cu o viteza mult mai mare strangand intr-un vartej frunzele cazute din copaci. Intr-un moment de neatentie Itachi dispare lasand in urma doar praf si cateva vorbe spuse cu indiferenta si raceala:
- Ne vom mai intalni noi, Sakura si atunci iti promit ca vei intelege totul. A si sa nu uit, fratioare nu mai sta ascuns langa cel copac esti absolute penibil. Daca vrei sa te razbuini va trebui sa fi mult mai puternic.
Dupa disparitia lui am alergat speriata spre Sasuke. L-am gasit in cele din urma pe iarba privind cu tristete luna. M-am apropiat de el ingrijorata punandu-i mana pe umar. Si-a plecat privirea in jos si a strans din pumn. Ingrijorata am incercat sa il linistesc.
-Sasuke, esti bine? La ce razbunare se referea Itachi?
S-a ridicat de pe iarba vizibil indignat si m-a privit suparat:
-Ti-am spus sa nu iti mai bagi nasul in problemele mele. Mai bine fa-ti griji pentru tine si asa nu esti in stare de nimic. Vezi ce faci maine... nu am chef sa ma incurci la testul lui Kakashi.
A plecat fara macar sa ii pese de cuvintele pe care mi le adresase. Ma intorc trista in curte privindu-l cum se indeparteaza si oftez adanc intrand in casa. Ma pun in pat si hotarasc sa adorm. Trebuia sa ma odihnesc. Si cu toate astea imi era teribil de frica pentru testul de maine. Daca aveam sa ii incurc. Vocea mea interioara si-a facut aparitia ca de obicei: Ce e cu tine, Sakura? Il lasi din nou pe Domnul Atitudine sa isi bata joc de tine? Cine se crede el sa iti vorbeasca asa, mai bine ar avea grija. Iar tu trebuie sa te odihnesti acum si sa il impresionezi maine, sa ii arati cat poti fi de puternica. Cu toate ca deobicei vocea mea interioara avea tendinta sa exagereze, de data asta avea dreptate. Nu ma puteam lasa infranta, aveam un vis de indeplinit. Am adormit in cele din urma cu promisiunea ca maine voi da tot ce este mai bun din mine sa trec testul, si in acelasi timp cu gandul la Itachi care parea mai schimbat si mai nebun ca niciodata. In sfarsit, dupa o noapte agitata se arata frumoasa dimineata care spulbera cojmarurile si aducea noi sperante si vise. Ma ridic greu din pat si ma indrept spre baie. Dupa ce imi termin tualeta de dimineata ma indrept spre dulap de unde imi iau uniforma de antrenament care era compusa dintr-un maieu rosu si o fusta scurat roz taiata in ambele parti, dandu-mi astfel posibilitatea de a ma misca in voie, si pe dedesubt aveam niste colanti scurti, negri. Mi-am pus bentita frunzei pe cap si armele ninja in micuta geanta de la spate. Am sarit peste micul dejun, de obicei nu il luam, am iesit din casa incuind usa cu cheia si am pornit in pasi lenti spre pod, unde urma sa ne intalnim. In drumul pe care il parcurgeam intalneam tot felul de persoane grabite, desi era destul de devreme. M-am uitat la ceas si am observat ca eram deja in intarziere asa ca am grabit pasul. Cand am ajuns in dreptul restaurantului de ramen am avut surpriza sa intalnesc vechi cunostinte. Pe partea cealalta a trotuarului in mare graba treceau Kyoko si Shizuru, "vechile mele prietene" de la orfelinat. Le-am privit uimita, in spate aveau amandoua rucsacuri. Imi inchipuiam ca acum de cand murise directoarea orfelinatul era inchis. Le-am privit cu o urma usoara de regret si-au intors si ele privirile obosite si suparate spre mine. Pentru cateva momente am ramas asa uitandu-ne unele la altele. Am reusit atunci sa vad in ochii lor o tristete enorma. Imi parea atat de rau pentru ele. Dar pentru tot ce au facut trebuia sa si plateasca. Am hotarat sa plec mai departe si sa imi las trecutul in urma. Aceea urma sa fie ultima data cand aveam sa le mai vad. Cand am ajuns la pod, exact la ora stabilita, am constatat cu uimire ca Kakashi intarzia. L-am gasit pe Naruto mai oboist ca niciodata casacand de zor, cu parul lui blond in care se reflectau razele soarelui ciufulit, si cu ochii incercanati. A venit la mine si m-a salutat si apoi m- a imbratisat ca dupa o lunga absenta. Sprijinit de bara podului si cu privirea spre lacul involburat, l-am regasit pe brunet. Nu si-a miscat nici macar capul, desi observase ca am sosit. Ceva era diferit la el in dimineata asta. Era mult mai suparat si mai ingandurat ca nopatea trecuta. Tare as vrea sa stiu ce se petrece acum in sufletul lui.

Ps. Capitolul urmator il voi pune atunci cand voi primi comentarii.