I. Parcul vechi: Jocul. [privat].

[Niska]

Aimee statea neclintita, prinsa in stransoarea incomoda a celor doua brate ferme. Plangea incet, inabusindu-si suspinele sale grave - tremurand cumplit. "Mi-e teama! Mi-e teama!" isi spuse tacuta, in minte. Nu putea sa mai gandeasca limpede. Un chicotit amar si grav ii rasuna in ureche. Putea sa simta ranjetul nebunesc de pe fata celui ce nu inceta sa-i exploreze corpul ei zvelt, de parca nu putea sa se mai sature de el. Stia ca nu mai avea scapare din jocul lui plin de obraznicie. Apoi, barbatul se oprii, in timp ce aerul incepu sa se agite cumplit in jurul ei. Simtea ca ii e frig, simtea ca ii e teama si simtea cum genunchii aveau sa-i cedeze din clipa-n clipa. Bratele se stransera tot mai tare in jurul ei, simtind apoi cum se ridica incet de la suprafata pamantului. Stranse puternic din ochi, in timp ce lacrimi fierbinti ii se scurgeau pe obraji. "Delirez!". Era panicata complet. "Asa ceva nu este posibil!". Vroia sa strige dupa ajutor, vroia sa-l implore sa o lase sa plece - sa inceteze, insa nu stia cum sa mai aranjeze literele in cuvinte, nici cum sa-si deschida gura sa le rosteasca, mai apoi. Tot ce a putut sa scota din adancuri in clipa aceea a fost un suspin grav.Apoi, in jurul ei vantul se potoli, iar cand deschise in final ochii, observa ca se afla pe pamant, inca in picioare. Din nou un suspin adanc ii iesi precum un suier tacut printre dinti. Scapase din stransoare, insa, stia ca cineva inca o urmarea in spate. Simti o mana calda jucandu-se cu buclele ei mici, desprinse acum din cocul sau elegant. Un fior ii strabatu tot corpul. "Trebuie sa ma intorc!" Si de data aceasta, asa facu. Cand venea vorba de anumite decizii care ii starneau curiozitatea tinerei fete, nu statea prea mult pe ganduri - de fapt, nu ezita o clipa. Insa, cand era cuprinsa de panica si cand venea vorba de increderea in sine, Aimee nu mai era ea insasi. De fapt, niciodata nu a avut incredere in sine. Mereu se ura pentru ceea ce este, cat si pentru personalitatea ei."Cine i-ar da atentie unui inger atat de jalnic ca mine? " Nici in postura unui om, nu puteam sa faca fata unei lumi, sa se simta cu totul integrata undeva "Mereu am fost precum sunt si acum- indaratnica."De data asta insa, nu mai ezita o clipa. Se intoarse spre umbra ce o zarise mai devreme, facandu-si ochii mari. In fata ei statea acum un om. Si-ar fi dorit din rasputeri sa fi putut spune „un simplu om", insa, nu-i statea in fire sa nege, mai ales cand certitudinea era una clara: nu parea sa fie „simplu", deloc! In fata ei statea un tanar chipesi inalt, cu par negru si usor carliontat. Privirea tinerei, insa, nu ramase aici. Fu absorbita cu totul de profunzimea ochilor lui negrii. Ii privea si simtea cum nu se mai satura de asta. Desi pareau sa aiba o expresie rece si trista, stia ca ochii lui ardeau in profunzime. Dupa cateva clipe bune in care se inmuie complet in privirile lui, il simti si pe el relaxat. Simtea cum tensiunea ce gonea nebuneste in mintea ei se scurgea acum in trup, lasand locul unei linisti profunde. Gura ii se desfacu incet, simtind ca ar putea sa vorbeasca. Putea sa vorbeasca, vroia sa vorbeasca, insa, ce o impiedica sa o faca? "Nu-mi mai e teama.. acum." gandii ea incet. Era linistita complet si simtea ca o senzatie de pace o cuprinde usor. Ar fi vrut sa ii vorbeasca, sa ii spuna cum o cheama, sa il intrebe cum il cheama pe el si apoi sa nu se mai opreasca sirul discutiei.Insa, senzatia aceea de pace era atat de profunda, iar privirile lui o linisteau complet, incat uita tot ce vroia sa-l intrebe. Isi stranse buzele intr-o linie ferma, lasand capul usor pe o parte, incercand sa scape de privirile lui ucigatoare. Era constienta ca nu era in stare sa inceapa o conversatie fara ca vocea sa-i tremure. Se lasa pagubasa, in timp ce astepta o reactie cat de mica din partea lui, ce putea sa-i salveze - sa sparga tacerea.