Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Va multumesc mult pentru comentarii.:* Titlul l-am schimbat, am gasit ceva ce poate ca se potriveste mai mult cu ceea ce se va intampla in poveste. Sper.
Lectura placuta si sper ca va va placea acest capitol.

Capitolul 1

Ceasul deşteptător m-a trezit din somnul meu cel dulce. Mi-au trebuit câteva minute pentru a-l opri. Imediat după ce am reuşit m-am întors pe partea cealaltă neavând niciun chef să mă trezesc şi să încep să mă pregătesc pentru o nouă zi de şcoală. Nu aveam dispoziţia necesară nici pentru profesori nici pentru colegi. Tot ce voiam era să stau în pat şi să dorm până pe la ora zece sau unsprezece.
Din păcate pentru mine Matilde nu mi-a permis acest lucru. A intrat în camera mea ţipând cât o ţineau plămânii că e timpul să mă trezesc. O uram pe femeia asta.
- Pleacă. Lasă-mă să dorm! Am zis eu aruncând o pernă după ea.
- Domnişoară, nu cred că vreţi să pierdeţi acestă zi lenevind în pat. Va fi o zi minunată de primăvară perfectă pentru şcoală.
- Să ştii că exact asta era intenţia mea: să lenevesc aici, i-am răspuns cu o voce încă destul de somnorosă.
Discuţia a durat până când m-a trântit jos din pat, adică mai puţin de cinci minute. Îmi venea să-i spun vreo două din străfundul inimii mele, dar ştiam că ar fi inutil şi că nu aş face altceva decât să-mi irosesc şi puţina energie pe care o aveam la această oră matinală.
Am intrat în baia mea proprie şi personală trântind uşa în urma mea. Mi-am luat ochelarii de pe chiuvetă şi mi i-am pus pe nas. Mi-am privit imaginea ce se reflecta în oglinda care mie mi se părea mult prea mare. Părul meu era încâlcit rău de tot. Mi-a luat câteva minute pentru a-l descurca. Oricine mi-ar fi zis că ceea ce i-am făcut nu era necesar şi că ar arăta mult mai bine dacă l-aş lăsa în pace. Dar eu nu mai sunt demult genul de persoană căreia să-i pese de ce cred alţii. Culoarea naturală a părului meu este negru, genul ăla de negru care este comparat cu pana corbului. Îmi depăşea umerii cu aproximativ o palmă. Toată lumea mi-l lăuda. Până când mi-a venit mie geniala idee de a-mi face şuviţe. Şi nu cu orice culoare, ci cu un roşu destul de puternic. Genul care îţi sare imendiat în ochi. Aveam vreo două astfel de şuviţe şi în bretoul care era întotdeauna pieptănat într-o parte pe frunte. Avusesem câteva probleme la şcoală din cauza acestora, dar în cele din urmă profesorii s-au săturat să-mi mai facă observaţii pentru că şi-au dat seama că vorbesc degeaba. Nu aveam nici cel mai mic gând de a renunţa la şuviţe.
Ramele dreptunghiulare ale ochelarilor erau de acceaşi culoare cu şuviţele şi îmi încadrau ochii de culoarea ciocolatei. Eram mioapă şi purtam ochelari încă din clasa a şaptea. Mă obişnuisem destul de repede cu ei.
După ce mi-am făcut obişnuita rutină de dimineaţă mi-am tras pe mine o pereche de jeanşi negri, un tricou alb ce avea desenat pe el un căţeluş, iar deasupra un hanorac gri pe care îl adoram.
Când am intrat din nou în cameră m-au apucat toţi nervii.
- De câte ori trebuie să-ţi mai spun? Nu mai face asta!
Matilde asta mă enerva rău de tot. Era femeia angajată special de ai mei pentru a avea grijă de mine. Ca şi cum la şaptesprezece ani nu eram în stare să-mi port singură de grijă. Acum se apucase din nou să facă patul şi curăţenie prin camera mea. Asta cu toate că îi repetasem de mii de ori să nu mai umble prin camera mea.
- Dar, domnişoară, camera este un dezastru.
Aici avea dreptate. Cred că erau atât de multe lucruri aruncate prin cameră în diverse locuri încât de-abia mai putea fi numită aşa. Dar chiar şi aşa...
- Ştiu asta şi ţi-am spus că atunci când voi avea chef voi face singură curat. Nu am nevoie de nimeni care să facă asta în locul meu!
Ştia demult că nu avea niciun rost să discute cu mine, mai ales când eram în toane proaste, aşa că a lăsat baltă ceea ce făcea şi a ieşit din cameră.
Într-un fel îmi părea rău de ea. Dintre toate fetele tocmai peste mine dăduse. Dar nu aveam ce-i face. Poate dacă nu aş fi avut acestă personalitate m-aş fi înţeles chiar destul de bine cu ea. Era o femeie în jur de cinzeci de ani, puţin plinuţă, cu un păr negru destul de lung şi creţ pe care îl ţinea tot timpul prins în coadă. Era destul de simpatică ca fire, dar, cum am mai spus, avusese ghinionul să se pricopsească cu mine.
Mi-am luat geanta de lângă birou, mi-am pus-o pe umăr şi am ieşit din cameră închizând uşa în urma mea. Am coborât scările pentru a ajunge la uşă. Am ieşit în aerul răcoros al dimineţii îndreptându-mă spre poartă. Am deschis-o şi am ieşit în stradă fără să mă mai obosesc să o închid.
Am luat-o la pas în direcţia liceului care nu era foarte departe. Îmi lua cam treizeci de minute să ajung, asta dacă mergeam încet. Era încă devreme aşa că nu aveam de ce să mă grăbesc.
Mai erau câţiva copii pe lângă mine pe stradă. Le-am zărit cu coada ochiului privirile atunci când mă vedeau şi am lăsat să-mi scape un oftat. Ce li s-o fi părut aşa mare lucru? Chiar nu puteam să-i înţeleg uneori.
Toţi erau interesaţi doar de ceea ce reprezentam: fiica unui cântăreţ celebru. Numele lui este Fernandez True. Era cântăreţ încă de tânăr. Mama îl întâlnise pe când era încă studdentă şi s-au îndrăgostit. Curând au oficializiat relaţia, mai apoi căsătorindu-se. Iar cum viaţa e pustie fără un copil am apărut şi eu în scenă. Doar că nu am fost aşa cum se aşteptau ei să fiu. M-am cam revoltat împotriva acestei, aşa numite, celebrităţi şi am refuzat să mă conformez aşteptărilor. Am ales să fiu cine eram cu adevărat, nu imaginea pe care voiau ceilalţi să o vadă. Asta a cam dezamăgit, dar mie nu mi-a păsat. Era problema lor nu a mea. Eu eram fericită aşa cum eram.
Singura persoană care mă susţinuse întotdeauna fusese mama. Ea ştia cum e când oamenii îţi dădeau un titlu şi se aşteptau să te comporţi ca atare. Ei i-am putut spune întotdeauna ce am pe suflet ştiind că mă va înţelege.
Cât despre tata, ei bine, el era obişnuit cu toată celebritatea. Până la urmă şi el se născuse într-o familie ce era deja celebră. Lui i-a plăcut la nebunie acest lucru. Şi s-a conformat situaţiei şi imaginei pe care familia şi-o formase. Eu aveam caracterul mamei, îi semănam destul de mult şi fizic de altfel.
Singurul lucru care m-a deranjat în tot acest timp a fost schimbul des de şcoli din cauza tatei. Mama făcea eforturi pentru ca eu să fiu cât mai aproape de el. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre el. Nu prea a depus cine ştie ce eforturi pentru a fi în preajma mea. Mereu avea prea multă treabă pentru a se gândi la mine. Foarte rar ajungea până şi la zilele de naştere. Când eram mică obişnuiam să plâng mult din cauza asta. Cu trecerea timpului m-am resemnat şi am învăţat să mă bucur de ceea ce aveam. Cât despre cei care erau prea ocupaţi pentru a mă vedea, ei bine, asta era problema lor. Nu-mi mai păsa.
Dar, chiar şi cu tot acest schimb de şcoli, nu reuşisem să găsesc nicăieri prieteni adevăraţi, care să mă placă pentru ceea ce sunt. Nu doar pentru faptul că aveam un tată celebru.
În conluzie sfârşisem prin a fi destul de singuratică. Nu mă deranja acest lucru. Mai bine singură decât cu prieteni falşi. Cam ăsta era mottoul meu mometan.
Şuviţele le-am făcut după ce l-am văzut pe tata ultima oară. Mă certasem cu el destul de rău pentru faptul că nu mă comport aşa cum “ar trebui”, ca să-l citez. După ce a plecat primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la magazin pentru a-mi cumpăra vopsea. Dacă tot eram o dezamăgire puteam măcar să mă descurc mai bine în acest domeniu. Am convins o menajeră să mă ajute, iar următoarea zi m-am prezentat la şcoală cu şuviţe roşii. Când m-a văzut, mama mi-a spus că dacă tot sunt hotărâtă pe chestia asta aş putea cel puţin să o fac cum trebuie. Aşa că am sfârşit la un salon de coafură unde mi-au mai aranjat părul pentru a arăta cât mai frumos. Acum mă duc singură acolo când am chef şi când îmi mai creşte părul.
Nu cred că mama a fost complet de acord cu ceea ce mi-am făcut la păr, dar probabil că din două rele a ales varianta cel mai puţin dramatică.
Am avut dintotdeauna o personalitate puternică, cel mai des tizând să fac exact opusul a ceea ce se aşteptau oamenii să fac. Asta nu înseamnă totuşi că ajungeam la extreme. Nu. Stiam să fac diferenţa dintre bine şi rău şi ştiam şi unde ar trebui să mă opresc.
La şcoală nu cauzam probleme, nu aveam niciun interes să o fac. Eram o elevă destul de bună, mai ales când aveam destul chef să-mi dau silinţa. Aveam note bunicele şi nu chiuleam foarte des. Doar când mă enerva vreun profesor. Iar când o făceam presa de scandal avea de lucru. Ce să-i faci? Trebuiau să trăiască şi ei din ceva, nu-i aşa? Iar eu le făceam treaba destul de uşoară prin comportamentul meu în general.
Ajunsă în faţa clădirii ce reprezenta liceul unde învăţam am intrat fără prea mare tragere de inimă. Am urcat scările până la etajul al doilea, mai apoi intrând în sala de clasă. M-am dus direct la locul meu şi am luat loc băgând geanta în bancă.
Trecuseră câteva luni bune de când fusesem transferată aici şi toţi mă tratau la fel cum o făceau la început. Foarte rar avea cineva sificient curaj să-mi vorbească, iar când o făceau fie se bâlbâiau fie îmi spuneau vreun lucru neimportant.
Oare de ce nu puteau să uite măcar pentru câteva ore ceea ce reprezenta tatăl meu şi să încerce să mă cunoscă pe mine? Nu sunt o sperietoare de ciori sau cel puţin nu cred acest lucru. Nu am făcut nimic care să sperie pe cineva. Nu mă purtam ca şi cum aş fi mult prea importantă pentru a putea purta o conversaţie normală. Şi totuşi, nimeni nu încercase să se apropie sificient de mult de mine pentru a realiza acest lucru. Nimeni.
Profesorul a întrat în clasă, iar toţi ne-am ridicat în picioare pentru a-l saluta cum se cuvine.
Şi uite aşa începe o nouă zi de şcoală...
Am gândit acest lucru plictisită privind pe geam.