Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Capitolul 7

Nu se poate spune că următoarea zi mă simţeam tocmai minunat. Stăteam întinsă în pat cu pătura peste mine şi cu ochii închişi ascultând muzică la mp3. Matilde avusese grijă să-mi iau pastilele, iar acum zăceam în pat sperând ca starea asta să treacă cât mai curând. Uram să fiu bolnavă. Aveam o imunitate destul de bună şi mă îmbolnăveam destul de rar, dar şi când mi se întâmpla zăceam cel puţin o zi întreagă în pat până să-mi mai revin cât de cât. Nici după aceea nu îmi era tocmai bine, dar cel puţin atunci eram în stare să fac şi altceva în afară de a sta în pat învelită până la gât.
Mama venise să mă vadă de dimineaţă şi stătuse de vorbă cu mine pe diverse subiecte, dar apoi fusese nevoită să plece de acasă pentru a rezolva nişte treburi. Iar eu mă plictisisem, aşa că începusem să ascult muzică. Desigur, aş fi putut să vorbesc cu Matilde sau cu oricine altcineva se mai afla în casă, dar nu aveam chef să pornesc vreo discuţie cu vreunul din ei.
M-am ridicat într-un cot şi am privit ceasul ce se afla pe noptieră. Acesta indica ora unsprezece fără cinsprezece minute. Am oftat din greu dându-mi seama că va mai dura cel puţin o oră până când mama se va întoarce acasă.
Şi eu ce ar trebui să fac în tot acest timp?
Tocmai voiam să mă întind din nou, când Matilde a intrat în cameră.
- Cum te mai simţi? M-a înrebat.
- Nu tocmai grozav, am răspuns fără chef. Trebuie să iau alte pastile deja?
- Asta se va întâmpla ceva mai încolo. Eu am venit să te anunţ că a venit cineva să te viziteze.
- Serios? Am întrebat uimită. Cine?
- Se pare că este o colegă de clasă. A spus că o cheamă Megan.
Poftim?! Ajunsese să vină la mine acasă? Cine se credea? Nu aveam niciun chef de ea. Fata aia mă enerva îngrozitor. Mă puteam lipsi oricând de minunata ei prezenţă.
- Spune-i să plece, am zis întinzându-mă din nou în pat.
- Nu este frumos din partea ta, să ştii, a spus pe un ton supărat. Mai ales că a venit să te viziteze tocmai pentru că ştie că eşti bolnavă. Ai putea cel puţin să cobori pentru a o saluta.
- În primul rând, chiar nu îmi place fata aia, am spus ridicându-mă din nou într-un cot. Şi apoi, chiar mă simt groaznic. Aş prefera să stau aici.
- Uite ce e, eu nu cred că te simţi destul de rău încât să nu poţi coborâ pentru două minute. Nu e nevoie să stai prea mult cu ea, doar salut-o şi muţumeşte-i pentru vizită, a zis pe un ton mai blând de data asta.
- Nu mulţumesc, am spus fără chef.
Desigur, nu prea mi-a mers cu Matilde, ca de obicei de altfel. În concluzie, vrând nevrând, a trebuit să-mi mişc picioarele până jos. Purtam nişte pantaloni de trening şi o bluză destul de largă, iar părul meu era destul de ciufulit, dar nu-mi prea păsa mie de acest aspect. Nu era ca şi cum urma să întâlnesc vreo persoană importantă.
Am coborât fără niciun fel de chef scările pieptănându-mi puţin părul cu degetele. Nu mi-a luat prea mult până să o văd. Stătea în picioare aproape de uşă şi privea de jur împrejur cu ochii cât cepele.
Ce drăguţ... am gândit sarcastic dându-mi ochii peste cap. O suportam pe fata asta din ce în ce mai puţin cu fiecare zi care trecea.
M-am apropiat încet de ea sperând să mai pot trage puţin de timp. Desigur, m-a zărit în momentul imediat următor, iar un zâmbet imens i-a apărut pe faţă, făcându-mă s-mi doresc să fug înapoi în camera mea. Nu că aş fi avut vreo şansă având in vedere faptul că Matilde stătea în dreptul scărilor. În concluzie, puteam afirma cu fermitate că acest moment era absolut „minunat”.
M-a salutat puţin cam prea vioi pentru gustul meu, mai apoi venind spre mine ţinând în mâini un coşuleţ pe care îl ridicase de jos. Mi l-a pus în braţe părând foarte muţumită de ea însăşi. Eu o priveam puţin tâmp neînţelegând ce era cu acel coş.
- Ştiam că te simţi probabil rău, aşa ca m-am gîndit că ai nevoie de ceva care să te înveselească. Deci, ţi-am adus un mic cadou, a spus veselă cu acel zâmbet încă întipărit pe faţă.
Mi.am mutat privirea pe coşul din braţele mele, abia atunci observând că acesta era plin cu dulciuri plus un mic ursuleţ de pluş alb. Am început şi eu să zâmbesc, dar nu de bucurie sau din recunoştinţă pentru ceea ce făcuse ea pentru mine, ci din cauza ridicolului întregii situaţii. Fata asta era prea de tot. Nu îmi venea să cred că se gândise la aşa ceva.
- Şi cel mai bun mod de a mă înveseli a fost să-mi aduci dulciuri? Am întrebat confuză.
- Desigur, a spus sigură pe ea. Până la urmă se spune că ciocolata este cel mai bun prieten al unei fete la nevoie.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi venea să cred ce idee a putut să-i vină fetei ăsteia.
- Ce s-a întâmpla? A întrebat, acel zâmbet enervant dispărând în sfârşit de pe faţa ei. Nu-ţi place ciocolata?
- Nu e vorba de asta, doar că... ei bine, mi se pare puţin cam neobişnuit.
- Mie mi se pare normal ca atunci când cineva nu se simte bine prietenii acelei persoane să vină pentru a o înveseli, a spus gânditoare, ducându-şi o mână la bărbie şi punânduşi-o pe cealaltă în şold.
Mda... Şi, mai mă rog, de când suntem noi două prietene? Am gândit revoltată. Fetiţa asta îşi cam încerca prea mult norocul.
- Dar nu-i nimic, sunt sigură că te vei obişnui cu timpul, a spus vioaie, lăsându-şi mâinile pe lângă corp, zâmbind din nou.
Am privit din nou acel cadou al ei neştiind ce ar trebui să fac cu această pacoste cu părul blond din faţa mea. Trebuia să o conving să plece, dar trebuia de asemenea să găsesc un mod cât mai subtil de a o face, fără ca Matilde să se prindă de faptul că eu nu vreau decât să scap de ea.
- S-a întâplat ceva? A întrebat părând îngrijorată.
Mi-a trebuit tot controlul de sine de care eram în stare pentru a nu-i ţipa în faţă: Da, s-a întâmplat. Ai venit aici şi acum spui chestii gen „suntem prietene”, asta deşi de-abia dacă suntem cunoştinţe. Vreau doar ca tu să pleci şi să mă laşi în pace! Nu te plac. Îmi eşti antipatică total! Asta urmată de următoarele gesturi: să-i pun coşul în braţe, să o conduc spre ieşire şi să-i închid uşa în nas. Ce frumos suna totul în mintea mea în acest moment...
Dar a trebuit să mă mulţumesc cu următoarele:
- Nu, doar că, aşa cum ai spus, sunt bolnavă cred că mai am nevoie de odihnă şi...
Bineînţeles că figura nu a ţinut deoarece s-a băgat Matilde repede în discuţie spunând că „din moment ce puteam să stau în picioare puteam la fel de bine să şi stau de vorbă cu această fată care venise până aici deoarece fusese ingrijorată pentru mine”.
Aşa că, după două minute eu mă aflam pe canapea, iar pacostea pe fotoliul din stânga mea. Ca o drăguţă ce este, Matilde ne adusese o farfurie cu firsecuri si două căni cu lapte care zăceau acum pe măsuţa de cafea. Coşul se afla lângă piciorul canapelei, iar eu simţeam că mai am puţin şi explodez din cauza nervilor pe care îi aveam în acest moment. Îmi venea să o iau pe fata asta la şuturi.
- Ah, era să uit, a spus brusc. Ţi-am adus lecţiile de vineri.
Zicând acestea a scos dintr-o geantă, pe care evident eu nu o observasem, câteva caiete pe care le-a pus pe masă. Câteva minute am stat acolo neputând să fac altceva în afară de a privi acele caiete cu ochii mari.
- Nu ţi-am cerut asta, am reuşit să îngaim.
- Ştiu, dar m-am gândit...
- Ştii care e problema ta cea mai mare? Am întrerupt-o. Gândeşti prea mult.
Cred că asta a surprins-o pentru că nu a mai ştiut ce să spună. Mă privea uimită, părând că nu înţelege ce se întâmplă. Ştiam că voi primi o mică morală de la Matilde după ce voi termina, dar nu-mi mai păsa. Nu o mai puteam suporta pe fata asta şi nici răbdare nu mai aveam.
M-am ridicat în picioare privind-o serioasă.
- Uite cum stă treaba. Nu îmi placi. Eşti prea băgăreaţă. Iar asta mă enervează. Şi hai să-ţi mai explic ceva: noi nu suntem prietene şi mă îndoiesc că vom fi vreodată. Te rog să pleci înainte de a-mi pierde răbdarea definitiv.
Spusesem totul rar pentru a mă asigura că nu înţelege nimic altfel decât ar trebui.
M-am îndreptat spre scări şi am început să le urc încet, iar în urma mea am auzit un „Îmi pare rău...” stins. Într-un fel îmi părea rău pentru ea, dar nu era vina mea că îşi alesese persoana greşită cu care să-şi dorească să se împrietenească.
M-am trântit pe pat cu faţa spre tavan şi mi-am pus braţele sub cap. Ştiam ce va urma, deci nu mă mai sinchisisem să închid uşa în urma mea. Nu au trecut mai mult de cinci minute înainte ca Matilde să intre în cameră. Se uita la mine cu nişte ochi ce exprimau dezaprobare. Avea în mână coşul pe care îl adusese blonda. Mi-am dat ochii peste cap.
- Ştii, chiar nu mai înţeleg care este problema ta. Fata asta a venit până aici şi ţi-a adus aceste lucruri din simplul motiv că îşi doreşte să vă împrieteniţi.
- Sunt convinsă că dacă tata nu ar fi cine este atunci nu şi-ar dori atât de mult acest lucru, am spus fără să mă uit la ea.
- Iar eu sunt convinsă că dacă tatăl tău nu ar fi cine este atunci poate, doar poate, că ai fi avut mai mulţi prieteni, a zis pe un ton ce mie mi s-a părut a fi puţin trist.
Am auzit-o punând coşul lângă pat, apoi îndepărtându-se şi în final sunetul uşii ce tocmai fusese închisă.
M-am ridicat şi mi-am încrucişat picioarele. Mi-am dat părul după urechi şi câteva minute am privit conţinutul cadoului blondei. Am luat ursuleţul şi l-am privit timp de câteva minute, ţinându-l cu ambele mâini. Mă simţeam oarecum prost pentru ce îi spusesem acelei fete. Poate că exagerasem totuşi.
Am oftat întrebându-mă oare cât timp trecuse de când vreun coleg de clasă făcuse ceva de genul acesta pentru mine. Nici nu eram sigură dacă se întâmplase ceva asemăbător vreodată.
Cred că cea mai mare parte din vină îmi aparţinea. Nu prea mă apropiasem de nimeni din şcoală. Mereu crezusem că toţi ar fi devenit prietenii mei doar din cauza tatălui meu. Era foarte cunoscut şi apreciat ca şi cântăreţ. Mai tot timpul îi auzeam muzica venind ori de la un radio, ori de la telefonul cuiva, ori nimeream pe canalul de muzică atunci când cătaum ceva interesant la care să mă uit. Renunţasem să-i ascult muzica cu mult timp în urmă. Nici nu-mi mai aminteam numele ultimei melodii de-a lui pe care o ascultasem.
Am strâns ursuleţul la piept amintindu-mi cu tristeţe cât de mult obişnuisem să-l admir pe tata când eram mică şi cât de mult se schimbaseră lucrurile de atunci... Cât de mult mă schimbasem eu de atunci... Mi se părea trist faptul că lucrurile luaseră o asemenea întorsătură. Nu îmi imaginasem niciodată că s-ar fi putut ajunge unde s-a ajuns. Nu îmi doream ca totul să neargă şi mai prost în relaţia pe care o aveam în acest moment cu tata, dar doar eu singură nu puteam schimba nimic. Iar dacă totul continua în acelaşi mod probabil că aveam să sfârşesc prin a nu mai vorbi deloc cu el. Nu că acum aş fi făcut acest lucru prea des, dar...
Am scuturat din cap încercând să scap de toate aceste gânduri. Nu mai voiam să mă gândesc la toate aceste lucruri. M-am întins pe pat cu ursuleţul în braţe şi am închis ochii gândindu-mă că poate aş mai reuşi să dorm puţin. Răceala începea să îşi facă din nou simţită prezenţa.
La un moment dat am simţit vag cum cineva mi-a scos ochelarii şi m-a învelit. Aş fi deschis ochii pentru a vedea cine anume, dar eram atât de adormită şi mi-era atât de cald şi de bine încât nu mi-a luat prea mult pentru a renunţa la această idee.