O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Dupa o lunga absenta de la acest fic resuesc si eu sa pun continuarea :]]
Tin sa mentionez ca acest capitol nu a fost corectat, deci se poate sa aiba destule greseli.

Capitolul 17

Când am deschis ochii primul lucru de care am devenit conștientă era capul meu care pulsa într-un mod destul de dureros. Am reușit să mă ridic în genunchi moment în care mi-am dat seama că eram destul de zgâriată, pe cam toate suprafețele corpului care nu fuseseră acoperite cu haine.
Ce s-a întâmplat? M-am întrebat confuză.
Am privit in jur confuză, apoi mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Iar în secunda următoare am simțit cum mă cuprinde spaima. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: Unde e Josh?
Am bâjbâit în geninchi după lanternă, fiind convinsă că trebuia să fie pe aici. Într-un final am găsit-o, iar după încă vreun minut am reușit să o aprind. În mod normal nu mi-ar fi luat atât de mult, da rmâinile îmi tremurau ceea ce făcea ca lucrurile să fie mult mai complicate decât ar fi trebuit.
Nu voiam să mă gândesc la faptul că Josh pățise ceva, dar nu reușeam să-mi abat gândurile spre altceva. Aveam vaga impresie că el fusese cel care mă împinsese, probabil deaorece voise să mă protejeze, ceea ce însemna că ar fi putut fi rănit.
Am plimbat lanterna prin jur speriată de ceea ce aș fi putut descoperi. Dar nu aveam cum să scap din asta. Nu puteam să stau cu mâinile în sân așteptând să fim slavați de cineva. Eram convinsă că cineva chemase ajutoare, dar nu aveam nici cea mai vagă idee când anume ar fi ajuns aici. Iar până atunci... ei bine, ceva grav s-ar fi putut întâmpla. Sigur, asta s-ar fi putut întâmpla oricum, dar aveam impresia că daca nu făceam nimic respectivul lucru avea mai mult șanse de a se întâmpla.
Erau pietre prăbușite cam peste tot. Eram surprinsă de faptul că scăpasem aproape nevătămată din asta. Abia acum îmi dădeam seama de faptul că acele zdruncinături de mai devreme fuseseră cauzate de un cutremur.
Apoi, lanterna a luminat ceva ce semăna cu un picior. Atunci inima a început să-mi bată într-un ritm alert. Acela era Josh, eram convinsă de asta. Nu îl puteam vedea deoarece niște bolovani destul de mari se aflau în fața lui. M-am ridicat cu greu în picioare și am luat-o într-acolo. Speram să nu fie rănit grav, cu toate că exista o voce în mintea mea care îmi spunea exact contrariul. Dar refuzam să cred asta. sau mai exact, chiar nu viam să cred asta.
Dar anumite lucruri nu pot fi negate la infinit, iar când am ajuns în fața lui mi-am dat seama că acea voce din capul meu avusese dreptate. Genunchii au început să-mi tremure și, deoarece nu voiam să ajung să-mi cedeze complet, m-am așezat ăn genunchi în fața lui. O urmă sângerie i se întindea de la tâmpla dreaptă până la bărbie. Tricoul nu mai era chiar întreg și în plus respira cam scadat, de parca se chinuia să o facă. Avea ochii închiși, dar cred că lumina lanternei l-a trezit deoarece pleoapele au început să i se miște, iar câteva secunde mai târziu avea ochii pe jumătate deschiși. I-a luat un pic până să-și dea seama cine sunt, sau cel puțin eu așa credeam, iar când a facut-o mi s-a părut că a început să zâbeamscă, sau că cel puțin asta încercase să facă.
- Ești bine? A întrebat pe o voce destul de chinuită.
Nefiind în stare să vorbesc din cauza șocului am dat pur și simplu aprobator din cap.
- Asta e bine...
- Ești... rănit, am reușit să îngaim.
- Nu-ți face... griji. Sunt sigur că... că cineva va veni... după noi. Sunt sigur că... totul va fi... bine.
Vorbea greu și cu întreruperi. Capul meu se golise complet în secunda de față. Nici măcar mâinile nu mai îmi tremurau. Cred că era într-o stare de șoc, deoarece nu mai reușeam să fac nimic.
Nu îmi venea să cred... De ce a trebuit ca asta să se întâmple tocmai acum? Și de ce tocmai în acest fel? Semăna într-un fel cu ceea ce pățisem acum mulți ani. Atunci când... atunci când avusesem acel accident. Iar ceea ce îmi spusese el... Era același lucru pe care mi-l spusese și tata. Nu-ți face griji. Totul va fi bine. Dar nu fusese și îmi era teamă. Teamă că nici de data asta nu va fi bine. Atunci ajutoarele nu ajunseseră la timp, sau tata nu reușise să reziste până atunci... Nu știam. Dar în momentul ăsta nu mai conta.
Am privit în dreapta mea acolo unde ar fi trebuit să fie tunelul prin care am venit. Ei bine, nu mai exista nici un tunel. Doar un morman de pietre ce îl blocau.
În acel moment mi-a venit o idee. Una nebunească ce-i drept, dar era totuși o idee. Am pus lanterna pe jos astfel încât să lumineze acel perete de piatră ce se formase, apoi m-am ridict în picioare și m-am îndreptat spre el. Încet am luat una din pietre și am aruncat-o în spate. Apoi am continuat să fac asta cu fiecare în piatră, având grijă ca totul să nu se prăbușească din nou.
- Ce faci? A întrebat confuz.
- O cale de ieșire de aici, am răspuns mecanic.
- Nu crezi... că ar fi o idee... mai bună... să așteptăm ajutoarele?
Am dat din cap în semn că nu continuând să dar pietrele la o parte. Nu aveam de gând să mă opresc. Cam toți mușchii mă dureau în momentul de față, dar nu-mi păsa. Asta nu avea să mă oprească. Nici măcar nu îmi mai păsa dacă aveam să reușesc sau nu, tot ceea ce conta era să fac ceva, nu să stau degeaba așteptând niște ajutoare care nu aveam nici cea mai vagă idee când aveau să ajungă aici.
Era o idee complet nebunească, eram conșitentă de asta, dar ceva nu mă lăsa să mă opresc.
- De ce? L-am auzit întrebând.
M-am întors spre el, privindu-l confuză. La ce anume se referea?
- De ce faci... asta?
- Pentru că trebuie să fac ceva, am zis încet întorcându-mă din nou spre pietre. Nu pot să stau aici și să nu fac nimic.
Simșeam cum lacrimile îmi năvăliseră în ochi, dar nu aveam de gând să le las să iasă. Acest lucru mi-ar fi încețoșat privirea și acum mai mult ca niciodată aveam nevoie ca aceasta să fie clară. Nu voiam să greșesc.
- De ce... este atât de important... să faci asta?
- Pentru că... pentru că atunci când tata a avut nevoie de ajutorul meu nu am făcut nimic, am zis, vocea spărgându-mi-se la final.
- Ce vrei... să spui... cu asta?
O vreme am continuat să mut pietrele în liniște fără să-i răspund. Nu eram convinsă că puteam să-i spun. Nu știam dacă este o idee bună. Singura persoană căreia îi povestisem tot ceea ce se întâmplase atunci era mama. și ciar și ei i-am spus după ce trecuse o anumită perioadă de la accident. Apoi, m-am gândit că oricum nu prea mai aveam nimic de pierdut. Până la urmă, cui ar fi putut să-i spună?
- Când a avut loc acel accident, acum mulți ani, mașina se răsturnase efectiv. Ei bine... tata m-a ajutat să ies, dar el nu a reușit deoarece i se blocase centura. Eu... eu ar fi trebuit să-l ajut. Dar nu am facut-o. Am stat cu spatele sprijinit de o altă mașină care se afla pe acolo... fiindmult prea îngrozită pentru a face ceva.
Vocea îmi tremura evident deja, dar aveam de gând să continui.
- Tata mi-a spus atunci să nu-mi fac griji... pentru că totul avea să fie în regulă... dar... dar nu a fost așa... A murit înainte de a ajunge la spital. Iar eu... ei bine, încă mă mai gândesc că dacă aș fi făcut ceva pentru a-l ajuta, poate că acum ar fi încă aici... Uneori mă consider în parte vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. și nu vreau ca asta să se întâmple și de data asta...
l-am privit cu coada ochiului, moment în care mi-am dat seama că își pierduse cunoștința. În acel moment am intrat în panică și am început să dau pietrele la o parte și mai repede. Nu putea să moară. Nu aveam să-l las. Nu avea să moară din cauza mea.
Nu am mai reușit să-mi stăpânesc lacrimile care au început să-mi șiroiască pe obraji. Dar nu aveam de gând să mă opresc. Nu puteam să mă opresc, nu acum.
Apoi am căzut în genunchi. Pe cine păcăleam? Chiar dacă aș fi reușit să eliberez acel tunel nu aș fi avut cum să-l scot pe Josh de aici. Nu aveam suficientă forță.
De ce nu puteam să fiu mai puternică? De ce nu puteam niciodată să fac nimic pentru a-i ajuta pe cei la care țin?
Un singur lucru nu îi spusesem lui Josh. Faptul că, mai mult decât orice, regretam ceea ce îi spusesem tatei înainte de acel accident.fusesemsupărată și țipasem la el, zicându-i multe lucruri fără să mă gândesc la ele. În secunda ceea crezusem că era o chestie de moment și că după acea întâlnire cu asociații tatei îmi voi cere scuze și ne vom împăca. Așa cum se întâmpla de obicei. Nu mă gândisem niciodată că s-ar fi întâmplat altfel.
Dar nu mai avusesem șansa de a-mi cere iertare. Se stinsese înainte ca eu să-i mai pot adresa vreun cuvânt. Măcar unul. Cred că asta mă duruse cel mai tare în acel moment și încă mă durea de altfel. De multe ori mi-am dorit să fi avut șansa de a-i spune măcar încă o dată cât de mult îl iubesc...
Apoi, am auzit un zgomot puternic venind din spatele peretelui de piatră. Speriată m-am dat înapoi, neștiind ce altceva aș fi putut să fac.
Pietrele au fost date brusc la o parte și am putut zări două persoane ce purtau un echipament ce bănuiam că era special conceput pentru ceea ce făceau, moment în care mi-am dat seama că probabil ei erau cei trimiși să ne scoată aici.
Ar fi trebuit să fiu fericită, dar nu reușeam, oricât de mult aș fi încercat.
Unul din ei s-a apropiat de mine.
- Ești bine? M-a întrebat.
Am reușit cu greu să dau aprobator din cap moment în care cel care mi-a zâmbit încurajator.
- Haide. O să vă scoatem de aici.