Rapita de vampiri

[Me_Samy]

Capitolul 5

Am pasit sfioasa afara din camera mea, incercand sa nu atrag atentia. Pierduta fiind, Lorcan ma trase spre un coridor lung. Mana sa rece o tinea pe a mea intr-o stransoare blanda, dar totusi ferma. Totul mi se parea un vis, desi daca ar fi fost asa as fi suferit pe veci, fiindca Lorcan este singurul baiat cu care am vorbit vreodata, defapt singura persoana cu care am purtat vreodata vreo discutie. El cred ca avusese zeci de prietene, pe cand eu, eram o biata si amarata fetita, care nici macar nu stia ce inseamna sa fii indragostita. Si totusi nu vreau sa dau impresia, ca ,,vai Doamne" sunt o pricajita si ma inmoi toata acum. Lorcan este singura persoana care ma intelege si am tot dreptul sa fiu... Sa-l... Pe cine incerc sa pacalesc, sunt patetica, nici macar nu pot afirma un lucru de care sunt sigura. Si daca as avea curajul sa spun acele cuvinte cu voce tare, el probabil s-ar uita la mine ca la o ciudata.

El nu ma vede decat ca pe o fata care ii da dureri de cap si pe care trebuie sa o pazeasca, mai mult ca sigur. Poate ca printre fetele de aici el are deja o iubita si eu sunt... un nimic.
- Ce s-a intamplat? spuse Lorcan oprindu-se.
M-am inrosit toata si am lasat fata in pamant, incercand sa inventez pe cat posibil de repede o minciuna. In zadar, gandurile mele si asa destul de amestecate nu puteau sa creeze o minciuna cat de mica, poate avea sa mearga si sa ocolesc adevarul.
- Ma intreb, oare, ce bataie de cap ma consideri. adevarul a iesit din mine fara sa-l pot opri.
-Buna, Andreea. spuse o femeie, ce parea a avea in jur de patruzeci de ani, trecand in graba pe langa noi.
L-am intrebat pe Lorcan de unde ma cunoaste si spre stupoarea mea am aflat ca toti din Sediu ma cunoasteau. Lorcan a decis sa-mi spuna adevarul si sa nu se mai ascunda. Oare ce soarta cumplita aveam sa am, Lorcan nu era cine parea?
-Toti te cunosc pentru ca tu poti opri dominatia vampirilor si sa-i transformi pe toti inapoi exact la varsta la care au fost transformati. spuse aceasta pe nerasuflate.
Raspunsul m-a strafulgerat, mi-a luat o povara de pe inima, dar mi-a dat una si mai grea in schimb, eu sa fiu salvarea nu era posibil. Eu, cum am mai spus, sunt insignifianta. I-am spus lui Lorcan ca prin vis sa ne intoarcem, iar acesta imi respecta decizia, conducandu-ma inapoi pe acele culoare intortocheate. De tot ce imi parea rau era ca nu apucasem sa admir nimic, nu am vazut nimic, din cauza gandurilor care ma framantau despe baiatul brunet si care, in continuare ma tinea de mana.
- Daca mai ai nevoie de ceva, poti sa-mi spui. zise aceasta dand sa plece.
De-abia trezindu-ma din visare, am realizat ca deja am ajuns. Si cu un ultim impuls l-am prins de tricoul lui negru, spunandu-i rugator:
- Te rog nu pleca. si am izbucni in lacrimi, afundandu-ma in lasitatea mea. Daca nu ar fi fost prea evident ca am sentimente pentru Lorcan si ca in ultima vreme, plang din ce in ce mai des, lumea ar crede ca sunt un suflet gol, lipsit de sentimente. Aceasta ma lua in brate, facandu-ma sa plang cu lacrimi mai amare ca niciodata, pentru ca stiam ca Lorcan nu ma va putea iubi niciodata si ca eu o sa imbatranesc si o sa mor, iar el va gasi pe altcineva, asa ca el, care sa-i fie alaturi, cand eu... nu o sa pot.

Ma aseza pe pat, spunandu-mi sa ma opresc, pentru ca nu va pleca si asezandu-se si el langa mine, astfel incat ii puteam simti respiratia rece ca gheata pe fruntea mea. M-a intrebat ce am vrut sa zic astazi cand eram pe coridor.
-Nu... mai conteaza! i-am spus printre suspine.
- In regula, daca tu spui ca nu conteaza, probabil asa e. Doar ca, pentru mine conteaza orice spui tu si chiar vreau sa stiu ce te-a putut tulbura asa tare. imi zise ridicandu-mi barbia, astfel incat sa-i privesc ochii mari si albastrii, blanzi si calmi.
Era hipnotizant si fermecator si cu timiditate, mi-am atins buzele de ale sale, pret de o secunda, nestiind ce reactie o sa aiba. Cred ca o sa ma urasca sau o sa ma omoare, ce ii pasa lui de salvarea lumii, o sa zica ca a fost un accident, dar nu conteaza, m-am impacat cu mine insumi si chiar nu ma intereseaza daca o sa mor. Am facut-o pentru mine. Spre surprinderea mea, Lorcan zambi si isi apropie buzele de urechea mea si imi sopti:
-Te iubesc!
Am simtit ca lesin, nu era adevarat, chiar era un vis, pur si simplu am inceput din nou sa plang. De data aceasta nu stiam de ce, cred ca de uimire sau un sentiment nou, nemaintalnit.
Lorcan imi sterse lacrimile si ma lua in brate soptindu-mi incontinuu la ureche:,,Te iubesc!"

Astept comenturi :X[ Cred ca ce s-a intamplat in acest capitol asteptati cu totii :-"]

EDIT: [Dupa o saptamana] Serios, niciun comentariu? Chiar nu stiu ce sa cred, adica vad vizualizarile, dar pareri ciucaa
Edit[ dupa.. mult timp] Vreau si eu pareri, nici nu stiu daca sa mai pun continuarea, pentru ca nu am nicio opinie