12-11-2011, 02:20 AM
Autumn, nu uita să mai treci pe-aici. :")
De ce?
De ce?
De ce?
Cu totii punem aceasta intrebare si o repetam de nenumarate ori... De ce e cerul albastru? De ce trece timpul? De ce ne nastem, traim si murim?
De ce cad frunzele? De ce se desprind de ramurile protectoare? De ce seva dulce-amaruie a vietii nu mai curge prin ele?
Cad...cad...cad...
Se pierd pe asfaltul rece si ud, printre gunoaiele ce le inghit, privind in sus spre tot ce au fost si nu vor mai fi niciodata. De ce se lasa distruse, putrezesc si dispar, ranite de talpi dure, de tocuri ascutite, de roti din cauciuc negru si murdar?
De ce cad frunzele, ca dorintele, ca visele, ca aspiratiile ce se pierd, sufocate in negura densa a indiferentei si neputintei?
De ce nu privim in jos niciodata? De ce calcam grabiti pe frunzele fara viata, pe visele zdrobite, pe inimile frante, fara sa ne dam seama ca ne afundam tot mai mult in dulcea otrava a pieirii? De ce e dureros de bine sa ne ducem existenta printre tot ce am distrus cu buna stiinta?!
Prea multe intrebari de raspunsul carora ne temem. Ne ingrozeste sa ne privim pe noi, asa cum suntem, cum am fost, in comparatie cu noi asa cum ar trebui sa fim. Asa ca, preferam sa inchidem ochii si asa obositi de prea multe culori, sa ne amortim simturile, sa ne prefacem ca nu stim nimic si continuam sa pasim pe frunzele cazute.
De ce noi nu putem sa modelam din vise frante, ca vantul din frunzele uscate, chipul timpului...?
***
Îmi cer iertare că nu este scris cu diacritice, dar atunci când l-am scris nu mergeau şi am uitat să îi mai pun. :- ? Oricum, sper să fie ceva de el.
De ce cad frunzele?
De ce?
De ce?
De ce?
Cu totii punem aceasta intrebare si o repetam de nenumarate ori... De ce e cerul albastru? De ce trece timpul? De ce ne nastem, traim si murim?
De ce cad frunzele? De ce se desprind de ramurile protectoare? De ce seva dulce-amaruie a vietii nu mai curge prin ele?
Cad...cad...cad...
Se pierd pe asfaltul rece si ud, printre gunoaiele ce le inghit, privind in sus spre tot ce au fost si nu vor mai fi niciodata. De ce se lasa distruse, putrezesc si dispar, ranite de talpi dure, de tocuri ascutite, de roti din cauciuc negru si murdar?
De ce cad frunzele, ca dorintele, ca visele, ca aspiratiile ce se pierd, sufocate in negura densa a indiferentei si neputintei?
De ce nu privim in jos niciodata? De ce calcam grabiti pe frunzele fara viata, pe visele zdrobite, pe inimile frante, fara sa ne dam seama ca ne afundam tot mai mult in dulcea otrava a pieirii? De ce e dureros de bine sa ne ducem existenta printre tot ce am distrus cu buna stiinta?!
Prea multe intrebari de raspunsul carora ne temem. Ne ingrozeste sa ne privim pe noi, asa cum suntem, cum am fost, in comparatie cu noi asa cum ar trebui sa fim. Asa ca, preferam sa inchidem ochii si asa obositi de prea multe culori, sa ne amortim simturile, sa ne prefacem ca nu stim nimic si continuam sa pasim pe frunzele cazute.
De ce noi nu putem sa modelam din vise frante, ca vantul din frunzele uscate, chipul timpului...?
***
Îmi cer iertare că nu este scris cu diacritice, dar atunci când l-am scris nu mergeau şi am uitat să îi mai pun. :- ? Oricum, sper să fie ceva de el.