The dark one

[Elya_Ella]

Capitolul 2:ÃŽnceput

Ce linişte neagră îmi acoperise sufletul!Era aşa de linişte încât puteam să jur că aveam să mă scufund şi să mor în ea. Dar,oare,ce ar trebui să fac de fapt?Dacă m-aş lăsa răpită de sentimente,aş putea plânge zile întregi fără să îmi dau seama de trecerea timpului.Dacă aş alege să mă fure ratiunea ,ea mă va pune să uit tot,să şterg cu buretele toţi aceşti ani rătăciţi.
Nu mă puteam lăsa impresionată de sentimente aşa că de data asta raţiunea căştiga. Chiar şi refacută,ştiam că o creaţie precedentă odată distrusă nu va mai fi niciodată la fel.Îmi era,cumva,teamă de propriile amintiri?
Cu mâinile tremurânde am îndesat bileţelul în buzunar.Aveam să încerc să rămăn neînduplecată până la sfarşit.Acum conştientizam că făcusem ceva ce nu ar fi trebuit să fac niciodată,un păcat care s-a trezit în adâncul conştinţei mele ca un mostru,doar atunci când a făcut cunoştinta cu suferinţa.Am trecut graniţa dintre cele două lumi:lumea viilor şi lumea morţilor.Un pas a fost de ajuns.
M-am uitat la ceas şi mi-am ridicat ghiozdanul care zăcea adormit pe jos.Ştiam că o să am o zi foarte încarcată care se va dovedi ca şi celelalte o altă zi mohorată. Nu aveam timp de chestii nesemnificative.Trebuia să accept decizia lui Evan chiar dacă sufletul meu va trebui să se obisnuiască,din nou,cu singuratatea.Dar nu eram nevoită să mai fiu singură.Eram destul de mare ca să pot schimba asta!Poate că dacă mi-aş lua un animal de companie,viaţa mea va fi puţin mai fericită.
Am ieşit afară în timp ce razele soarelui mă întâmpinară relativ bucuroase. Trăgând cu putere aer în piept,am pornit la drum în timp ce un singur gand mă străpungea ca lama unei săbii:Evan şi cu tatăl său au hotărât că nu mai are rost să rămănă în această lume,aşa că brusc trecură dincolo lăsând în urma lor doar un bilet de adio.Alegerea pe care o facuse Evan nu o consideram o trădare.Din contră ,eram foarte fericită de decizia lui.Târziu mi-am dat seama că el nu avea ce cauta aici.Totuşi,ca o laşă nu am încercat niciodată să-l împing de la spate,să-l fac să plece,să fie fericit.Mi-a fost frică,recunosc!Acum că el nu mai era,conştinţa mea era cumva uşurată,dar însă mai simţeam o piatră imensă aşezată pe inima mea.Ştiam cu siguranţă că Iadul nu avea loc pentru el şi că poate în Rai alături de mama lui va fi,în sfârşit, mulţumit.
***

Toamna se arăta mult mai crudă decât mă aşteptasem.Ploua de multe zile,iar soarele îşi ascunsese faţa timidă inundată de lacrimi.Natura dădea semne concrete că aştepta perioada de hibernare,perioada de linişte.
Împlinisem,nu de mult,optsprezece ani.Eram de acum majoră,însa nu îmi făceam mari planuri de viitor.Eram în ultimul an de liceu,poate şi ultimul an în care pacea va răsuna,luminând ca nişte licurici.Facultatea era un cuvânt ciudat pentru mine.Nici nu visam să ajung atât de departe,în ciudata faptului că notele mele erau foarte bune,iar profesorii nu mai conteneau îmi a da sfaturi.Nu aveam bani şi nici nu vroiam să fac o facultate.Pur şi simplu totul se rezuma doar la timp piedut.Aveam un vis pe care în ciuda tuturor încercărilor aveam să-l văd ajuns realitate.Chiar dacă nu ştiam de unde să încep încet,încet voi rezolva acest puzzle-ul care poate părea la prima vedere imposibil de rezolvat.Nimic alceva nu mai conta cu adevarat pentru mine.
Trecuseră doua luni de când Evan plecase.Casa de la numărul 23 era acum goală,pustie şi rece.Toate becurile erau în regulă,iar în bucătărie nu se mai întampla absolut nimic.Adevarul este că nici nu mai petreceam aşa de mult timp acasă.Îmi găsisem un nou loc de muncă,de care eram foarte multumită.Doamna Edwina Allanah fusese foarte amabilă si bună lăsându-mă să lucrez cu jumatate de normă la cofetaria ei.Acel loc pentru mine era ca un paradis.De cum intrai dădeai de un tărâm fantastic al dulciurilor.Din vitrinele lungi cu geamuri curate,pe care se puteau observa mici steluţe multicolore lipite de doamna Allanah pentru “a atrage privirea celor mici”,cum spunea ea,se puteau observa grandioasele prăjituri care îşi asteptau cumpărătorii,făcute cu fineţe şi cu foarte multă dragoste de ea,de mine(chiar dacă eram o începătoare reuşeam să fac prăjituri simple) şi câteodată de nepotul ei(care se dovedea a fi un adevărat maestru).Încăperea era extrem de încăpătoare,iar printre mormanele de prăjituri,torturi şi fursecuri te puteai pierde cu uşurinţă.Doamna aranjase şi nişte măsuţe foarte rafinate în aşa fel încât cumpărătorii să fie şi mai mulţumiţi.În aer se simţea întotdeauna un miros plăcut de ciocolată,care era foarte ispititor.Totul era perfect.Doamna Allanah era poate cea mai scumpă şi dulce bătrănică pe care o întălnisem în cei optsprezece ani ai mei.Era întotdeauna veselă,vorbăreată şi ştia să citească un om doar cu o privire.Ea a fost cea care a venit cu propunerea ca eu să lucrez la cofetariă ei si tot ea m-a învăţat cum să fac prăjituri.Pur si simplu o adoram si mă atragea ca un magnet.Era pentru mine bunica pe care nu o avusesem niciodată şi nu mă supăram deloc când încerca cu disperare să mă facă să mă îngraş.Len,nepotul ei era foarte timid la fel ca şi mine şi de aceea nu prea stăteam de vorbă.Oricum venea doar o data pe saptamană la cofetarie,dar doar ca s-o ajute pe bunica lui.Aflasem de la ea că nu terminase încă facultatea şi că de obicei călătorea cu tatăl său care deţinea o imensă afacere.Era întotdeauna nemulţumită de fiul ei,văintându-se rareori că Len era foarte tânăr şi merită să-şi traiască tinereţea,nu să fie chinuit.Îi ascultam întotdeauna poveştile pe care mi le spunea cu o pasiune pe care mi-o închipuiam că o deţinea fiecare bunică.
Cea ciudată eram eu(trăisem atâţia ani locuind în aceiaşi casă cu două fantome),dar instinctele şi conştinţa îmi spuneau acelaşi lucru de fiecare dată când îl vedeam pe Len:pe cât era de frumos,pe atât era de periculos.Nu îl cunoşteam şi nici nu aş fi vrut asta,dar era imposibil să nu îi simt aura chinuitoare şi rece când trecea pe lângă mine.”Da,ştiu!Sunt nebună!”,îmi spuneam mereu când mă aflam în aceiaşi cameră cu el.”Ce tâmpenie!Ar trebui mai întâi să mă judec pe mine şi după aceea să îl judec pe el.Fiecare are problemele lui.Poate că are foarte multe probleme de este întotdeauna trist şi tăcut.Ar trebuie să îmi văd de treaba mea şi poate că întradevăr m-am ţicnit.”Totuşi ajungeam mereu la aceiaşi concluzie oricât de mult aş fi încercat să mă gândesc la alceva,Len era diferit, foarte tăcut şi în ultimul rând extrem de misterios.


***
Nici un nume nu era scris pe prima pagină a acelui caiet.Din pură curiozitate l-am răsfoit în încercarea de a găsi un indiciu cu privire la posesor.Absolut nimic.Cum a ajuns acel caiet în mâna mea?Povestea este destul de simplă.Len plecase,din nou, într-o lungă călătorie cu tatăl său pe tarămuri îndepărtate şi nu avu destul timp să-i returneze caietul prietenului său de la facultate.Aşa că din pură obişnuinţă,cum sugerase doamna Allanah,îl lăsase ei spunându-i că prietenul lui va veni in cursul acelei zile.După plecarea lui Len,doamna strambă din nas şi îmi încuviinţă acel obiect mie aducând-mi la cunoştinţă că eu mă pot descurca mult mai bine cu cei de vârsta mea, că ea e bătrână şi nu poate avea o discuţie reuşită cu un tânăr şi că trebuie să plece la cumpărături.După ce afirmă că are o încredere absolută în mine,îmi încredinţa o cheie,menţionând că nu avea să se mai reîntoarcă în acea zi plecând la fel de veselă ca întotdeauna.Şocată şi încă neînţelegând situaţia m-am trezit singură într-o cofetărie goală.
Am lăsat caietul pe o masuţă mică din bucătărie şi m-am ocupat cu bucurie de clienţii care veneau.În timp ce cofetăria începea să se umple de zumzăte şi râsete mi-am văzut de treabă entuziasmată.Eram fericită,puteam petrece în sfârşit câteva momente minunate alături de alţi oameni.Sufletul meu exploda de bucurie atunci când un copil venea să-mi ceară sfaturi,încurcat peste masură de părinţi.Erau momente frumoase,momente care chiar mă făceau să regret gândurile urâte despre viaţă pe care le avusesem în nopţile zguduite de coşmaruri.
Peste câteva ore de fericire în care am fost înconjurată de copii,dar şi de adulţi,mi-am alungat cu greu nodul din gât care apăruse din cauza şocului şi a durerii când am observat ceva ce poate aşteptam de ani,ceva ce visasem să recuperez. Niciodată nu îmi închipuisem că viaţa mea poate lua o aşa întorsatură.De nenumărate ori îmi închipuisem viaţa ca un balon pe care oamenii importanţi din jurul meu îl scăpaseră lăsându-l în voia vântului.Oare cât de mult trebuia să sar pentru a-l prinde?Cât timp trebuia să fug dupa el?
În întunericul de afară era imposibil să nu-l observi.Îl văzusem înainte de a intra,atunci când trecuse ca o luminiţă prin faţa geamului,părul lui blond ieşind cel mai mult în evidenţă.M-am oprit imediat din ce făceam simţind cum un fior rece îmi alunecă uşor pe şira spinării.Mi-am dat seama repede că era o viziune a nebuniei mele.Vroiam să dispară aşa că într-un moment de sacrificiu mi-am muşcat buza de jos aşa de tare încât am simţit cum sângele îmi năvălii în gură.Trebuia să dispară.Suferinţa îmi chinuia sufletul aşa de tare încât vroiam să ţip şi să fug.Iluzia nu disparu,din contră începea să înainteze înspre mine ca un mangent.Nu ştiam ce să fac.Panica mă cuprinse.Mai erau destui oameni împrejurul meu.Puteam eu oare întradevăr să fug fără să îmi pătez onoarea sau să fiu considerată nebună?Se opri la caţiva paşi de mine şi îmi zâmbi cu acelaşi zâmbet paralizant de cald care îmi trezi în acea clipă sute de amintiri.Dacă nu era el,cum putea oare cineva să aibă chiar şi surâsul acela spectaculos care îmi luminase şi îmbătase copilăria?Ce trebuia să fac?Ce trebuia să fac?Cum puteam să alung această iluzie,să o anihilez?Dacă întradevăr înnebunisem şi numai eu o vedeam?Oare aveam să ajung la fel ca mama?
S-a oprit la caţiva paşi de mine.Nu îl puteam privi în ochi,zămbetul lui pe care-l visasem de nenumărate ori îmi redeschise rana din suflet,pe care o crezusem de mult vindecată.Ce se întâmplase de fapt cu mine?Era posibil să fi murit?Ajunsesem în Iad?Unde erau toţi oamenii?Fiecare particică a corpului şi sufletului meu ţipa după ajutor.Dar dacă acesta era Iadul de ce totul era înconjurat de alb şi liniste?Nu mai vroiam linişte.Mă săturasem.De ce întotdeauna trebuia să fiu eu şi ea?
Ceaţă.Totul începuse să fie acoperit de ceaţa.Simţeam cum puterea mă părăsise.Totuşi nu vroiam să plece,aveam atâtea întrebări la care vroiam cu orice preţ răspunsuri.Unde disparuse?De ce m-a părăsit?Şi fratele meu pe care îl iubisem aşa de mult unde era?Ochii începusera să mi se închidă încet,în timp ce el continuă să zămbească.
-Aldora?
Cu ultimele forţe un singur cuvânt îmi zgârie sufletul şi trupul,cu o putere imensă anihilată însă de şocul imaginii,un cuvânt pe care credeam că nu aveam să-l mai spun vreodată:
-Tată!