Votare FF&FA

[Ana]

Votare FF&FA

31.01.2012--10.02.2012

Sistemul de votare:
Cand veti vota, veti urmari trei criterii la fiecare categorie.
Lucrarea Scrisa
Ideea in sine:
Exprimarea si greselile gramaticale:
Mesajul transmis catre cititor:

Desenul
Reproducerea dupa lucrarea scrisa:
Greseli si avantaje din punct de vedere artistic(cromatica):
Greseli si avantaje din punct de vedere anatomic si tehnic:

La LUCRAREA SCRISA si la DESEN, se va da nota la sfarsit. Fiecare criteriu va avea cate o nota, iar din acestea se va face o medie finala. Media finala va fi rotunjita astfel incat nota sa fie fara sutimi.

**Acest sistem de votare nu va fi permanent. Dupa cate se vede, FF&FA nu are deocamdata reguli. In caz de nelamuriri va rog sa imi dati un PM sau sa imi plasati un mesaj la profil.**
Echipa I
Lucrarea scrisa

E minor, Op.85

Te-am cunoscut pe o autostrada cu sase benzi, la polul unor nopti eterne ce fierbeau difuz sub un cer de nori interstelari. Erai acolo, in centrul unui loc care vine si pleaca de niciunde, iar fata iti era luminata de arcuri albastre ce se reflectau pe pielea ta trandafirie. M-am asezat la cativa pasi distanta de tine, cuprinsa de veneratie pentru imaginile ce mi se formau pe retina, pentru galaxia ce forma cupola de deasupra noastra; am închis ochii, pe dinafara pleoapelor mele se năştea un joc de lumini intermitente galben-verzui .

In momentul acela, a inceput sa creasca… a inceput sa creasca in interiorul meu o emotie transcendenta, combinatie a insuportabilei suferinte si a sperantelor vederii acelei lumi fabuloase ce se imprastia pe partitura. Se simtea la fiecare respiratie, pornind din stomacul meu ca epicentru, imprastiindu-se egal in cercuri, crescand incet in intensitate pana in varfurile degetelor. Si din varfurile degetelor imi picurau note pe arcus, la fiecare contact aerul vibra pe corzi - un sunet dulce si nostalgic izbit de peretii de lemn- rezonand din toate cavitatile tale. Plangeai in tonuri lungi si triste, o absoluta agonie masochista sa te aud… asa ca m-am oprit. M-am oprit. Respiram adanc incercand sa-mi revin din tremur in timp ce imi priveam mainile cu uimire, socata de experienta pe care tocmai o avusesem. Pentru o perioada indelungata de timp totul a devenit imposibil de conceput, dupa ani de cautari te gasisem in sfarsit abandonat la sfarsitul lumii sub aurora boreala.

Te-am ridicat si am pornit inapoi pe autostrada, fara un scop sau fara sa-mi pese de destinatie, aveam instrumentul celui mai seren sunet si cercul meu era complet. Undeva la mijlocul acelui drum infinit, am trecut prin balti de timp, vanand romante si zambete citadine pe care le experimentasem in timpul unei ploi vechi, o ploaie acum invizibila. Curcubeele din motorina fremătau ca nişte umbre eleusine, un sarpe colorat ce se unduia pana la marginea unei case secatuite, gri in comparatie cu spectrul fascinant din jur. Apa de pe burlane mi se prelingea pe fata, udandu-mi suvitele si curgand pe degetele ce te tineau strans, trebuia sa te duc la adapost si cat de curand, se anunta o furtuna imediata. O camera veche, uitata, cu o mobila mancata aparent de carii, impletita in toate colturile de panze de paianjen, in spate, o oglinda ovala atarna letargic de perete.

Te-am cuprins cu bratele si te-am supus arcusului cu o lunga si pasionata atingere care m-a zguduit ca si sunetul ce ma inconjura. Un zambet maniac mi se contura pe fata, un zambet ce-mi descompunea corpul incepand cu extremitatile. Imi vedeam palmele disparand in prafuri colorate, continuand cu bratele si liniile trupului meu.

Golul nu exista in muzica unui violoncel.

E aproape de trezire, cel ce in vis viseaza.

Desenul
http://i1129.photobucket.com/albums/m502...chipaI.jpg
____________________________________________________________________

Echipa II
Lucrarea scrisa

Clape și corzi

„În câteva minute intrăm pe scenă.” îmi spune fratele meu. „Ai Emoții?”

Aveam emoții. Se vedea pe fața mea. Eram palidă. Și se mai vedea și in valurile fine pe care le făcea rochia lunga din cauză că tremuram.

„Emoțiile sunt doar pentru că nu am vioara în mână. Cînd o să am și vioara și arcușul, mă voi lăsa cuprinsă de magie în 'lumea mea'.” îi spun zâmbind. Știa și el că așa e. Mintea îmi zbură instantaneu în trecut, la tot ceea ce a fost necesar ca să ajung aici.

Aveam vreo șase ani când am văzut la televizor un pianist destrăbălându-se pe claviatura unui pian. Atunci am început să mă prostesc și eu, să cânt și eu la pianul meu imaginar, spre amuzamentul fratelui meu de patru ani.

Părinții mi-au înțeles greșit jocul așa că în același an, în sufrageria imensă și-au facut loc două piane, și, curând, o profesoară. Așa a început chinul meu.

Mie mi-au luat ani întregi până am învățat să cânt la pian, ani întregi până învățat să reproduc după ureche ceea ce auzeam la alții și ani întregi ca să pot cânta dintr-o partitură la prima vedere. În schimb, fratele meu, se așezase la pian în ziua în care acestea au fost aduse. Imediat ce a învățat notațiile, a început să citeasca partituri dificile și să le cânte. Degetele lui se mișcau într-un mod incredibil pe claviatură.

În timp ce eu învățam o a doua gamă, el deja cânta în acea gamă... era frustrant. Clapele păreau prelungirile degetelor lui. Când ne așezam amândoi la pian și cântam, la un moment dat, trebuia să mă opresc fiind copleșită și mă opream pur și simplu ca să-l ascult.

Bineînțeles că el a devenit imediat preferatul profesoarei. Pentru asta îmi era ciudă pe el. Și l-am necăjit incredibil de mult. Dar el mă ierta. Se descărca mereu pe clape, prin muzică. El avansa tot mai mult în știința lui, iar eu mă afundam tot mai mult în dizgrația parinților, căci erau foarte supărați de progresele mele incredibil de lente și făcute fără prea mare tragere de inimă. Singurul lucru care mă impulsiona era faptul că nu voiam să-mi las fratele să fie mai bun decât mine, cu toate că știam că în direcția aceasta nu aveam nici o șansă. Cel puțin asta credeam eu.

Aveam să desopăr ceva mai târziu, că de fapt și eu eram un copil al muzicii, dar nu al pianului. Fusesm la un spectacol și apoi, acasă la unul din interpreți – un violonist, bun prieten al tatălui meu. L-am rugat să mai cânte cva. Orice. Sunetele acelea mă fermecaseră. L-am rugat să mă lase și pe mine să încerc. Îmi era puțin frică pentru că nu stiam cât de greu e instrumentul și nu eram foarte sigură că nu voi strica nimic la el. Și totuși... am încercat.

Mi-a arătat cum să țin micuța vioară și i-am urmat exemplul. Vioara era ușoară ca un fulg. Apoi am început să mișc arcușul. Suna extraordinar. Eram impresionată de ceea ce auzeam. Eram impresionată de mine. Eram în lumea mea. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Când m-am oprit, m-am uitat la fața fratelui meu. Ochii îi sclipeau incredibil. Părinții mei zâmbeau...

...Și acela a fost începutul meu cu adevărat.

„Am fost prezentați. Urcăm pe scenă.” îmi spune fratele meu, smulgându-ma din lanțul amintirilor.
Am zâmbit și m-am apropiat de el, îmbrațișându-l strâns. Acum nu prea mai pot spune că e frățiorul meu mai mic, având în vedere că e mai înalt și mai solid decât mine. Era de așteptat, cu toate că în ochii altora, amândoi părem micuți, și firavi, și slăbuți. Noi ne simțeam mari și tari când făceam ceea ce știam noi mai bine.
Cu ideea asta în minte, am urcat pe scenă și ne-am așezat la locurile noastre: el la pian, eu în picioare, lângă pian, cu vioara în mână. Să sune muzica, căci sunt în lumea mea.
Desenul
http://i1129.photobucket.com/albums/m502...hipaII.png


START VOT

PS: LA SFARSIT ALEGETI ECHIPA FAVORITA.!