17-02-2013, 08:50 PM
Capitolul II: Rival sau prieten? (partea II)
Niciodata nu mi-a batut inima mai accelerat decat in momentele cand eram cu el. Acum il priveam in ochii rosii fara sfiala sau frica ci cu admiratie fata de un individ care imi furase tot ce aveam mai scump, sentimentele..toate erau doar pentru el. Nici nu ma gandeam sa pierd in fata lui, nici nu il voi lasa sa ma raneasca si o sa-i demonstrez frumusel ca nu pot fi doar o pacoste enervanta ci si o partenera fermecatoare de echipa.
Pumnul meu a alunecat de pe fata lui cand si-a intors doar un pic capul evitand lovitura mea fara nici o dificultate, de parca doar se juca cu mine. Ma apucase de incheietura si ma trase in spate dupa el facandu-ma sa ma rotesc intr-un singur loc in asa fel incat sa-mi prinda si cealalta mana sucindu-mi-le ambele la spate si ma puse cu forta jos la pamant.
- Nu esti foarte rapida, iar reactiile tale sunt intarziate, ce folos din forta pe care o posezi daca nu stii cum sa o aplici, spuse el calm fara sa-mi elibereze mainile, ce astepta, sa-l rog frumos?
- Ia mai taci, nu esti atat de bun pe cat pari, crezi ca o sa ma las pacalita de genjutsu-l tau?
- Genjutsu..cred ca ai incurcat ceva, esti sigura ca nu te-am lovit prea tare la cap acum cateva secunde?
- Nu..ia zi, cum explici faptul ca Konoha e in flacari? incepea sa ma enerveze, toate astea nu s-ar fi intamplat daca nu il priveam in ochi la inceputul bataliei.
- Ce te-a apucat? Satul e la fel cum a fost, te simti bine?
Isi misca fundul de pe mine insa eu inca ramasesem jos lipita de tarana rece holbandu-ma la casele din satul din vale. Noi eram pe stanca unde erau sculptate in piatra fetele marilor Hokage, iar Konoha era bine mersi, insa ce vazusem eu mai devreme? M-am ridicat incet fara sa-mi desprind privirea inlemnita de la strazile si oamenii care erau perfect normali, tipici unei seri obisnuite.
- Te-ai antrenat prea mult, aproape nu ti-a mai ramas nici o rezerva din chakra, zise el venind usor in spatele meu.
- Probabil.
Am oftat adanc si am pornit agale alaturi de el spre scarile care duceau jos. Deodata o bubuitura m-a facut sa tresar, pierzandu-mi echilibrul am cazut in genunchi sprijinindu-ma cu mainele de pamant sa nu cad din nou in mizeriea de jos. Itachi ramase impietrit uitandu-se la limitele hotarului satului din partea opusa. Mi-am intors chipul ingrozita de ce as vedea, chiar daca eram sigura de imaginea pe care deja o aveam in minte. Bestia cu sase cozi in carne si oase darama totul in calea ei deplasandu-se inevitabil spre Konoha. Nu credeam ca voi ajunge sa vad o asemenea priveliste ingrozitoare ca aceea, case in flacari, copii tipau neajutorati, peste tot oameni agitati inconstienti in care parte sa o apuce, de parca eram din nou la razboi. Mi-a inghetat sangele in vene si nu-mi mai auzeam bataile inimii, de fapt nu auzeam nimic. Eram o lasa, imi era frica sa ma misc din loc chiar daca stiam ca trebuie sa o fac indiferent de orice, tremuram toata, nu vroiam sa mor. In clipa urmatoare am simtit mainele puternice ale lui Itachi luandu-ma brusc in brate.
- O sa te duc intr-un loc sigur, spuse acesta si o lua la fuga pe langa cimitirul ninja spre padurea intunecata ale carei frunze se inecau in lumina palida a soarelui de apus.
Nu vroiam sa vina noaptea, ma temeam de obscuritate si tipete indepartate, nici eu nu stiam cum devenisem un ninja. Incet, incet imi reveneam, respiratia mi se accelera ca si fluxul de chakra din mine.
- Lasa-ma jos, ii soptesc eu cu nesiguranta.
- In nici un caz, spuse el ferm dansu-mi de inteles ca discutia este incheiata si nu trebuie sa-l contrazic.
Am acceptat sa fiu dusa de el lasandu-mi capul sa cada usor pe umarul lui. Ochii mei se inchideau somnorosi, genjutsu.
- Nu, da-mi drumul..m-am zbatut in mainele lui pana a renuntat si m-a pus jos.
- E periculos in Konoha, esti constienta de asta, nu-i asa? Hokage o sa rezolve totul.
- Stiu, dar acolo e Rin, nu pot sa o las singura...
Nu am apucat sa termin fraza ca am disparut printre desisurile din padure. Nu imi pasa ce face Itachi atata timp cat Rin era in siguranta, langa mine. Fugeam cu rasuflarea taiata fara sa privesc in urma, fara remuscari si regrete. Capul imi era invadat de imagini oribile cu sora mea si echipa ei, nu era bine sa ma gandesc la asemenea lucruri insa pur si simplu apareau involuntar.
Cu cat inaintam mai mult cu atat crestea presiunea in vinele mele care transportau sangele cu o viteza exagerata, simteam adrenalina strecurandu-se in corpul meu insotita de o senzatie vaga de neliniste si tulburare. Imi strangeam pumnii in asa fel incat unghiile mele lasasera semn distinctiv in palma. Nu percepeam durerea pe care mi-o provocam singura, gandul meu fiind departe. Am coborat in graba scarile pe care cetatenii le urcau pentru a se adaposti in ascunzisurile din piatra imensa de langa sat. Am sarit fara ezitare jos cand m-am asigurat ca nu sunt la o inaltime prea mare. Instinctul meu lucra cu capacitate maxima, iar simturile imi erau mai ascutite ca niciodata. Cautam cu privirea macar un indiciu pe unde sa o apuc ca sa ajung mai repede la portile de intrare. Eram o egoista cand am trecut pe langa un tanar pe jumatate zdrobit de ramasitele unei cladiri fara sa-i acord macar un mic ajutor, vroiam doar sa-mi gasesc sora si atat ceilalti nu aveau nici o semnificatie pentru mine.
- Hikari, oprestete acum sau..striga o voce de baiat in spatele meu pe care am recunoscut-o imediat.
- Sau ce? Ti-am spus sa ma lasi, Itachi.
Probabil m-ar fi ajuns daca nu eram eu o nesimtita si treceam fara nici o grija pe langa oamenii raniti in timp ce Itachi ii salva pe toti.
Am reusit cu mare dificultate sa-l fac sa-mi piarda urma in timp ce eu ma indreptam spre centrul actiunii. Primul loc pe care l-am verificat a fost casa mea care Slava Cerului era intreaga.
- Rin, Rin..pe unde esti? Rin? strigam fara oprire in speranta ca o sa-mi raspunda vocea ei suava si firava.
Saritura peste saritura, evitam orice contact cu persoanele adulte care sigur aveau sa-mi faca drum spre pesterile ascunse. Am luat o pauza rezemandu-ma de un copac incercand sa-mi reglez respiratia si sa mai scad putin din teama care nu imi lasa libera constiinta.
M-am desprins de el dupa putin timp de odihna si nici nu am mers vreo cinci metri ca pomul din spatele meu deja era in flacari. Acum eram incredintata ca faptul ca l-am lasat pe Itachi era o greseala si inca una fatala. Am inghitit in sec si am pornit usor in cautare. Strazile erau pustii, fantomatice, nu se mai auzeau nici strigate nici semnele unei lupte in desfasurare, desi vazusem si cativa ninja inamici.
- Hikari, din spate! suna glasul protectorului meu Itachi insa nu aveam timp de el, de fapt nici nu imi mai pasa de el.
Totusi m-am intors insa era prea tarziu, o bucata gigantica rupta de la un perete al unei cladiri se indrepta virtiginos spre mine. Am ramas nemiscata holbandu-ma la..o piatra. Totul se misca cu incetinitorul, stiam ca eram in stare sa fac ceva insa nu ma ascultau mainele.
- Hikari, sa te ia naiba..trezestete!
Vocea lui imi suna frumos in ureche alungand acel sentiment obscur de singuratate si teama. Am inceput sa percep din nou vantul si caldura emanata de flacarile din apropiere. Mi-am potrivit brusc mainele facand niste semne insa era prea tarziu, nu aveam cum sa reusesc. Am inchis ochii asteptand impactul dureros, fiind gata sa-mi intalnesc demn sfarsitul. Deodata am simtit mainele cuiva care imi cuprinse intregul corp obligandu-ma sa ma rostogolesc evitand astfel lovitura. Eram jos pe spate, iar o greutate inexplicabila imi apasa lent trupul..am deschis usor ochii uitandu-ma direct in sus. Niste firicele de par negru se strecurara pe chipul meu palid si uscat..cateva picaturi de sange cald picurara pe obrazul meu facandu-ma sa gem de frica...ochii mi se umezira lasand sa curga cateva lacrimi fierbinti care s-au prelins incet in jos de-a lungul fetei.
- Nu plange..fugi! sopti Itachi usor in urechea mea, iar acest lucru imi inmuie si mai mult picioarele.
- De ce? Cum? Nuu..
Se ridica lent de pe mine pozitionandu-se alaturi. Ma privea cu ochii lui negri, ochii lui care se stingeau din clipa in clipa din ce in ce mai mult. Am inghitit in sec cand i-am vazut ranile de pe spate, vreo sase shurikenuri ii patrunse tesuturile.
- Nu te misca..o sa te vindec eu..am bolborosit printre lacrimi scotocind prin gentuta mereu atarnata de coapsa mea dreapta.
Am gasit un bandaj si cateva solutii dezinfectante dar erau nefolositoare atata timp cat dusmanii mai hoinareau pe acolo.
- La pamant! striga din nou Itachi si ma lipi de sol pentru a ne preface ca suntem morti si in plus cine si-ar pierde timpul cu niste pusti. Itachi si-a pus doua degete pe fruntea mea adormindu-ma in doar cateva secunde fara sa ma lase sa-i tratez macar una din rani, pentru el viata mea era mai importanta in acel moment insa de fapt era mai valoroasa pentru sat, Itachi doar indeplinea ordinile.