Abisul umbrelor

[Shilpa]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Gramatica.

Disclamer:Nu detin nici un personaj din animeul Naruto dreptul asupra acestor personaje il are creatorul lor Masashi Kishimoto.

Deoarece ficul meu a fist sters de cineva m-am hotarat sa-mi mai incerc inca o data norocul asta daca va place si ati vrea sa ii pun o continuare.Nu stiu sigur cand voi posta dar cred ca sambata viitoate avand in vedere ca luni suntem liberi. sper sa va placa.


Capitolul1 Suflet pustiu


Pustiu si gol este sufletul meu, stau si ma gandesc ce rost au toate astea?Ce inseamna de fapt sa traiesti?Sa stii ca inca iti mai bate inima, ca inca te mai leaga ceva de aceasta lume?Nu, asta nu e viata e o iluzie, e un cosmar nu asta inseamna sa traiesti.Sa stii ca ai cu cine sa imparti bucuria,iubirea si tristetea, asta inseamna sa traiesti.Si atunci eu de ce inca mai sunt pe acest pamant pentru ce ma chinui atat, doar pentru mine si nimeni altcineva?
Privesc cu tristete pe geam total absenta plecata cu mintea parca pe alte meleaguri.In fata ochilor mi se infatisaza micutul sat.Era alcatuit din case darapanate si mici.Satucul era parasit nici o urma de fiinta pe strazile mici si intortocheate.Sosise toamna.Melancolia si tristetea invaluiau atmosfera pusie si fara viata.In aerul rece zburau frunzele copacilor indemnate de soaptele misterioase ale vantului,lasandu-i pustii ca inima mea.Cerul era de cenusa si din el cadeau lacrimi cristaline.Una dintre ele se oprise chiar pe gemul orfelinatului,unde locuiam,
parc vrand sa-mi sopteasca ceva nedeslusibil.Ma cuprinde tristetea si imi lipes capul de geamul rece.Ploaia se intetise, vantul gemea dupa ajutor.O lacrima isi face loc pe obrajii mei semnificand durerea din sufletul meu.Priveam in gol cu mintea indreptata in alta prte nedandu-mi seama cat de mult timp trecuse.Era acum seara noapte puse stapanire pe sat ca o perde neagra care cuprindea totul.Somnul insa ma parasise de mult si nu puteam sta
in pat.Imi terminasem temele si desi puteam face altceva cum ar fi sa citesc, preferam sa nu
fac nimi, doar sa privesc pierduta acel peisaj nelinistit si pustiu .Vremea de era oglinda sufletului meu ,de altfel pentru mine fiecare zi era la fel de mohorata; soarele nu mai rasarisise de multi ani in inima mea.Nu mai plangeam nu avea rost oricum nu rezolvam nimic.Stateam cu pixul in mana incercand sa astern niste randuri in jurnalul meu plin de amintiri.Pun pixul pe foaie si scrijelesc cateva cuvinte nedeslusibile.In zadar incerc sa exprim in cuvinte cum ma simt, eram incapabila sa mai scriu ceva.Simteam nevoia sa vorbesc cu cineva, dar nu aveam cu cine deoarece nu aveam pe nimeni nici macar un prieten.
-Inca nu dormi?Ce tot faci ma tii treaza si nu mai pot fi atenta la ore.Treci la culcare!tipa la mine o voce somnoroasa care apartinea colegei mele de camera Kyoko.
-Da, are dreptate si in pus tu ne tii pe noi treze pentru a putea tu sa te holbezi pe geam,tipa si Shizuru cu vocea la fel de obosita asemenea cu cea a colegei ei.
Ma asez in pat si sting lumina,dar nu pentru ca asa imi spusesera ele ci din simplul motiv ca in sfarsit imi venise somn si poate reuseam sa visez la ceea ce pierdusem cu mult timp in urma pentru ca numai atunci mai puteam fi fericita.Adorm in sfarsit reusind sa visez ce imi doream.
Venise , dimineata razele caldute ale soarelui abia trezit de zorii zile bateau in fereastra mea.Ma trezesc din pat si privesc micuta incapere cu peretii crapati si ingalbeniti de trecerea timpului.In cameruta racoroasa erau trei paturi acoperite cu niste patruri peticite maronii si o masuta veche si subreda, semn ca era acolo de multa vreme.M-am imbracat si am coborat in sala de mese.O camera mai spatioasa in mijlocul careoa era o masa mare in jurul acestei se aflau alte fete de 15 ani, asteptand nerabdatoare sa fie servite.Ma asez intr-un colt si am astept la fel ca si ele.Imi erau straine, de atata timp de cat eram aici, dar tot nu eram prietene si nu ne cunosteam.Fiecare cu treaba ei fiind incapabile sa simta vri-un sentiment de afectiune.
Nu simteam insa nevoia sa mananc fiind coplesita de alte probleme, preferand sa ma uit la celelate fete cum manca.De ce nu puteam fi ca ele? Cu toate ca fusesera parasite reuseau totusi sa sa inteleaga fiind chiar alaturi una de cealalta.Eu insa eram singura, nimanui nu-i pasa de mine si tot timpul eram batjocorita de ceilalti din diferite motive doar de ele stiute.Colegele mele de camera era chiar cele care ma urau cel mai mult si nu ma puteau spuporta, unlu dintre motive find ca eu stiam mai multe la ore decat ele.Si de fiecare data cand faceau probleme, ceea ce se intapla foarte des mereu ma invinuia si eu supotam fara nici cea mai mica impotrivire ocara si pedepsele directoarei care nu ma avea deloc la inima.Poate ca va intrebati de ce acceptap toata aceata nedreptate si batjocura fara macar sa incer sa intervin insa nu mai aveam nici o speranta ca inca imi mai pot implini visul asa ca renuntasem sa mai cred in el, mai ales ca eram parasita de toata lumea si oricat ma straduiam toti ma urau.
Dar cel mai rau ma durea indiferenta lor, deoarece atunci cad nu ma luau in ras preferau sa ma ignore si asta ma rane mai mult ca orice.
Dupa masa am mers fiecare in camera ei sa ne pregatim de ore.M-am asezat in pat si am privit tavanul.In fata ochilor mi se infatisa imaginea unei fete micute cu parul roz pana la umeri, cu ochii vrezi,si cu o mutrisoara simpatica de copilas, cu un zambet larg.Privind-o mai atet, iti puteai da seama ca nu avea mai mult de sase anisori.Langa micutul inger, statea o femeie foarte frumoasa cu parul roz ca o fetala de trandafir,cu ochii albastii asemenea cerului senin si cu o fata ancgelica, care parea sa fie mama copile.Alaturi de cele doua statea un barbat chips cu parul rosu asemenea apusului soarelui,si ochii de un verde crud asemenea mugurilor abia aparuti.Pareau asa de fericiti impreuna si micutul copil era inconjurat de multa dragoste si afectiune,aflanduse printre persoane care tineau la ea.Acest copilas era mandria maretului clanului avand anuntat un viitor maret.
-Intr-o zi tu vei conduce clanul si vei calca pe urmele tatalui tau,ii spuse femeia micutului copil care ii culesese un trandafir rosu pe care il oferi cu multa dragoste.
Femeia lua trandafirul rosu si privi in gol.O tristete profunda o cuprinse si in minte ii aparu imaginea unui barbat brunet care parasisea satul cu privirea indreptata spere ea.
-Mami ce s-a intaplat nu iti place floarea pe care ti-ap cules-o?De ce esti suparata?
-Ba da daga mea este superba,doar ca ma gandeam.Nu sunt suparata doar ganditoare.
Venise noaptea si luna plina domnea peste peisajul amortit.Toata lumea dormea,dar peisajul linistit fusese tulburata de venirea unui barbat brunet cu parul lung,cu piele alba ca faina, cu ochii ca ai unui sarpe si cu chipul unui demon.Cu ajutorul unui sabii ascutite ucise fiecare persoana din clan.Cand ajunse la casa unde locuia micuta fetita o frivi fara a-i adresa nici macar un cuvant ci doar o privire satisfacuta.Barbatul se indrepta cu sabia catre parintii fetitei care in zadar tipa disperata si lacrimile ii cadeau pe suprafata rece,acesta privii nepasator copilul disperat si cu o singura miscare ii lovii parintii ,care se trezisera in urma tipetelor fetitesi ,cazand acum pe podeau rece intr-o balta de sange in fata micutei.
-Asta se intampla atunci cand cand sunt tradat,iar tu micut-o mi-te vei alatura sau vei avea aceeasi soarta,spuse barbatul cu o privire incantata si cu un zambet larg si satisfacut.
Am tresarit si pe fata imi curgeau rauri de lacrimi, gandindu-ma doar la ultimele cuvinte spuse de parintii mei „te iubim Sakura”,aceste cuvinte jucau prin mintea mea incurcata.Nu mai ramasese nimic din fetita aceea dulce si micuta de odinioara, zimbetul ei era inlocuit de o expresie trista,ochii ei de un verde de smarald erau acum tulburi din cauza lacrimilor care nu incetau sa curga,cu parul lung si in suflet pastrand rani atat de adanci incat niciodata nu se vor vindeca.Ce a mai ramas din fericirea mea, s-a spulberat si adisparut pentru totdeauna fara sa vrea sa se mai intoarca la mine.Daca nu as fi promis ca ii voi rabuna poate ca acum nu ma mai aflam aici.
In camera intra Kyoko o fata bruneta cu parul lung si ochii de foc si Shizuru o fata roscata cu ochii caprui.Ma privesc in tacere fara sa spuna nimic neintelegand rostul lacrimilor mele.Un zambet de satisfactie se asterne pe chipurile lor si o fericire oarba le cuprinse. Sufletul lor radea in timp ce al meu plangea in tacere si in singuratatea in care era invaluit.

Un cer, o luna, un soare si o stea
Ma pot oare intreba
Ce s-a intamplat cu fericirea mea,
De ce de durere nu pot scapa?

Am pierdut tot ce am avut mai drag pe lume
De ce nime nu-mi poate spune
Ce mai este cu viata mea
Daca nimeni nu ma poate consola?

Doar intrebari fara rost.
O lacrima cristalina se ivi,
Si-o suferinta ce n-o pot stapani.
Dar oare sufletul mi-a murit?

Un gand negru ma bate nestingherit
Oare este bine de murit?
Dar o voce imi spune usor
Ca de trecut imi este dor.

Capitolul 2 Sentimente risipite


Frunzele ruginite de vraja toamnei aluneca usor pe pamnatul rece imbiate de cantecul trist al vantului.Existenta lor este curmata de mania toamnei care le distruge si ultima farama de existenta.Aparenta moarte a naturii amplifica sentimentele de pustietate,de triste, raceala si melancolie determinate de venirea toamnei.Cu degetele ei fine imi bate in geam si preface decorul frumos al naturii intrun peisaj dezolant.
Ma las puratata de vise si ma pierd in acest decor auster. In fiecare moment al jalnicei mele existente am urat acest anotimp care s-a asternut de multa vreme in sufletul meu.Caci toamna a fost cand au murit cei dargi si in toate momentele grele ale inutilei mele existente. Am auzit mereu ca un zambet nu sterge durerea, totusi te face sa mergi mai departe pe drumul limitat al vietii.Cu toate astea demulta vreme nu am mai zambit, nestiind ce insemna afectiunea prietenilor, am continuat sa traiesc ca un animal salbatic izolat si ocoli de toti, care abia reuseste sa-si duca propria existenta prin sperante desarte.Inutile vise si totusi singurele care ma mai tineau in viata.Caci traiam pentru a distruge existenta celui care mi-a naruit fericirea, si speranta ca va zacea in adancul iadului toarturat de focuri demonice, erea singura satisfactie pe care o mai puteam simti.Toti cei dragi erau acum inghititi de pamant,uitati de lume,lasati in urma.Zaceau acum, intr-un vechi cimitir,numele lor find amintite doar pe niste pietre reci ca niste eroi care au muri pentru binele Konohai.Niciodata nu am simtit nevoia sa ma duc sa-i vad deoarece ei nu erau ,decat in cer,anmintirea lor ramand vie in inima mea.
Ma indepartez de fereasta si cu miscari rapide imi sterg lacrimile care imi cursesera inutil stiid bine ca eram privita de colegele mele care puratau in fata mea o masca de tristete jalnica de care nu m-am lasat impresionata. Si la urma urmei ma obinuisem cu situati,fara sa mai reactionez la jocurile lor prostesti.La urma urmei de ce sa ma ostenes sa fiu sincer si eu am
uram. Cobor pe holul pustiu al orfelinatului si o zares pe directoarea acestuia, o femei grasa, cu fata incretita poate prea devreme de atate suparari, cu ochii gri si tulburi, cu parul acum albit de trecera timpului .Acesta lasase urme adanci in sufletul ei fiind pedepsita de soarta. Privea cu ochii goi si stinsi statuia care il infatisa pe raposatul ei sot care construise acest loc ingrozito. In vremea aceea femeia ce trufase si rea avea un suflet bun si conducea impreuna cu sotul ei acest orfelinat avand o afacere infloritoare ingrijindu-i pe copii lipsiti de afectiunea parinteasca. Dar sotul ei se imbolnavise de o boala foarte grava care nu putea fi vindecata si in scut timp a murit. Sotia lui a ramas marcata de aceasta pierdera toata viata si de atunci parca si orfelinatul candva frumos amenajat devenise o umbra a ceea ce a fost. O salut inaintand in graba spre sala de clasa,dar nu primes nici un raspun, nici macar o privire de la aceasta.Intru in sala de clasa o cameruta total mizerabila cu bancile rupte si scaunele la fel, cu scanduri putrezit pe post de podea si cu o tabla de pe care abia se putea deslusi ceva.Ma asez in prima banca si pe usa intra o profesoar cam de patruzeci si cinci de ani cu parul castaniu pana la umeri si cu niste ocheari cu ramele asa de mari ca ii acopereau fata ei serioasa.
-Shizuru, ia treci tu la tabla si rezolva problema de la tema.Si te rog sa-mi spui si ce lectie ai avut de pregatit pentru astazi, spuse cu o voce serioasa profesoara.
-Doamna profesoara cu tot respectul meu nu mi-am facut tema si nici nu am invatat lectia.
-Da si cand vei binevoi domnisoara sa mai inveti si tu ceva?Uite te ajuta Kyoko ca tot se amuza ea acolo, ia sa vedem cat de amuzante ti se pare problema de matematica.
-Si eu imi cer scuze, dar nu am putut invata lectia si nici tema nu am avut timp sa o fac.
-Si ce treburi importante aveati voi de facut? Educatia este cel mai important lucru.Si pentru a va rasplati efortul de a nu face nimic veti primi cate un patru. Sakura rezolva te rog problema.
M-am dus la tabla fara nici un chef si am scri numerele care constituiau rezolvarea problemei.
-Foaret bine Sakura se vede ca ai invat si vei prmi un zece, pentru ca esti o elevs model.
”Lasa ca mai vedem noi cine este elevul model si cine va avea proble ne vom razbuna’
Am parasit clasa nestiind ce imi era pregatit si m-am indreptat spre camera mea, unde pe masuta am gasit un mic biletel anonim pe care era scrisa o poezie:
"Ma uit in urma la trecut,
La tot ce-a fost, si ce-a ramas.
Ma pierd prin gandul ratacit,
Ce stins de soarta a pierit.

O lacrima se scurge,
Si timpul a trecut
Un trecut se stinge,
Si totul a murit.

Privind in urma,
La ce-am pierdut,
As da tot ce am
Pentru ce-am avut.”




voi pune si poze cu Sakura(are parul roz dar asa se vesea ca era intuneric),parintii ei,Kyoku si Shizuru
daca vre-ti continuare imi da-ti comentarii.

[attachment=719][attachment=720][attachment=722][attachment=723]