Memoriile lui Keyko Kasumi

[Child Of Sunset]

Capitolul VI - Examenul final


Următoarele zile trecură pe lângă noi, nepunându-şi amprenta. Mă gândeam din ce în ce mai puţin la planul de răzbunare, însă nu uitasem complet de el. Nu aveam cum să dau uitării ceva ce îmi propusesem să îndeplinesc cu atâta înverşunare. Era adevărat că băiatul nu mă mai provoca folosind replici menite să enerveze, dar asta nu însemna că totul era în regulă între noi doi. Încă nu îi dădusem replica ultima oară când discutasem în contradictoriu.
Totuşi, lăsând la o parte acea problemă, sub îndrumarea atentă a lui Yusuke, eu progresam cu fiecare minut ce venea. Incidentele nu ne mai întunecau antrenamentul şi totul revenise aproape de normal. Deja reuşisem să stăpânesc vrăjile elementare, necesare pentru protecţie, iar asta mă încânta. Cu toate că examenul final se apropia cu paşi repezi, nemailăsându-ne prea mult timp, eu eram deja mai încrezătoare în forţele mele. Yusuke mă tot încuraja şi credea sincer că îi pot face faţă. Simţeam că de data asta nimic nu mă împiedica să reuşesc. Credeam că voi putea să-mi controlez puterile şi să stăpânesc vrăjile mai bine decât înainte. Asta însemna un singur lucru: eram pregătită pentru ceea ce mă aştepta. Aveam să înving. De ce nu? Nu exista nimic care să mă poată zdruncina odată ce am hotărât.
Luna menită antrenamentelor trecuse pe nesimţite şi iată-ne! Mai era o singură zi până la examenul atât de important care ne hotăra soarta: a rămâne la Yamada pentru cursuri suplimentare sau a pleca în căutarea acţiunii! Totul depindea de acest ultim test. Eu eram un pic copleşită de emoţii, chiar acum când nu mai avea rost, însă Ayra nu-şi făcea deloc griji. Era sigură de reuşita ei. ,,Doar m-am antrenat cu Daisuke” îmi spunea mereu. Da! şi eu cu Yusuke, dar nu asta conta, ci ceea ce am reuşit să învăţ în această perioadă. Până la urmă, asta presupusese toată practica, nu? Deşi mă simţeam mai mult decât pregătită, asta nu mă împiedica să nu mă gândesc la cazul eşuării mele. Erau şanse mari ca asta să se întâmple. Şi atunci? Cum voi putea suporta eu oare ideea că am fost învinsă?
În ziua dinaintea examenului, nu foarte de dimineaţă, instructorii noştri au ciocănit la uşa odăii în care noi eram prizoniere viselor. Auzind prin somn bătăile ritmate ale celor doi, am sărit speriate din pat. Realizând că avem vizitatori, ne-am îmbrăcat rapid, făcând fulger ordine în jurul nostru. Abia după aceea, i-am invitat înăuntru.
- Bună dimineaţa, fetelor! salutarî ei politicos.
Daisuke se îndreptă îndrăzneţ până la Ayra şi îi dărui un buchet mare de flori, asemănătoare broboanelor de rouă în zori. Aceasta se înroşi puţin în obraji şi îi zâmbi copleşită de această atenţie, mulţumindu-i.
- Of, doamne, iar încep! am comentat, dând ochii mei de un verde sclipitor peste cap, iar pe faţa mea se putea citi plictiseala.
- De fapt, mie mi se par foarte drăguţi şi cred că le stă bine împreună! spuse Yusuke râzând.
Am ridicat privirea care o întâlni pe a lui ce era de-o claritate şi de-o profunzime izbitoare. Am simţit cum mi se aprind obrajii care mai devreme erau palizi, dar am întors imediat capul în partea opusă pentru a nu dezvălui ceea ce simţeam de fapt. Nici măcar eu nu ştiam ce mi se întâmplă. Nu puteam permite ca el să mă vadă aşa! Ce ar fi crezut? ,,Dar stai puţin! De când îmi păsa ce părere are despre mine? De ce?” m-am gândit. Erau atâtea întrebări pe care mi le puneam şi ale căror răspunsuri se ascundeau de mine, parcă temându-se de vreo reacţie neaşteptată. Nu acum multă vreme, noi doi eram pregătiţi să ne rupem în bucăţi şi acum... ei bine acum, fără ca măcar să-mi dau seama devenisem mai liniştită datorită lui. Puteam spune că din punctul acesta de vedere lăsasem garda jos şi nu înţelegeam motivul. De ce în preajma lui mă puteam relaxa atât de bine? Şi planul meu... hei, încă aveam de gând să mă răzbun. Asta era clar!
- Haideţi la o plimbare prin curtea castelului! O să vă destindă puţin! În fond, mâine va fi o zi mare! propuse deodată Daisuke.
- Bine, cred că ai dreptate! am acceptat imediat, încetând să mai meditez la frământările mele interioare.
Am deschis uşa care scârţâi prelung şi am ieşit. Ceilalţi veniră în urma mea. Cei doi îndrăgostiţi o luară înainte; eu am rămas în spatele lor, călcând cu grijă pământul moale. Văzându-mă atât de distantă, Yusuke veni lângă mine, surprinzându-mă şi făcându-mă să-mi pierd şirul ideilor.
- Keyko, spune-mi mai multe despre tine! mă rugă el pe neaşteptate. Aş vrea să te cunosc mai bine!
- Nu sunt prea multe de zis! Cred că te-aş plictisi! Nu prea contează oricum! am şoptit, lăsând capul în jos şi concentrându-mă asupra unei pietricele.
- Hai, povesteşte-mi! Mi-ar plăcea să ştiu totul despre tine!
M-am uitat la el, nepricepând de ce este aşa de prietenos şi de interesat şi totul aşa dintr-odată.
- Pot să-ţi pun o întrebare? am început, ridicând tonul vocii.
- Desigur, te ascult.
- De ce îţi pasă atât de mult? Nu înţeleg, sincer! i-am strigat.
- Keyko!
- Stai un minut! Nu mă lua aşa! am continuat să strig. De ce? Spune-mi de ce!
- Pentru că îmi placi! îmi şopti el, luându-mă de mână, ţinând-o captivă în a lui. De aia! Nu pot înceta să te admir! continuă el cu înflăcărare, studiind ochii mei verzi ca smaraldul care nu pricepeau absolut nimic.
- Eu... eu... m-am bâlbâit. Trebuie să plec! i-am zis, trăgându-mi degetele ce nu vroiau să îl părăsească. ,,Ce naiba... ce naiba se întâmplă aici?” M-am dat înapoi trei paşi, sperând să mă depărtez de el.
- Hei, stai! încercă el să mă oprească.
Aruncându-i o ultimă privire, am luat-o la fugă fără a mă uita în urmă. Gânduri ciudate începură să-mi posede mintea neştiutoare. Cum de se petrecu una ca asta? Când? De ce? El să mă placă? Dar cineva putea să ţină la mine... în felul acela? Era posibil? Nu mai înţelegeam nimic. Ştiam doar că nu sunt pregătită deloc, deşi inima mea bătea cu putere, parcă dorind să-mi demonstreze cât de mult mă înşelam. Dar era oare posibil? După un timp, picioarele refuzară să mă poarte mai departe. Neavând altă alegere, m-am oprit în loc, rezemându-mă de o coloană ce sprijinea acoperişul masiv al impunătorului castel. Sufletul îmi şoptea că fuga nu rezolva chiar nimic şi mă sfătuia să mă întorc la Yusuke, nu să dispar ca o laşă! Dar eu nu puteam înţelege. Adică... noi nu ne puteam suporta. Era oarecum adevărat că în ultima vreme lucrurile fuseseră mai bune, nemaiexistând certuri, dar... pur şi simplu era peste înţelegerea mea. Însă nu a fost nevoie să mă mişc. La câteva clipe după ce încetasem să mai alerg, l-am văzut venind spre locul unde mă aflam. Se opri lângă mine gâfâind.
- Keyko, ascultă! începu el, trăgându-şi sufletul.
- Nu mai spune nimic!
- Dar...
- Uite, simt nevoia să fiu singură! am început, străduindu-mă să îmi menţin calmul. Să meditez la toate astea! Totul se întâmplă prea repede. Întâi şcoala, examenul, apoi asta! E prea mult pentru mine!
- Înţeleg! spuse el dezamăgit. Atunci presupun că ne mai vedem!
- Da! aşa cred! i-am răspuns, mărind distanţa dintre noi. Pe mai t�âziu!
Paşii m-au purtat înapoi în camera mea şi a Ayrei. M-am aşezat pe scaunul de lângă fereastră şi am privit cerul stăpânit de tristeţe care începuse să plângă cu lacrimi mari. Picăturile de ploaie potoleau setea pământului uscat. Vorbele băiatului îmi reveneau în minte. Nu puteam să încetez a mă gândi la el. Oare eram şi eu îndrăgostită? ,,Dar aşa ceva nu se poate, o iau razna!” mi-am spus. Dar dacă era adevărat? Dacă ceea ce simţeam pentru el era asta? Ce se întâmplă cu mine? Până acum câteva clipe, ţineam cu tărie de acel plan stupid de răzbunare şi acum... pur şi simplu nu mai simţeam nevoie să-l pun în aplicare. Eram îngropată în dileme fără a putea găsi cheia vreuneia, când neastâmpărata mea prietenă intră ca o furtună dezlănţuită. Era udă leoarcă, dar din cine ştie ce motiv zâmbea.
- Arăţi ca un câine plouat! am zis râzând.
- Keyko, spuse ea repede, venind lângă mine. Trebuie să-ţi spun ceva important. Am în sfârşit cincisprezece ani, se bucură, ţopăind.
- Serios? ,,Doar despre asta poţi vorbi?”
- Da, i-am împlinit azi! suspină ea, gândindu-se probabil la Daisuke.
- Şi eu tot atât am! i-am şoptit, privind visătoare prin geam cum ploaia aducea cu ea o mantie răcoroasă şi o aşternea peste castel.
- Chiar? Super, avem aceeaşi vârstă! mă îmbrăţişă ea brusc, udându-mă.
- Du-te şi schimbă-te, să nu răceşti! am sfătuit-o, deşi gândurile mele zburau nestingherite în altă parte. Apoi, hai să ne odihnim, bine? Ne aşteaptă o zi deosebită mâine!
Ayra îmi urmă întocmai spusele şi amândouă am adormit cât ai clipi.
A doua zi, ne-am trezit dis-de-dimineaţă, ne-am îmbrăcat cât de repede am putut, am făcut puţină ordine şi ne-am îndreptat grăbite spre Sala de Antrenamente sau, mai bine spus, spre grădina castelului. Ceilalţi elevi se strânseseră deja acolo unde urma să se dea examenul mult aşteptat. Daisuke şi Yusuke ne aşteptau nerăbdători la ieşirea din castel. Împreună cu ei, ne-am amestecat în mulţimea de oameni. În jurul nostru, toţi erau agitaţi şi încordaţi.
- Linişte, vă rog! se auzi glasul poruncitor al doamnei directoare care întrerupse orice altă discuţie. Bun, acum putem începe! În sfârşit a venit ziua mult aşteptată. Pe scurt, examenul va consta într-o luptă între doi elevi începători, adică între doi elevi care au fost antrenaţi. Cel care va învinge, va trece această probă şi va merge la nivelul următor, celălalt va urma cursuri suplimentare. Sunteţi gata?
- Da! strigară toţi.
- Bine, atunci vom numi perechile! Prima este Ayra Kagumi şi David Tanaka. Poftiţi în faţă! termină doamna Riku; pe faţa ei se citea curiozitatea.
- Succes! îi urarăm toţi trei în cor. Îţi ţinem pumnii!
Tovarăşa noastră păşi mîndră înaintea tuturor şi îl aşteptă pe adversarul ei care apăru la câteva secunde după. Dădură mâna şi rămaseră pe loc, zăbovind numai din cauza lipsei încuviinţării doamnei directoare, ce nu întârzie prea mult.
- Începeţi! dădu doamna Takashi startul.
Cei doi se ridicară de la pământ. Băiatul o atacă, dar ea îi respinse vraja. Acesta mai încercă o dată, însă rezultatul fu acelaşi. Fata era mult mai puternică şi mai rapidă. Nu mult după aceea, veni rândul prietenei mele să-şi dovedească capacităţile.
- Akai ball! ţipă ea, dar, din nefericire, îl rată.
- Satorus Krad! profită David de neatenţia tovarăşei noastre, nimerind-o de data asta. Nu o lovi prea tare, dar o zgârie la piciorul stâng.
- Ayra! strigă speriat Daisuke, vrând să se ducă la ea, însă l-am prins exact la timp.
- Nu o poţi ajuta! Las-o, se descurcă şi singură! spuse Yusuke, încercând să-l potolească.
- En plein air sikoi! reuşi Ayra să rostească, creând astfel o spadă formată din apă.
- Impresionant! am admirat-o. Pe parcursul acestei perioade, Ayra devenise mult mai bună decât îmi imaginasem eu.
Fata se îndreptă spre adversarul său şi îl nimeri din plin, acesta neavând timp să reacţioneze. Băiatul se prăbuşi, prietena noastră trecând astfel acest test.
- Domnişoara Ayra câştigă lupta şi ia proba cu brio! Bravo! se bucură doamna directoare. Duceţi-l pe David la infirmerie ! comandă ea.
Coechipiera noastră coborî uşurel şi îşi duse instinctiv mâna la picior, unde fusese atinsă de vrajă.
- Eşti bine? o întrebă îngrijorat Daisuke.
- Sunt în regulă! Nu vă faceţi probleme!
Am îmbrăţişat-o şi am felicitat-o pentru reuşita ei.
- Vezi ? Ţi-am spus eu! râse prietena mea.
- Ai avut dreptate! am zâmbit cu toţi.
- Acum următoarea grupă, anunţă doamna Takashi, nelăsându-ne timp pentru a ne pregăti. Keyko Kasumi şi Bastion Kamura. Hai repejor că nu avem toată ziua la dispoziţie!
- Baftă! O să reuşeşti! mă încurajară ceilalţi.
Le-am zâmbit puţin reţinut şi am pornit spre locul unde mă aştepta nerăbdător oponentul meu. La fel ca şi cealaltă echipă, ne-am dat mâinile în semn de respect şi imediat doamna Riku ne-a permis să începem. Ne-am ridicat în aer. Băiatul nu făcu nici măcar o mişcare. Am presupus că aştepta ca eu să-l atac.
- Ne misis controlus caliacra! am strigat, creînd o sferă de lumină şi aruncând-o spre el, dar aceasta nu-şi atinse ţinta.
- Obidumes serporus creatorum! spuse Bastion, concepând o săgeată de sticlă pe care, fără nici o remuşcare, o înfipse adânc în umărul meu.
Am început să ţip, sfâşiată de o durere mistuitoare. Mi-am dus repede mâna la rana din care începu să se scurgă sânge.
- Keyko! urlă Yusuke, dorind să oprească lupta. A fost nevoie de patru oameni pentru a-l ţintui pe loc. Nici atunci nu se potoli, pur şi simplu nu se putea împăca cu ideea că nu poate face absolut nimic pentru a mă salva. Abia după ce se zbătu câteva minute în zadar, se linişti, dându-şi seama că nu avea cum să-mi vină în ajutor. Totul depindea numai de mine.
După ce mi-am revenit puţin, am tras foarte repede şi tare de arma periculoasă ce-mi străpunsese braţul; reuşind s-o scot, am aruncat-o.
- Sakura no hana stampel! am continuat eu bătălia, compunând o sabie din flori ţepoase, dar foarte tăioasă şi am trecut la atac. Rănită fiind, l-am ratat de câteva ori, timp în care el tot încerca să mă trântească, însă încă eram în stare să rezist. Profitând de eşecurile mele, băiatul mă lovi cu pumnul la umărul ce fusese atins de săgeata lui, provocându-mi o hemoragie. Pierdeam mult sânge într-un timp atât de scurt şi nu era nimic ce ar fi putut opri asta. M-am clătinat puţin, simţind cum ameţesc. Încrederea îmi scădea cu fiecare secundă ce trecea. Dar... Nu puteam pierde sau renunţa tocmai acum! Îmi doream din tot sufletul să câştig. Cu ultimele puteri, l-am tăiat cu spada, făcându-l să se prăbuşească la pământ. Nici acum nu ştiu cum de am fost în stare să fac asta. Am încercat să mă menţin în aer şi am aterizat lin pe pământ. Am făcut trei paşi şi imediat am fost înconjurată de prietenii mei.
- Domnişoara Keyko trece examenul! mă înştiinţă directoarea.
- Eşti rănită grav! sesiză antrenorul meu.
- N-am nimic! Sunt bine! am şoptit, însă în clipa următoare m-am prăbuşit pe umerii lui Yusuke. Acesta m-a cuprins îndată. Abia am putut să deschid ochii pentru a vedea cum băiatul mă ia în braţe şi se îndreaptă spre intrarea castelului. Apoi, am căzut leşinată la pieptul lui.
Când am deschis pleoapele, am observat că eram într-o sală luminoasă, aerisită. Prin ferestrele ei se zăreau razele soarelui care veniseră să mă salute.
- Unde. unde sunt? am întrebat cu o voce răguşită.
Cel care mă adusese acolo se afla lângă mine şi stătuse tot timpul în acel loc, veghind asupra mea.
- Eşti la infirmerie! Stai liniştită, încă eşti rănită! Ai avut o hemoragie foarte puternică! mă lămuri el.
- Ce...? Ce s-a întâmplat? am continuat cu interogatoriul, încercând să mă ridic. Dar cum eram rănită grav, am căzut în braţele lui din nou.
- Ai fost lovită de adversarul tău, dar ai reuşit să-l învingi. Acum, fă-mi o favoare şi odihneşte-te! mă rugă Yusuke, aducându-mă înapoi în pat.
Deci trecusem la nivelul următor. Fusesem destul de puternică pentru asta. Chiar dacă mi se păruse că voi pierde, nu o făcusem. Am zâmbit mulţumită. În scurt timp, somnul îmi cuprinse trupul slăbit, cufundându-mă în vise care mă calmau şi mă făceau să uit de toate astea .