Suflet gol [16+].

[Niska]

Capitolul II - Domnul Schwarz

Picioarele mi se miscau intr-un ritm lent. In timp ce incercam parfumurile diferite ale florilor din gradina mi-am rupt un trandafir roz-lila si am inceput sa-i desfac spinii. Razele de soare sticleau usor in picaturile de roua de pe frumoasele petale ale trandafirului. Il rasuceam usor in mana, de codita fragila si verde. Apoi, inca o picatura de roua aluneca.. dar nu de pe una din petale, nu, si nici macar nu era roua aceea ce aluneca de undeva de sus. Brusc mi-am simtit obrajii umezi. Nu,.. cred ca astea se numesc lacrimi. Fara sa scot vrun sunet, fara sa suspin, nici sa gem, am sters lacrima ce-mi spinteca obrazul drept cu podul palmei, ca pe o mare rusine. Hei! Big girls don`t cry!!! Apoi am intors capul spre casa. M-am convins ca nici imaginea caminului oferit de persoana care ma crescut si ma iubit nu m-ar putea ajuta sa-mi opresc lacrimile. Nu le-am lasat sa curga. Imi simteam inima goala, si totusi simteam ca ceva bate mult prea puternic in pieptul meu. Am inceput sa merg apoi, putin mai rapid decat inainte. Cu toate astea, simteam ca merg usor involuntar. Era destul de devreme, puteam sa pierd timpul o ora in parc. Super, singura in parc. Eh.. asta-i viata, Rosey!
Frigul ma cuprindea, desi afara nu parea sa fie vreme ploioasa, nici sa fie rece. Soarele, insa, stralucea palid in ochii mei albastri. Deja nu mai eram constienta de miscarile pe care le fac. Brusc am fost inconjurata de rugina! Cerul insa era albastru si sticlea ca intr-un miraj. Zarea era usor cetoasa. Poteca parcului era presarata cu mii de frunzulite aramii ce alunecasera din copaci. Sau copacii nu le mai iubeau, si le aruncau, asa cum parinti mei.. O lacrima! Iar?! De unde atatea lacrimi?.. M-am asezat pe una din bancutele de pe marginea drumului din parc. Galbenul lor aprins se potrivea de minune cu anotimpul acesta. Mi-am plimbat degetele pe bucata de blana crestata usor intr-o margine. Acolo, se putea distinge cu usurinta un „R" de la „Rossalie", dar si un „S" de la „Schwarz". Numele astea doua se potriveau de minune, nu-i asa? Dar pe mine n-ar fi trebuit sa ma cheme „Schwarz". Nici macar nu stiu cum ar fi trebuit sa ma cheme! Si apoi, cuvantul „mama" imi veni iar in minte ca raspuns la: „Cui ii datorez totul?" Chiar daca nu era mama mea, pentru mine asta inseamna acel cuvant. Dragostea adevarata.

Sunt un copil singur, al nimanui..

Cu toate astea, pana la varsta de 10 ani am crezut ca am si eu o mama, asa cum au toti copii normali. O persoana care sa te stranga la piept, sa-ti ofere caldura, o persoana ce te leagana cand esti mic si iti sterge lacrimile de pe obraz, persoana accea cu voce cristalina fredonand un cantec de leagan pe care si azi mi-l amintesc. O persoana care pe langa lucrurile materiale pe care ti le ofera vine seara, langa patul tau si iti spunea vorbe dulci.. iti spune ca iti va fi etern alaturi si ca totul va fi bine. O astfel de persoana era ea. Si chiar credeam ca e mama mea. Pana intro zi cand am aflat ca ea.. de fapt mi-e un fel de dadaca.

[acum 6 ani]

Era o zi torida de august. Aerul conditionat era pornit la maxim iar in casa treceau de 35 de grade. Stateam cu ea la masa, luam pranzul. Eu, ma jucam absenta cu o felie de rosie pe care o rasuceam in farfurie
- Draga mea, nu ti-e foame? Sa intamplat ceva?.. intreba mama, suspicioasa ca intotdeauna.
- Nu, nu mama.. doar ma super plictisesc!
- A, pai.. ce zici apoi sa iesim?
- Cum, ai liber azi?
- Nu.. dar se poate rezolva!
- Mama, nu vreau sa iti iei liber doar ca sa te plictisesti cu mine! Dar ea, incapatanata, de parca am semana, lua telefonul in mana si suna la birou. Secretara, a carei voce se auzea prin telefon suna incantata de ideea ca sefa ei isi ia liber o zi sa iasa cu fata ei. Cine stie ce fericire pe lumea de acolo.. dupa o scurta conversatie despre nu stiu ce acte care trebuie aranjate in nu stiu ce fel, mama inchide.
- Mama! Am gesticulat eu usor enervata de lucrul pueril pe care-l facuse mama. Nu eram suparata ca petrece putin timp cu mine, si asa e mereu plecata, dar mi se parea stupid sa renunte la munca ei pentru mine.
- Hai draga, va fi amuzant, mergi si imbraca-te.
Mama parea sa sara in sus de bucurie, asa ca nu i-am stricat placerea. Am mers si mi-am luat rochita mea crem favorita. Avea un cusur frumos si era facuta dintr-un material fin si catifelat cu multa dantela. Am incaltat perechea de sandale ce ma astepta in coltul usii, mi-am rasucit parul pe o parte si am zbughit-o o pe scari. Eram incantata ca petrec o zi cu mama! Totusi ceva ma sperie cand am vazut un domn cu doar cativa ani mai mare ca ea, imbracat la costum sarutandu-i mana. Era clar. O intalnire de afaceri.
- Aaa, presupun ca plimbarea se amana, mama? E in regula.. daca ai treaba nu face nimic.
Persoana care statea acum in fata mea nu parea sa mai fie mama. Avea o figura complicata si parea incurcata. Se albi putin la fata apoi parca incepu sa dea usor intr-un galben-pal. Barbatul se apropie de mine si-mi rasuci o bucla ce atarna rebel. Parfumul lui scump imi inunda narile. Mama ar trebuii sa stea departe de astfel de barbati atragatori, daca nu vreau s-o pierd. Barbatul se ridica si puse mana pe soldul mamei, care acum parea a fi partenera lui de dans. O privi adanc in ochi, iar ea clipi. Buzele i se trasera intr-o linie fina, amutita


- Rossalie, el este tatal tau!