16-05-2009, 02:25 PM
Ok vă multumesc foarte mult pentru comentarii şi vă rog să îmi scuzati întârzierea dar cu toate tezele astea şi şcoala nu am avut timp, de fapt chef... să scriu. Lenea este mare :]] şi oboseala, eh idei am avut, încă am, dar nu am avut destul de multă dispozitie şi entuziasm să scriu. M-am decis totuşi să mai scriu un capitol.
Note : Acest capitol este din perspectiva lui Teddy, am avut chef să scriu din perspectiva lui azi, naratiunea va fi tot la persoana I dar cel ce va ' povesti ' va fi Ted , nu Eric :].
Nu este un nou capitol, mai degrabă ' an extra pause ' , so, yeah.
Lectură placută!
_________________________________________________________________________________
[center][ Extra ]
Un atom fară de care nu aş putea exista....[/center]
Îmi simteam ochii abia deschişi când am zarit luminozitatea camerei. Cât de frumos putea fi decorată , albastră asemenea parului şi ochilor mei. O culoare atât de pură şi inocentă, credeam eu. Însă atât de imperfectă, de stângace şi... prostuţă. Mi se potrivea cu adevarat, în momente ca acestea mă întrebam, oare ce vede acela la mine? Eram atât de ... Dar nu are rost să continui asta în propriile mele gânduri, ştiu ce simt şi ceea ce cred. Aşa voi ramâne toată viata, cred asta acum. Oare o voi crede şi mai târziu? Sunt prea tânar să mă gândesc la viitor.
Lumina venea de la fereastra aceea întredeschisă. Un miros proaspat venea de afară, deşi era oraş, i se putea simtea puritatea. Natura! Iubeam natura, şi cu toate acestea adoram să fiu şi într-o lume virtuală. Eram în acel pat, întins, am deschis mai larg ochii, şi m-am aşezat în posterior. Am dat cearceaful ce mă acoperea la o parte, şi mă întrebam cum ajunsesem aici? Nu îmi aminteam prea bine, caci noaptea trecută, în acea maşină, alaturi de el... nu mai puteam simti nimic, nu mai credeam nimic. Un singur lucru, de fapt o singură persoană mă interesa, şi nu eram eu. Tot ce îmi puteam aminti era zâmbetul sau şi mâna sa deasupra capului meu, fară a mentiona buzele sale dulci şi inima mea parcă sarind din piept. Visam prea mult.
M-am ridicat din pat şi am mers catre şifonier, oglinda de pe una din uşi îmi reflecta imaginea. Purtam o pereche de pantaloni de pijama, destul de lejeri, ce erau albaştrii. Un alt minunat cadou de la iubitul meu... Unchiul meu, Eric... Şi un tricou alb. Nu îmi aminteam cum ajunsesem să fiu îmbracat aşa, dar nu mai conta. Dorind să merg spre baie, m-am împiedicat. Dovada stângaciei mele, însă m-am ridicat şi mi-am urmat cursul.
[center]*[/center]
Am ieşit de la duş şi am tras pe mine o pereche de blugi albaştrii şi un tricou, de culoare verde. Nu ştiam cât de bună era combinatia asta, dar nu prea îmi pasa. Mi-am trecut putin piaptanul prin parul ud, pentru a-l observa stralucind. Odată cu această stralucire am putut observa şi cât de neatragator era în comparatie cu parul moale, minunat al lui Ric, acel par şaten, ciocolatiu. Înebuneam cu fiecare gând ce mă ducea la el. Îmi simteam obrajii arzând, doar gândul ' la el ' mă facea să înebunesc. Oare cum puteam rezista să fiu în prezenta lui?
Am mers în living , şi mi-am luat cu mine şi caietele, aveam teme, şi cum să îţi petreci altfel sâmbata decât facându-ţi temele? Extraordinar. Era destul de dimineaţă aşa că el nu se trezise încă, poate reuşeam să îmi fac temele în timp record ca după să pot mânca împreună cu el. Îmi lipsea acest lucru, şi o familie. Mama mea... nu era, tatal meu..., îl vedeam foarte rar. Singurul meu prieten s-a dovedit să fie altceva... Şi restul? Nu îmi amintesc, am fost prea singur până acum.
Dar fară să îmi mai aduc aminte de detaliile vietii mele am deschis un caiet şi am început să scriu.
Timpul s-a scurs destul de repede, până ce am ajuns la ultima temă, ultima materie, chimia. O uram, poate nu chiar în adevaratul sens al cuvântului. Am deschis caietul pentru a observa detaliile, formulele şi ' atomii '.
[center]'Acceptare, cedare şi punere în comun de electroni '.[/center]
Titlul era destul de clar pentru mine, atât de clar precum o bombă nucleară ce statea să explodeze, iar eu nu ştiam ce fir trebuia taiat pentru a opri dezastrul. Am oftat după care m-am lasat pe spate. Stateam jos, pe podea, pe acea pernă, în fata acelei masute, capul meu se afla pe spate, şi priveam tavanul. Nu îmi dadusem seama până în momentul de faţă cât de frumos era, şi cât de extraordinară era locuinta lui. El, ceea ce poseda el, ceea ce atingea, totul era minunat. Oare cum putea fi cineva atât de perfect? Şi oare... cum de tocmai eu am fost ales pentru atât de multă fericire? Nu meritam niciun strop din atentia lui, dar el îmi daduse deja prea multe. Am stat aşa, gândindu-mă la fericire până ce am auzit zgomotul din acea cameră, ceva cazuse, dar nu am îndraznit să merg, să vad ce fusese. Am aşteptat, holbându-mă în continuare la caietul ce statea în fata mea, încercând să îmi dau seama cum poate Oxigenul să pună electroni în comun cu Hidrogenul. Era mult prea greu.
Am auzit uşa deschizându-se şi mi-am simtit inima batând cu mult mai multă acceleratie deâct înainte. Mi-am simtit trupul tremurând doar la gândul că el era acolo, am început să mă eschivez, şi mi-am simtit obrajii roşind, ardeam. În fiecare clipă în care el se apropia de mine simteam cum iau foc, ars de propria mea dorinţă, de el şi de frumusetea , nu, perfectiunea lui. Îl iubeam atât de mult şi îmi era atât de greu să recunosc . Încă nu ştiam de ce. Şi fară să îmi dau seama, uitasem complet că el era unchiul meu. Nu conta era barbatul pe care îl iubeam, şi ceea ce era cu adevarat ciudat... era că, el era cu mine şi chiar ţinea, într-un fel sau altul, la persoana mea. Mă simteam flatat, cea mai norocoasă creatură de pe Globul Pamântesc. Puteam să am totul, fară el însemna nimic. Puteam să am nimic, cu el.. însemna totul.
Îmi era frică să îl privesc, ştiam cât de prost arat, ştiam cât de neatragator sunt şi îmi era ruşine cu reprezentatia mea pe lângă a lui. El era un trandafir iar eu eram o buruiană ce îi strica imaginea. Nici macar această comparatie nu mă putea satisface pe deplin. El era mult mai extraordinar decât un simplu trandafir, iar eu cu mult mai banal decât o buruiană, un maracine.
[center]*[/center]
Îl simteam privindu-mă, şi nu îmi puteam lua privirea din caietul de chimie, era apasator, credeam că inima îmi va sari din piept, simteam că voi fi devorat, că voi disparea pentru că apasarea asupra trupului meu era de neînvins. Fară el... nu aş mai fi putut trai.
I-am auzit vocea, iar atunci... nu m-am mai putut abtine, nu am mai putut privi acele litere şi cifre, nici acea masuţă, nici macar vidul . Mi-am întors privirea spre el şi am fost îmbatat de privirea lui, de glasul sau... de persoana lui. Existenta sa mă dadea peste cap, îmi controla circulatia sângelui, era mai presus de cuvinte şi de explicatiile banale. Fluturaşii din stomac erau prea putini pentru a descrie sentimentul ce mă acapara. Mi-am simtit respiratia greoaie şi pieptul aproape explodând de emotie.
Putea să spună orice, nu mai conta ce zicea atâta timp cât vorbea iar eu îl puteam auzi.
- 'Neata puştiule. Ce faci?
Nu am putut raspunde, încă îl privea, nu mă puteam mişca. Îl priveam şi cu greu nu închideam ochii atunci când clipeam, pentru că vroiam să ştie... nu mă temeam să îl privesc, mă temeam că din cauza perfectiunii lui mă voi sparge în mii de bucăţele.
După câteva minute de tacere în care nu a facut altceva decât să stea în uşă, să mă privească şi să îmi aştepte raspunsul , am vorbit. Încă privindu-l şi cu o voce apasatoare, de abia se puteau descifra sunetele ce ieşeau din gura mea. El purta o pereche de pantaloni albi, simpli, şi un tricou la fel de alb. Îi statea extraordinar în această culoare.
- Eu... încerc .....să.....fac...o temă, la chimie.
De abia am putut să rostesc aceste vorbe. După ce m-a auzit vorbind a venit spre mine. Îi simteam paşii, am închis ochii, pentru că era prea mult. Nu puteam suporta, perfectiunea lui mă dadea peste cap, ştiam că dacă nu aş fi facut-o aş fi leşinat. I-am simtit buzele deasupra buzelor mele şi bratele sale mi-au învaluit trupul într-o îmbrăţişare magnifică. Acum îmi putea asculta bataile inimii, ce m-a alarmat.
[center]' Îşi va da seama cât de nervos sunt în preajma lui '[/center]
Dar nu a spus nimic, şi am fost liniştit. Nu aş fi putut suporta să îmi zică asta, aş fi fost îmbatat, prea tare pentru a mai vorbi vreodată. Când buzele sale s-au desprins de ale mele am simtit cum Cerul s-ar fi destramat, dar bratele sale încă mă învaluiau, aşa că am putut fi liniştit.
Statea jos, şi mă pusese în poala lui, mă înconjurase cu bratele în aşa fel încât el putea ajunge la masuţă, pentru a privi caietul şi a ţine un pix în mână. Capul sau statea aşezat pe umarul meu, cel stâng. Apasarea devenea mult mai mare, şi eu iubeam acest lucru.
- Deci, ce trebuie să faci? Îţi explic eu!
Nu era de mirare că îmi va explica, pentru că el ştia absolut din toate, era perfect, era extraordinar , nu puteam sta în fata lui, nu îl puteam privi pentru că îmi aminteam... ceea ce îmi spuneam mereu în propria-mi conştiinţă.
[center]' Nu sunt deloc bun pentru el, merită ceva mai bun. Eu sunt un nimic. Nu îl merit... dar îl vreau... '[/center]
- Pai nu înteleg... punerea în comun de... electroni.
A râs, râsul sau era cristalin şi îmi alinta urechile. Mi-am simtit trupul arzând.
- Uite, e foarte uşor. Oxigenul are şase electroni pe ultimul strat, şi ca să facă octet îi trebuiesc încă doi electroni. El nu poate ceda, şi trebuie să accepte. Iar hidrogenul nu poate ceda de asemenea, trebuie să primească. Cum niciunul nu poate să dea, ei pun în comun. Însă un singur hidrogen nu îi poate satisface dorinta oxigenului, îi trebuiesc doi pe când hidrogenul nu îi poate da decât unul. Atunci vine o a treia parte, care îi va da oxigenului încă unul, şi vor pune în comun. Aşa Oxigenul nostru pune în comun doi electroni cu atomi de hidrogen diferiti. Eh, întelegi?
Ştiam că nu mă va crede, dar întelegeam. Pentru că tot ceea ce spunea el... era atât de uşor de înteles. Ezitând, am început să vorbesc. Vocea îmi era atât de moale şi liniştită, pentru un moment... am crezut că pot zdruncina inima oricui prin glasul meu atât de suav.
- Am înteles Ric. E la fel ca noi... Eu sunt oxigenul, iar unul dintre aceşti atomi de hidrogen este lumea din jurul meu. Nu pot trai doar cu ei, doar cu aceştia sunt un nimic, nu la fel de instabil ca înainte dar destul încât să dispar. Odată ce ai aparut tu, al doilea hidrogen, viata mea s-a echilibrat... şi eu.. pot trai.
Aşa era. Ştiam că aşa este.
M-a luat în brate şi m-a pus pe canapea, s-a pus peste mine şi i-am simtit trupul asupra mea, am deschis ochii şi l-am privit. Şi-a pus buzele peste ale mele şi i-am simtit limba intrând în gura mea, i-am simtit mâinile pipaindu-mi corpul, şi eu ardeam. L-am lasat să se joace cu trupul meu , mintea mea, cu mine. Eram îmbatat de el şi frumusetea lui şi nu voiam să dispară vreodată din viata mea.... Caci fară el eu nu putea trai, eu pe lângă perfectiunea lui nu eram nimic, ştiam că îmi salvase existenta, şi tot ceea ce trebuia să fac era să îl fac fericit.
Era perfect, şi pentru moment, ştiam, era al meu...
__________________________________________________________________________________
Multam celor ce au citit!
Nu a fost cine ştie ce, dar asta mi-a venit să scriu. Sper să vă placă cât de cât, după o să apară urmatorul capitol, din perspectiva lui Eric :].
Note : Acest capitol este din perspectiva lui Teddy, am avut chef să scriu din perspectiva lui azi, naratiunea va fi tot la persoana I dar cel ce va ' povesti ' va fi Ted , nu Eric :].
Nu este un nou capitol, mai degrabă ' an extra pause ' , so, yeah.
Lectură placută!
_________________________________________________________________________________
[center][ Extra ]
Un atom fară de care nu aş putea exista....[/center]
Îmi simteam ochii abia deschişi când am zarit luminozitatea camerei. Cât de frumos putea fi decorată , albastră asemenea parului şi ochilor mei. O culoare atât de pură şi inocentă, credeam eu. Însă atât de imperfectă, de stângace şi... prostuţă. Mi se potrivea cu adevarat, în momente ca acestea mă întrebam, oare ce vede acela la mine? Eram atât de ... Dar nu are rost să continui asta în propriile mele gânduri, ştiu ce simt şi ceea ce cred. Aşa voi ramâne toată viata, cred asta acum. Oare o voi crede şi mai târziu? Sunt prea tânar să mă gândesc la viitor.
Lumina venea de la fereastra aceea întredeschisă. Un miros proaspat venea de afară, deşi era oraş, i se putea simtea puritatea. Natura! Iubeam natura, şi cu toate acestea adoram să fiu şi într-o lume virtuală. Eram în acel pat, întins, am deschis mai larg ochii, şi m-am aşezat în posterior. Am dat cearceaful ce mă acoperea la o parte, şi mă întrebam cum ajunsesem aici? Nu îmi aminteam prea bine, caci noaptea trecută, în acea maşină, alaturi de el... nu mai puteam simti nimic, nu mai credeam nimic. Un singur lucru, de fapt o singură persoană mă interesa, şi nu eram eu. Tot ce îmi puteam aminti era zâmbetul sau şi mâna sa deasupra capului meu, fară a mentiona buzele sale dulci şi inima mea parcă sarind din piept. Visam prea mult.
M-am ridicat din pat şi am mers catre şifonier, oglinda de pe una din uşi îmi reflecta imaginea. Purtam o pereche de pantaloni de pijama, destul de lejeri, ce erau albaştrii. Un alt minunat cadou de la iubitul meu... Unchiul meu, Eric... Şi un tricou alb. Nu îmi aminteam cum ajunsesem să fiu îmbracat aşa, dar nu mai conta. Dorind să merg spre baie, m-am împiedicat. Dovada stângaciei mele, însă m-am ridicat şi mi-am urmat cursul.
[center]*[/center]
Am ieşit de la duş şi am tras pe mine o pereche de blugi albaştrii şi un tricou, de culoare verde. Nu ştiam cât de bună era combinatia asta, dar nu prea îmi pasa. Mi-am trecut putin piaptanul prin parul ud, pentru a-l observa stralucind. Odată cu această stralucire am putut observa şi cât de neatragator era în comparatie cu parul moale, minunat al lui Ric, acel par şaten, ciocolatiu. Înebuneam cu fiecare gând ce mă ducea la el. Îmi simteam obrajii arzând, doar gândul ' la el ' mă facea să înebunesc. Oare cum puteam rezista să fiu în prezenta lui?
Am mers în living , şi mi-am luat cu mine şi caietele, aveam teme, şi cum să îţi petreci altfel sâmbata decât facându-ţi temele? Extraordinar. Era destul de dimineaţă aşa că el nu se trezise încă, poate reuşeam să îmi fac temele în timp record ca după să pot mânca împreună cu el. Îmi lipsea acest lucru, şi o familie. Mama mea... nu era, tatal meu..., îl vedeam foarte rar. Singurul meu prieten s-a dovedit să fie altceva... Şi restul? Nu îmi amintesc, am fost prea singur până acum.
Dar fară să îmi mai aduc aminte de detaliile vietii mele am deschis un caiet şi am început să scriu.
Timpul s-a scurs destul de repede, până ce am ajuns la ultima temă, ultima materie, chimia. O uram, poate nu chiar în adevaratul sens al cuvântului. Am deschis caietul pentru a observa detaliile, formulele şi ' atomii '.
[center]'Acceptare, cedare şi punere în comun de electroni '.[/center]
Titlul era destul de clar pentru mine, atât de clar precum o bombă nucleară ce statea să explodeze, iar eu nu ştiam ce fir trebuia taiat pentru a opri dezastrul. Am oftat după care m-am lasat pe spate. Stateam jos, pe podea, pe acea pernă, în fata acelei masute, capul meu se afla pe spate, şi priveam tavanul. Nu îmi dadusem seama până în momentul de faţă cât de frumos era, şi cât de extraordinară era locuinta lui. El, ceea ce poseda el, ceea ce atingea, totul era minunat. Oare cum putea fi cineva atât de perfect? Şi oare... cum de tocmai eu am fost ales pentru atât de multă fericire? Nu meritam niciun strop din atentia lui, dar el îmi daduse deja prea multe. Am stat aşa, gândindu-mă la fericire până ce am auzit zgomotul din acea cameră, ceva cazuse, dar nu am îndraznit să merg, să vad ce fusese. Am aşteptat, holbându-mă în continuare la caietul ce statea în fata mea, încercând să îmi dau seama cum poate Oxigenul să pună electroni în comun cu Hidrogenul. Era mult prea greu.
Am auzit uşa deschizându-se şi mi-am simtit inima batând cu mult mai multă acceleratie deâct înainte. Mi-am simtit trupul tremurând doar la gândul că el era acolo, am început să mă eschivez, şi mi-am simtit obrajii roşind, ardeam. În fiecare clipă în care el se apropia de mine simteam cum iau foc, ars de propria mea dorinţă, de el şi de frumusetea , nu, perfectiunea lui. Îl iubeam atât de mult şi îmi era atât de greu să recunosc . Încă nu ştiam de ce. Şi fară să îmi dau seama, uitasem complet că el era unchiul meu. Nu conta era barbatul pe care îl iubeam, şi ceea ce era cu adevarat ciudat... era că, el era cu mine şi chiar ţinea, într-un fel sau altul, la persoana mea. Mă simteam flatat, cea mai norocoasă creatură de pe Globul Pamântesc. Puteam să am totul, fară el însemna nimic. Puteam să am nimic, cu el.. însemna totul.
Îmi era frică să îl privesc, ştiam cât de prost arat, ştiam cât de neatragator sunt şi îmi era ruşine cu reprezentatia mea pe lângă a lui. El era un trandafir iar eu eram o buruiană ce îi strica imaginea. Nici macar această comparatie nu mă putea satisface pe deplin. El era mult mai extraordinar decât un simplu trandafir, iar eu cu mult mai banal decât o buruiană, un maracine.
[center]*[/center]
Îl simteam privindu-mă, şi nu îmi puteam lua privirea din caietul de chimie, era apasator, credeam că inima îmi va sari din piept, simteam că voi fi devorat, că voi disparea pentru că apasarea asupra trupului meu era de neînvins. Fară el... nu aş mai fi putut trai.
I-am auzit vocea, iar atunci... nu m-am mai putut abtine, nu am mai putut privi acele litere şi cifre, nici acea masuţă, nici macar vidul . Mi-am întors privirea spre el şi am fost îmbatat de privirea lui, de glasul sau... de persoana lui. Existenta sa mă dadea peste cap, îmi controla circulatia sângelui, era mai presus de cuvinte şi de explicatiile banale. Fluturaşii din stomac erau prea putini pentru a descrie sentimentul ce mă acapara. Mi-am simtit respiratia greoaie şi pieptul aproape explodând de emotie.
Putea să spună orice, nu mai conta ce zicea atâta timp cât vorbea iar eu îl puteam auzi.
- 'Neata puştiule. Ce faci?
Nu am putut raspunde, încă îl privea, nu mă puteam mişca. Îl priveam şi cu greu nu închideam ochii atunci când clipeam, pentru că vroiam să ştie... nu mă temeam să îl privesc, mă temeam că din cauza perfectiunii lui mă voi sparge în mii de bucăţele.
După câteva minute de tacere în care nu a facut altceva decât să stea în uşă, să mă privească şi să îmi aştepte raspunsul , am vorbit. Încă privindu-l şi cu o voce apasatoare, de abia se puteau descifra sunetele ce ieşeau din gura mea. El purta o pereche de pantaloni albi, simpli, şi un tricou la fel de alb. Îi statea extraordinar în această culoare.
- Eu... încerc .....să.....fac...o temă, la chimie.
De abia am putut să rostesc aceste vorbe. După ce m-a auzit vorbind a venit spre mine. Îi simteam paşii, am închis ochii, pentru că era prea mult. Nu puteam suporta, perfectiunea lui mă dadea peste cap, ştiam că dacă nu aş fi facut-o aş fi leşinat. I-am simtit buzele deasupra buzelor mele şi bratele sale mi-au învaluit trupul într-o îmbrăţişare magnifică. Acum îmi putea asculta bataile inimii, ce m-a alarmat.
[center]' Îşi va da seama cât de nervos sunt în preajma lui '[/center]
Dar nu a spus nimic, şi am fost liniştit. Nu aş fi putut suporta să îmi zică asta, aş fi fost îmbatat, prea tare pentru a mai vorbi vreodată. Când buzele sale s-au desprins de ale mele am simtit cum Cerul s-ar fi destramat, dar bratele sale încă mă învaluiau, aşa că am putut fi liniştit.
Statea jos, şi mă pusese în poala lui, mă înconjurase cu bratele în aşa fel încât el putea ajunge la masuţă, pentru a privi caietul şi a ţine un pix în mână. Capul sau statea aşezat pe umarul meu, cel stâng. Apasarea devenea mult mai mare, şi eu iubeam acest lucru.
- Deci, ce trebuie să faci? Îţi explic eu!
Nu era de mirare că îmi va explica, pentru că el ştia absolut din toate, era perfect, era extraordinar , nu puteam sta în fata lui, nu îl puteam privi pentru că îmi aminteam... ceea ce îmi spuneam mereu în propria-mi conştiinţă.
[center]' Nu sunt deloc bun pentru el, merită ceva mai bun. Eu sunt un nimic. Nu îl merit... dar îl vreau... '[/center]
- Pai nu înteleg... punerea în comun de... electroni.
A râs, râsul sau era cristalin şi îmi alinta urechile. Mi-am simtit trupul arzând.
- Uite, e foarte uşor. Oxigenul are şase electroni pe ultimul strat, şi ca să facă octet îi trebuiesc încă doi electroni. El nu poate ceda, şi trebuie să accepte. Iar hidrogenul nu poate ceda de asemenea, trebuie să primească. Cum niciunul nu poate să dea, ei pun în comun. Însă un singur hidrogen nu îi poate satisface dorinta oxigenului, îi trebuiesc doi pe când hidrogenul nu îi poate da decât unul. Atunci vine o a treia parte, care îi va da oxigenului încă unul, şi vor pune în comun. Aşa Oxigenul nostru pune în comun doi electroni cu atomi de hidrogen diferiti. Eh, întelegi?
Ştiam că nu mă va crede, dar întelegeam. Pentru că tot ceea ce spunea el... era atât de uşor de înteles. Ezitând, am început să vorbesc. Vocea îmi era atât de moale şi liniştită, pentru un moment... am crezut că pot zdruncina inima oricui prin glasul meu atât de suav.
- Am înteles Ric. E la fel ca noi... Eu sunt oxigenul, iar unul dintre aceşti atomi de hidrogen este lumea din jurul meu. Nu pot trai doar cu ei, doar cu aceştia sunt un nimic, nu la fel de instabil ca înainte dar destul încât să dispar. Odată ce ai aparut tu, al doilea hidrogen, viata mea s-a echilibrat... şi eu.. pot trai.
Aşa era. Ştiam că aşa este.
M-a luat în brate şi m-a pus pe canapea, s-a pus peste mine şi i-am simtit trupul asupra mea, am deschis ochii şi l-am privit. Şi-a pus buzele peste ale mele şi i-am simtit limba intrând în gura mea, i-am simtit mâinile pipaindu-mi corpul, şi eu ardeam. L-am lasat să se joace cu trupul meu , mintea mea, cu mine. Eram îmbatat de el şi frumusetea lui şi nu voiam să dispară vreodată din viata mea.... Caci fară el eu nu putea trai, eu pe lângă perfectiunea lui nu eram nimic, ştiam că îmi salvase existenta, şi tot ceea ce trebuia să fac era să îl fac fericit.
Era perfect, şi pentru moment, ştiam, era al meu...
__________________________________________________________________________________
Multam celor ce au citit!
Nu a fost cine ştie ce, dar asta mi-a venit să scriu. Sper să vă placă cât de cât, după o să apară urmatorul capitol, din perspectiva lui Eric :].