16-03-2009, 11:24 AM
Capitolul 3 Un sot responsabil!
M-am trezit apoi in mijlocul noptii si nu aveam ce face asa ca am inceput sa scriu niste cantece. Spre dimineata am vrut sa vad cum suna creatiile mele asa ca am inceput sa cant (eram mai bine dispusa) in timp ce aranjam lucrurile prin camera. Fara sa imi dau seama usa s-a deschis si in prag a aparut Adrian. S-a sprijinit de tocul usii si a continuat sa ma asculte si sa se uite la mine, fara a-si face anuntata prezenta. In timp ce cantam si dansam m-am oprit in fata oglinzii si am inceput sa incerc diferite coafiuri (toane de adolescenta cum le spunea mama) . Atunci l-am vazut stand acolo si uitandu-se amuzat la mine. M-am infuriat dar nu pentru ca intrase in camera neanuntat ci pentru ca radea de mine.
-Ce ti se pare asa amuzant? am spus eu. Spune-mi ca sa rad si eu!am spus apoi.
-Pai eu nu cred ca iti dai seama dar semeni chiar prea mult cu adevarata Sabrina ca sa pot sti care si cand sunteti.
-Chiar crezi? am intrebat sfioasa fluturand din gene. Penibil! Acum ma dau la el!
-Da! Dar acum trebuie sa stii mai multe despre viata Sabrinei ! a spus acesta.
-Mai mult ca sigur! Incepe te rog!am spus eu destul de interesata.
-Pai, ceea ce ar trebui sa stii mai ales este ca Sabrina, adica tu, face parte dintr-o trupa de familie, daca ii pot spune asa. Vazand ca nu am inteles, se hotara sa imi explice. Aceasta trupa nu este ca oricare alta, ci este formata numai din membrii familiei. Tu esti solista desi mai canti uneori si la unele instrumente.
-Sunt sigura ca ma pot descurca! am spus eu fara sa ma gandesc.
-O, ce interesant! Dar vreau sa te vad cum te descurci cu copii. Ai mai avut vreodata grija de copii???
Vazand ca nu primeste nici un raspuns, el continua.
-E, oricum sunt si copii mai mari care te pot ajuta daca ai nevoie. Hai sa mergem!
Casa la care am mers era ca un templu imens si era a mea! Rectific! Era una din casele mele pentru ca mai aveam cate una in aproape fiecare capitala din lume. Deodata mi-a venit in minte o intrebare ciudata pe care fara sa imi dau seama am spus-o cu voce tare:
-Cam cati copii am ???
-Vreo 20. O sa vezi tu cand o sa ii cunosti pe toti.
-Si trebuie sa le stiu numele la toti??
-Nu e evident?Doar acum esti mama lor.
-O sa ma ajuti si tu, nu-i asa ? Inainte sa pot termina ce am de spus Adrian era déjà la jumatatea drumului spre poarta.
-Dar nu ma poti lasa aici! Nu ii cunosc! Trebuie sa ma ajuti! Adrian! am tipat disperata dupa el.
- O sa te descurci tu si fara mine! Eu am niste treaba asa ca ai grija ce faci si nu intoarce totul cu susul in jos! imi spuse el in timp ce mergea mai departe.
M-am trezit apoi in mijlocul noptii si nu aveam ce face asa ca am inceput sa scriu niste cantece. Spre dimineata am vrut sa vad cum suna creatiile mele asa ca am inceput sa cant (eram mai bine dispusa) in timp ce aranjam lucrurile prin camera. Fara sa imi dau seama usa s-a deschis si in prag a aparut Adrian. S-a sprijinit de tocul usii si a continuat sa ma asculte si sa se uite la mine, fara a-si face anuntata prezenta. In timp ce cantam si dansam m-am oprit in fata oglinzii si am inceput sa incerc diferite coafiuri (toane de adolescenta cum le spunea mama) . Atunci l-am vazut stand acolo si uitandu-se amuzat la mine. M-am infuriat dar nu pentru ca intrase in camera neanuntat ci pentru ca radea de mine.
-Ce ti se pare asa amuzant? am spus eu. Spune-mi ca sa rad si eu!am spus apoi.
-Pai eu nu cred ca iti dai seama dar semeni chiar prea mult cu adevarata Sabrina ca sa pot sti care si cand sunteti.
-Chiar crezi? am intrebat sfioasa fluturand din gene. Penibil! Acum ma dau la el!
-Da! Dar acum trebuie sa stii mai multe despre viata Sabrinei ! a spus acesta.
-Mai mult ca sigur! Incepe te rog!am spus eu destul de interesata.
-Pai, ceea ce ar trebui sa stii mai ales este ca Sabrina, adica tu, face parte dintr-o trupa de familie, daca ii pot spune asa. Vazand ca nu am inteles, se hotara sa imi explice. Aceasta trupa nu este ca oricare alta, ci este formata numai din membrii familiei. Tu esti solista desi mai canti uneori si la unele instrumente.
-Sunt sigura ca ma pot descurca! am spus eu fara sa ma gandesc.
-O, ce interesant! Dar vreau sa te vad cum te descurci cu copii. Ai mai avut vreodata grija de copii???
Vazand ca nu primeste nici un raspuns, el continua.
-E, oricum sunt si copii mai mari care te pot ajuta daca ai nevoie. Hai sa mergem!
Casa la care am mers era ca un templu imens si era a mea! Rectific! Era una din casele mele pentru ca mai aveam cate una in aproape fiecare capitala din lume. Deodata mi-a venit in minte o intrebare ciudata pe care fara sa imi dau seama am spus-o cu voce tare:
-Cam cati copii am ???
-Vreo 20. O sa vezi tu cand o sa ii cunosti pe toti.
-Si trebuie sa le stiu numele la toti??
-Nu e evident?Doar acum esti mama lor.
-O sa ma ajuti si tu, nu-i asa ? Inainte sa pot termina ce am de spus Adrian era déjà la jumatatea drumului spre poarta.
-Dar nu ma poti lasa aici! Nu ii cunosc! Trebuie sa ma ajuti! Adrian! am tipat disperata dupa el.
- O sa te descurci tu si fara mine! Eu am niste treaba asa ca ai grija ce faci si nu intoarce totul cu susul in jos! imi spuse el in timp ce mergea mai departe.