Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Fara alte introduceri va aduc capitolul patru al povestii, ca deh, m-a lovit inspiratia la aceasta poveste :)) Stiu ca ar trebui sa le continui si pe celelalte doua si o voi face imediat ce voi avea niste idei pentru ele, deci nu va faceti griji :P
Sper sa va placa :*

Capitolul 4

Când m-am trezit primul meu impuls a fost să mă prefac a fi bolnavă pentru că nu aveam niciun chef să merg la şcoala şi să o întâlnesc pe noua mea colegă de bancă. Şi nici vocea nu voiam să i-o aud. Vocea aia mult prea veselă care pe mine mă zgâria pur si simplu pe creier. Nu voiam decât să stau acasă, să mă uit pe pereţi şi să mă joc cu cei doi pisoiaşi ai mei. Ce frumos suna totul...
Dar, evident, nu exista nimeni suficient de fraier în casa asta care să mă şi creadă. Iar cu Matilde nu aveam ce discuta pe tema asta. Asta nu m-a oprit însă din a încerca. Rezultatul? Am sfârşit pe podea, exact cum se întâmpla de obicei când încercam să găsesc scuze pentru a sta acasă.
În momentul ăsta Matilde se uita urât la mine şi mai avea şi o undă de dezaprobare pe chip.
- Datoria ta este să te duci la şcoală şi să înveţi, domnişoară! Nu poţi să lipseşti de la cursuri fără motiv.
- Of, dar tu cine te crezi? Mama?! Am zis dându-mi ochii peste cap. Nici măcar ea nu-mi ţine asemenea predici.
- Asta se datorează faptului că nu are suficient timp. Acum, hai, pregăteşte-te altfel vei întârzia.
Zicând acestea m-a ridicat de pe podea şi m-a expediat în baie. Am fost tentată să ripostez, dar apoi am realizat că nu aş rezolva nimic oricum şi că mi-aş irosi doar energia. Asta pentru că Matilde era de neclintit, mai ales când era supărată.
Am oftat din greu, după care am început să mă pregătesc. Peste cinsprezece minute eram gata.
Am ieşit din baie, mi-am luat geanta şi am ieşit pe uşă cu Matilde pe urmele mele. Am ieşit din casă fiind convinsă că după aceea nu mă mai va urma. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că, deşi ieşisem în stradă, ea tot nu plecase de lângă mine.
- Ce crezi că faci?
- Am de gând să mă asigur că vei ajunge la şcoală.
- Ştii, nu mai am şase ani, am zis exasperată.
Nu s-a clintit, aşa că m-am întors pe călcâie şi am luat-o din loc.
Toată chestia asta era foarte jenantă pentru mine. De când ajunsese să mă dădăcească în asemenea hal?
Ajunsă în faţa liceului m-am întors spre ea şi i-am spus că poate să plece acum. Am aflat apoi că nu avea de gând să se mişte până nu mă vedea intrată pe uşa liceului. Mi-am dat ochii peste cap şi am intrat în liceu simţind că intru în pământ de nervi. Nici măcar mama nu mi-ar fi făcut una va asta!
Am urcat scările automat fără să fiu de fapt atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. În momentul în care am deschis uşa clasei o voce, mult prea bine cunoscută mie, mi-a zgâriat urechile.
- Bună, Micki! Ce mai faci?
Am privit în direcţia din care venise vocea doar pentru a o vedea pe blondină stând în picioare lângă bancă, privindu-mă cu o figură mult prea fericită pe faţă.
Micki?! Chiar mă strigase Micki? Asta m-a făcut să devin şi mai furioasă, iar având în vedere starea de spirit pe care o aveam deja, simţeam că mai am puţin şi explodez. Să fim serioşi. Micki? Eu aveam o pisică pe care o botezasem aşa!
Cred că mi-a văzut figura de pe faţă deoarece expresia i s-a schimbat, deşi aporape împerceptibil.
- S-a întâmplat ceva Micki?
Când i-am auzit tonul nevinovat al vocii nu am mai putut rezista şi am răbufnit.
- Micki?! Să nu îndrăzneşti să-mi mai spui aşa! Îl distrug pe cel care îmi va mai spune aşa! A, şi şterge-ţi figura aia fericită de pe faţă, că îmi provoci greaţă!
Când am terminat am văzut că părea de-a dreptul şocată acum. Ca să nu mai zic că toate feţele din clasă erau acum aţintite asupra mea. Dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Încetase să-mi pese acum mult timp. Puteau să se holbeze cât voiau. Asta nu avea să mă facă să mă simt prost pentru ceea ce zisesem, chiar dacă realizam că exagerasem totuşi şi că spusesem totul din cauza nervilor.
Şi-a lăsat ochii în podea şi a îngăimat un „Îmi pare rău” cu o voce pe care abia dacă am auzit-o, asta deşi era o linişte mormântală în clasă.
M-am dus glonţ la bancă şi m-am trântit pe scaun, mai apoi băgând nervoasă geanta în bancă.
Ea a continuat să stea în picioare privindu-mă confuză.
- Nu cred că era necesar, am auzit o voce care venea din spatele meu.
M-am întors pentru a constata că cel care vorbise fusese fratele blondei. Stătea cu capul sprijinit în mâna stângă şi mă privea plictisit. Tonul cu care vorbise fusese calm fără niciun fel de apropouri.
- Poftim?
- Nu era necesar să reacţionezi aşa. Nu a făcut altceva decât să-ţi scurteze puţin numele. Sau te-a enervat vreun servitor azi dimineaţă?
Ultima propoziţie a fost spusă pe un ton ironic. Ideea în sine aproape că m-a făcut să izbucnesc în râs. Fără să vrea nimerise la fix motivul pentru care eram atât de prost dispusă. Nu i-am răspuns. Asta în parte deoarece nu mi se părea că ar fi aşteptat vreun răspuns din partea mea. Al doilea motiv pentru care nu i-am dat niciun răspuns era că nu voiam să se răspândească ideea că aş avea servitori. Nu că nu s-ar fi presupus deja chestia asta, dar nu voiam să fiu considerată şi mai înfumurată decât se credea la momentul actual. Nu aveam chef şi de alte remarci răutăcioase la adresa mea.
- Vrei să mai ştii ceva? Ea nu vrea altceva decât să fie prietena ta.
Această ultimă propoziţia a făcut să dispară tot ceea ce mai rămăsese din furia cu care venisem azi la şcoală. Mi-am lăsat ochii în jos, acel sentiment fiind înlocuit de o oarecare tristeţe combinată cu deznădejde şi dezamăgire.
Prietena mea...am gândit cu amărăciune.
Mai auzise de foarte multe ori acest lucru. De mult prea multe ori.
Cred că în acest moment toţi se aşteptau ca eu să-mi cer scuze faţă de blondă şi să încep să fiu mai prietenoasă cu cei din jurul meu. Deci pot presupune că ceea ce a urmat i-a dezamăgit pe toţi.
L-am privit din nou pe şaten înainte de a vorbi.
- Zău? Vrea să fie prietenă cu mine sau cu fiica celebrului cântăreţ Fernandez True?
Tonul meu ar fi trebuit să fie tăios, rece, dar nu a ieşit deloc aşa. Într-un fel trăda tot ceea ce simţeam eu în acest moment.
Nu am stat să observ reacţia lui sau a surorii lui. M-am întors, mi-am luat căştile de la telefon şi mi le-am înfipt în urechi lăsând muzica să-mi invadeze mintea. Nu mai voiam să ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu voiam decât să fiu lăsată singură cu propriile gânduri.
Am privit pe geam gândindu-mă la cât de uşor ar fi fost să evit toate aceste lucruri. Tata îmi propusese acum ceva timp să-mi angajeze un profesor care să facă cursuri cu mine acasă. Evident, ideea nu mi-a convenit deloc şi am insistat să merg la o şcoală normală aşa cum fac toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de multe probleme vor apărea la o şcoală normală. Şi chiar şi după ce am realizat nu am vrut să renunţ la a merge la o şcoală normală. Să fac asta ar fi însemnat să accept faptul că ideea tatălui meu fusese una bună, iar eu nu voi admite niciodată acest lucru. Chiar şi de-ar fi fost să rămân repetentă tot nu aş recunoaşte că el avusese dreptate de la bun început. Ştiam că e o prostie, dar aveam şi eu orgoliul şi mândria mea. Nu aveam să recunosc niciodată că am greşit, nu faţă de el. Nu faţă de cel care nu fusese niciodată lângă mine când avusesem cea mai mare nevoie de el.
Întotdeauna fusese ceva ce avusese mult mai multă importanţă decât mine. Dacă nu era un concert era o sesiune de autografe, iar dacă nu era asta era înregistrarea unui nou album. Sau orice altceva. Orice şi oricine altcineva picase în prim plan în timp ce eu rămăsesem pe planul doi. Poate că nu asta fusese intenţia lui, poate că doar încercase să ne facă viaţa mai bună şi să nu-şi dezamăgească fanii, dar după un anumit timp acest lucru nu a mai contat pentru mine. Nu am mai încercat să-i caut scuze pentru fiecare promisiune pe care nu o ducea la bun sfârşit. Încetul cu încetul am început să mă îndepărtez de el. Am încetat să încerc să mă ridic la aşteptările celor din jur. Pentru că orice aş fi făcut tot nu era suficient de bine pentru ei. Iar la un moment dat am obosit. Am obosit să tot încerc. Şi, în cele din urmă, am renunţat. Apoi lucrurile chiar că au luat-o razna definitiv.
Singura persoană care nu îmi reproşase niciodată faptul că m-am schimbat atât de drastic a fost mama. Nu am văzut niciodată nicio undă de dezamăgire în ochii ei. Nu mi-a spus niciodată cum ar trebui să fiu. Şi chiar dacă nu tot ceea ce am făcut i-a plăcut niciodată nu mi-a reproşat nimic.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o carte pe care cineva a trântit-o pe bancă. Am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. O materie pe care eu o urăsc de altfel. Se uita la mine cu o privire din aceea care sugerează imediat cât de supărată este.
Mi-am scos căştile din urechi şi am privit-o în continuare, fără însă să-mi cer scuze pentru faptul că nu o văzusem când intrase în clasă şi pentru că ascultam muzică în ora ei.
- Mă bucur că aţi decis să reveniţi cu picioarele pe pământ, domnişoară True, a spus pe un ton aspru. Aş vrea ca tu să rezolvi problema ce se află pe tablă.
- Nu ştiu să o rezolv, am spus, deşi nici măcar nu mă uitasem la datele problemei.
- Nici măcar nu ai citit problema, a spus încercând să fie cât mai calmă.
- Oricum nu aş ştii cum să o rezolv, am răspuns plictisită.
- Ieşi afară! A spus arătându-mi uşa. Şi astăzi la materia mea ai un trei!
M-am ridicat şi am păşit afară din clasă, închizând uşa în urma mea. Nici măcar nu-mi păsa de acea notă, deşi probabil că ar fi trebuit. Dar de obicei o scoteam eu la capăt cumva.
Am luat loc pe gresia de pe jos şi mi-am băgat căştile înapoi în urechi. De obicei cineva era trimis să mă cheme înapoi în clasă, deşi de cele mai multe ori asta nu se întâmpla. Profii, cel puţin majoritatea, nu mă prea înghiţeau. Dar nici eu nu făceam cine ştie ce eforturi pentru a le face viaţa ceva mai uşoară. Ce-i drept, de obicei stăteam pur şi simplu în bancă fără să scot niciun cuvânt, dar când eram într-o stare de spirit proastă, ca astăzi de exemplu, mă purtam cam necuviincios şi atunci eram dată afară din clasă. Iar uneori mai primeam şi câte o notă mică în catalog.
Nici nu am observat când s-a sfârşit ora de fizică. Am observat la un moment dat că cineva stătea în picioare lângă mine şi mi-am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am ridicat în picioare. Abia apoi am observat că nu mă privea supărată sau ceva de genul. Pur şi simplu părea nedumerită.
- Ştii, tu ai putea fi o elevă foarte bună dacă te-ai strădui. De ce nu încerci? Toţi profesorii se plâng din cauza ta, iei note mici din caza dezinteresului tău, dar cu toate acestea nu faci nimic pentru a schimba situaţia.
- Nu prea mă interesează părerea celor din jur.
- Asta am observat. Ştii, poate că tu crezi că e mai bine să fii aşa şi să nu te conformezi aşteptărilor, dar uneori nu este cel mai bun lucru. Am impresia că dacă cineva s-ar arunca de pe un pod şi s-ar aştepta ca tu să nu o faci ai face-o tocmai pentru a nu te conforma.
- Haideţi să nu dramatizăm totuşi.
- Eu nu dramatizez. Asta este imaginea pe care ţi-ai format-o, poate fără să vrei neapărat să ajungi aici, şi nu cred că îţi va fi uşor să o menţii.
Zicând acestea s-a întors pe călcâie şi a plecat.
Ce vrusese să-mi spună oare? Şi, mai important, de ce îmi vorbise aşa? Credeam că nu mă place. Şi, cu toate acestea, ea tocmai îmi dăduse un sfat. Sau cel puţin încercase. Un zâmbet trist mi-a apărut pe buze. Oare chiar avea dreptate? Oare chiar aş sări de pe un pod doar pentru a nu mă ridica la aşteptările celor din jur? Voiam să cred că nu aş fi chiar atât de proastă încât să fac o asemenea prostie, dar într-un fel nici măcar eu nu ştiam ce aş face într-o asemenea situaţie.
Am scuturat din cap pentru a scăpa de aceste gânduri fără noimă. Bineînţeles că nu aş sări. Nu eram chiar atît de încâpâţânată încât să-mi risc viaţa doar pentru a nu mă conforma aşteptărilor. Eram mai bună de atât.
M-am întors în clasă şi am luat loc în bancă.
Tot restul zilei Megan nu mi-a mai adresat niciun cuvânt, iar când am plecat de la şcoală nu a insistat să mă însoţească. De fapt, nici măcar nu m-a mai urmărit ca în ziua precedentă. Tot drumul până acasă l-am parcurs de una singură.