Copiii lunii si cantecul pianului rosu

[Jigoku]

nu e cine stie ce... cel putin am incercat.... sfaturi critici si tot restu...

Copiii lunii si cantecul pianului rosu

A intrat. A trantit usa. A plecat in camera lui fara sa zica nimic.
Miezul noptii.... acelas cantec de pian lin si tainic ce rasuna de fiecare data.... il tulbura...desi de multe ori ii placea sa ramana pana dimineata, sa asculte, pentru ca adora melodia, desi era mereu aceeasi.
Azi totul e diferit.Luna e acoperita, stelele parca nu au aceeasi stralucire, poate pentru ca a devenit banal... sau chiar ceva nu e in regula. Ritmul se accelereaza.Tresare.Notele o iau razna. Clar. Ceva nu e in ordine.
Ken intra in camera. Il ia de umeri si il scutura putin. Se trezeste. Sunetul pianului se linisteste, iar armonia notelor revine.
-Ce e?
-Trezeste-te! E dimineata!
-Dar...nu a mai cantat niciodata pana acum...pana la ora asta...
-E adevarat.Dar trebuie sa mergem la scoala.
-Vin imediat.
Ken iese din camera primul. Dupa ceva timp se gandeste si el sa apara.
- Sota, in sfarsit!
Pe drum, nelinistea ii cuprinsese pe amandoi.Se priveau.Asa comunicau ei, atunci cand simteau ca nu pot vorbi. Si chiar se intelegeau.
Au ajuns. Colegii lor galagiosi strigandu-i si salutandu-i acum ii iritau, desi le placeau intalnirile de genul acesta.
-Hei! Salut!
-Buna Sara.
-Ce e cu voi?
-Nimic.
-Nu m-am nascut ieri baieti.
-Chiar nimic.
-Daca spuneti voi.... hmmm...
Sara se intoarse pentru o clipa, dupa care reveni brusc:
-Aflu eu!
Avea de gand sa-l interogheze pe Sota, deoarece el se lasa mai usor pacalit,si nu trebuia sa insiste foarte mult.
Au intrat la ore. Prima, vesnica, plictisitoarea dirigentie.
Dar azi parea a fi altfel...
-Liniste! Spuse profesorul.
O liniste de mormant se asternu, desi de obicei nimeni nu baga in seama cuvintele dirigintelui.
-De azi, ve-ti avea o noua colega.
-Buna! Spuse fata, timida, ascunzandu-se in spatele profesorului.
-Numele ei e Lieza.
-Saaluut Liieezaa! Prelungira cei din clasa salutul.
-Ia loc te rog... hmm.... Intre Sota si Sara.
S-a asezat timida, incercand parca sa devina invizibila.
-Salut ! spuse Sota revigorat, zambind.
Sara nu era la fel de incantata. O analiza.
Era o fata inalta, intr-o rochie albastra,subtire, parul ei negru prins in doua codite lungi si netede, ochii verzi, mari, timizi, dar curiosi, o floricica prinsa in par, firava, dar proaspata, albastra, un albastru ciudat...dar Sarei nu-i placea. Pana acum ea avea toata atentia baietilor. Dar acum avea concurenta. Desi Lieza nu avea intentia de a fi in centrul atentiei. Nu ii placea, pentru ca se asezase langa Sota, iar acesta, din urma, parea fosrte incantat.Sara facuse o pasiune pentru el. Fiind o fire mai rautacioasa, s-a hotarat ca daca Lieza incearca vre-o miscare, s-o elimine.
In pauza, toti baietii roiau in jurul Liezei, asa ca Sara a prins o ocazie buna de a-l interoga pe Sota, sa afle ce parere are despre noua lor colega.
-E foarte draguta, o prezenta intr-adevar placuta.E deschisa si timida...e ca un trandafir.
Atat i-a trebuit Sarei.Sota nu asemanase pe nimeni niciodata cu un trandafir, pentru el considera trandafirii perfecti. Pentru a le atinge frumusetea, ai de urcat un drum cu spini. A preferat sa taca.A iesit pe hol, unde s-a intalnit cu prietenele ei. Au decis sa o urmareasca pe Lieza in seara aceea, pentru a afla mai multe despre ea.
Dar seara, fata parca disparea.In schimb, se apropia tot mai mult de Sota, iar acesta incepuse sa vorbeasca mereu despre ea.
Cantecul de la miezul noptii i se parea mai dulce, mai armonios, ca un trandafir.
Sara era hotarata sa recastige atentia colegilor ei. Se aranajase extrem de atent inainte sa plece de acasa, parul ai roscat si lung si-l prinsese intr-o coada,era pregatita, dar in ciuda acestor pregatiri toata ziua a fost in jurul Liezei.
-Sota, as vrea sa mergi cu mine. Trebuie sa-ti spun ceva.
-Desigur Lieza.Te conduc pana acasa cu ocazia asta, azi s-a intunecat mai devreme.
Au mers o vreme tacuti, parca vrand sa se asigure ca nu ii aude nimeni.
-Stii, Sota... trebuie sa iti arat ceva. Simt ca numai pot sa ascund...
-Ce anume?
Sota se ingrijorase.Nu stia ce avea sa se intample.
Ajunsesera in parc, printre copaci. Lieza se asigura ca numai e nimeni si ridica mainile spre cer.
-Cum???
O lumina puternica o invalui pe Lieza, apoi o ridica.
-Omule! Ai murit?
-Cum? Lieza? Ce s-a intamplat cu ea?
-Dar stiu ca te-ai lovit bine ...
-Nu, era chiar acolo.. intre copaci si..si.. si stralucea...
-Mai bine dormi.
-Stai putin!Unde sunt?
-La Poarta Raiului!
-Rai?
-Da, si eu sunt Sfantul Petru! Spuse Ken impreunand mainile ca pentru rugaciune
-Ticalosule!
-Esti la spital amice. Sara te-a gasit in spatele scolii.Nu stiu ce cautai, dar se pare ca ai iesit destul de sifonat de acolo.
-Sara?Ce cauta ea?
-Se plimba cu prietenii ei. A devenit un fel de eroina. Doctorii au spus ca inca 10 minute si erai la adevarata Poarta a Raiului.
-As putea s-o vad?
-Desigur. O chem imediat.Eu voi pleca putin.. mama are nevoie de mine.