Abisul umbrelor

[Shilpa]

Imi pare rau pentru absenta indelungat, dar am avut de furca cu tezele. Acum ca s-u terminat pot in sfarsit sa pun continuarea.
Acum voi pune ultima parte a capitolului, care nu este prea reusit, fiind si foarte scurta. Si desi nu este pe masura asteptarilor voastre sper totusi ca va va placea.

Cand am ridicat privirea am fost sagetata de acei ochi calzi care imi potoleau inima. S-a apropiat usor de mine si si-a pus mainile protectoare in jorul corpului meu inca tremurand. Imi alina astfel durerea lasand parca un scut intre mine si ea. Ma luase in lumea lui vrajindu-ma, facandu-ma sa uit de tot si sa am impresia ca doar el mai exista pe pamant. In intunericul nesfarsit care imi pusese stapanire pe viata aparuse o lumina care ma indemna sa o urmez. Fiecare strop de speranta era legata intr-un fel de existenta lui asa cum nisipul timpului curge neincetat in clepsidra vietii. Fiecare minut, fiecare secunda petrecuta cu el lasa amprente puternice in sufletul meu. M-a luat incet in brate soptindu-mi la ureche: O sa fie bine, vei vedea. Am strabatut in bratele lui strazile aglomerate, care frematau de oameni grabiti sa ajunga la destinatie. Ma simteam protejata alaturi de el , si ii auzeam bataile rapide ale inimii. Drumul nesfarsit si caldura infernala ma faceau sa ma topesc. In cele din urma dupa mult efort am ajuns la resedinta familiei Hyuga. Neji m-a lasat din brate si a deschis poarta vilei. Casa era foarte mare si impunatoare, asta dovedind ca familia lui era instarita. A descuiat usa din lemn si m-a poftit inauntru. Culorile vii si decorul modern ma impresionau. Fiecare obiect, fiecare locsor din acea casa avea o frumusete aparte, ramanand impregnate parfumul lui. Am strabatut holurile largi si am urcat pe o scara cu covor rosu pana la etaj. Locul unde m-a dus era camera lui. Mobila din lemn de stejar si decorul camerei ma fermeca. M-a lasat cateva minute singura si s-a dus la bucatarie penru a lua ceva de mancare. Am obsevat incaperea pana in cele mai mici detalii, si privirea mi-a fost atrasa de o micuta fotografie asezata pe un pervaz. Era un barbat atletic cu parul cafeniu si avea aceiasi ochi sticlosi la fel ca Neji. Cand s-a intors a pus tava pe noptiera si s-a asezat pe pat. Cu un zambet larg s-a intors spre mine si m-a imbratisat. Am incercat sa aflu cine este misterosul individ din fotografie:
-Poate ca nu iti dai seama, dar ai facut foarte multe pentru mine si iti sunt recunoscatoare. Si desi o sa iti para o curiozitate, as vrea totusi sa aflu cine este barbatul din fotografie?
Si-a plecat capul si s-a indepartat din bratele mele. Zambetul i-a disparut brus si monotonia l-a cuprins.
- Este tatal meu. A spus asta cu atat intristare si durere pe care nu o mai vazusem niciodata la el. Si cu toate ca in acea perioada am stat foarte mult timp alaturi de el nu aveam sa aflu niciodata care era motivul real al tristetii lui. A avut mereu acel talent exraordinar de a ascunde orice durere si suferinta care sa ii intunece sufletul pur lasand o perdea de fericire peste tot. Desi am avut impresia pana atunci ca il cunosteam bine, acum imi dadeam seama ca nu stiam aproape nimic depre el. A preferat sa lase o umbra de mister peste trecut ingropandul, in uitare. Nu mi- a vorbit despre el nici in acea seara, nici in celelalte momente cat am fost impreuna, prefacandu-se ca nu se intamplase nimic. Si atunci l-am lasat in pace, desi in acele clipe ar fi trebuit sa fiu mult mai aproape de el, sa ii mangai inima. Am fost egoista si l-am lasat sa imi aline durerea, prefacandu-ma ca nu ii vad suferinta si incercand sa cred ca ea nu exista. Acum stateam intinsi pe pat, eu in bratele lui cu capul pe pieptul sau si el imi mangaia usor parul. Au fost cateva clipa in care niciunul dintre noi nu a mai spus nimic, cuvintele nu ajungeu sa exprime magia acelor momente minunate. Si desi nu a durat mult tacerea noastra, tot el a fost cel care a spart gheata si a inceput o discutie total aiurea, pe care nici macar nu o auzeam. De fapt, era mai mult un monolog, deoarece eu nu faceam decat sa dau din cap afirmativ la orice intrebare a lui. Am preferat doar sa il privesc lasandu-ma purtata de fiorul dulce al iubirii pe care mi-o oferea, si sa incerc sa o prind ca pe o franghie care avea sa ma scoata din abisul intunecat. Si cu toate astea imi era imposibil. Nu ma gandeam decat la acei ochi abisali care ma priveau cu atat indiferenta si care ma indemnau sa ii iubesc. Chiar daca pentru Neji nu mai eram de mult o simpla prietena tot timpul cat am fost cu el nu am incetat sa ma gandesc decat la Sasuke. L-am iubit intotdeanuna si voi continua sa il iubesc indiferent de obstacolele care se vor ivi. Si desi probabil Neji stia unde imi sta mintea , deoarece ajunsese sa ma citeasca ca pe o care, incerca sa creada ca este doar o iluzie si ca eu il pot iubi. In conditiile astea stau si ma intrab ce era de fapt Neji pentru mine? Am continuat sa il folosesc mereu ca pe un instrument care sa imi aline inima, neavand alte sentimente pentru el. Ma simteam atat de vinovata pentru ceea ce faceam, fiind constienta ca imi bat joc de sentimentele lui. Dar am continuat sa fac acest lucru de fiecare data. Si la insistentele lui de a ramane la el in noaptea aceea i-am raspuns negative. S-a suparat putin, dar apoi m-a luat de mana si am coborat scarile in graba iesind in curte. Se asternuse deja patura de intuneric, iar facliile cerului ne incantau cu lumina lor argintie. In compania lui, drumul spre casa mi s-a parut foarte scurt si placut. Alaturi de el acea noapte ma facea sa visez. Cu tot farmecul acelui peisaj linistitor am ajuns in cele din urma acasa. Neji m-a condus pana in camera apoi mi-a zambit si m-a sarutat dulce. Dupa plecarea lui lumea mea parca s-a prabusit. Am ramas din nou in umbra singuratatii. In acea noapte am simtit acel sentiment mai mult ca nicidata.. M-am schimbat in pijama, cu greu si m-am asezat in pat. Toata noaptea m-am foit si nu am putut doermi. Eram din nou captiva in inchisoarea tristetii si a disperarii , gandindu-ma tot mai mult la trecut. Brusc imaginea brunetului mi-a venit in minte si m-au podidit lacrimile. „ De ce trebuia sa fie asa?” Mi-am sters lacrimile, promitandu-mi ca nu aveam sa mai plang pentru el si m-am dus la fereastra. Privirea mea era indreptata in gol. In lumina slaba care se vedea pe strazi am putut distinge silueta lui, era chiar Itachi.