Umbra iubirii

[Shadow.]

Bună, bună. Şi bună din nou :)) . Păi, îmi cer scuze pentru această micuţă întârziere, dar ştiţi şi voi, e vară. Ieşiri peste ieşiri, inspiraţii plecate în vacanţă, chefuri de scris topite din cauza căldurii infernale etc. Important e că am venit cu nextul ;;) .
Acest capitol îi este dedicat partenerei mele la fic, Sămânţică, pentru că azi este ziua ei şi vreau să ştie că o apreciez foarte mult şi că este foarte importantă pentru mine <3 . Un călduros ' La mulţi ani ! ' din partea mea cu toate uralele de multă bucurie, noroc, sănătate şi tot tacâmul.

Capitolul 5

Stând la masa obişnuită din Tom şi cu privirea hoinărindu-mi la fiecare masă de la terasă, loveam uşor cu degetele masa din lemn. Umbra provocată de umbrelele puse deasupra fiecărei mese era bine făcătoare, deşi dincolo de perdeaua imaginară se afla o căldură infernală, provocată de un soare mai puternic decât în ultimii douăzeci de ani după spusele celor de la meteo. Parcul era prin de lume ce se răcorea pe la umbra copacilor înalţi şi bătrâni.

În faţa mea, tocmai ajunşi stăteau Nicole şi prietenul ei, Andrew, dacă am înţeles eu bine. Nu îmi amintesc să fi pomenit ceva de el cât am stat împreună, ce-i drept, nici eu nu am întrebat. Deşi, părea un tip chiar de treabă. Din discuţiile avute cu prietenii mei, la care mai trăgeam şi eu cu urechea din când în când când mă jucam cu paiul în paharul cu suc de portocale, am înţeles că studia în acelaşi loc cu Nicole, mai exact la colegiul naţional George David Birkhoff , tot la profilul de mate-info. Din câte am înţeles, acest liceu numit ’colegiu’ scotea viitor absolvenţi de facultăţi private, matematicieni, fizicieni sau informaticieni. Pe scurt, persoane care nu au o viaţă palpitantă, plină de culori şi de veselie, ci o viaţă trăită după o cortină, o viaţă alb- negru, fără plăceri sau bucurii. Oameni care urmau să stea închişi toată viaţa într-un birou cu sute de hârtii în faţă, sau în faţa unui calculator. Acest gând m-a făcut să mă cutremur.

Privirea îmi căzu brusc pe persoana ce trecea pe trotuar, în spatele gardului viu. O fată, nici prea înaltă, dar nici foarte scundă. Părul şaten natural, tuns bob şi cu breton pe partea dreaptă, iar ochii îi avea căprui- verzui. Purta o pereche de blugi albaştri, strâmţi, un maieu negru, simplu şi în picioare o pereche de shoes bej. Cezara, iubita mea.

Cezara, tocmai a intrat în clasa a noua la acelaşi liceu cu mine. Însă, ea era la profilul de muzică. Adoram să o ascult cum cântă la pian sau la vioară. Câteodată era chiar muza mea. Aveam mai multă inspiraţie când o auzeam cântând. Reuşisem să câştig premiul întâi la un concurs internaţional pentru peisaje în culor de apă, pentru că fusese lângă mine cântând la pian. Însă… nu eram sigur că o iubeam. Când o sărutam, mă simţeam ciudat. Însă, nu se compara cu sentimentul ce îl aveam când o priveam pe Nicole.

Mă ridic rapid de la masă , aproape răsturnându-l pe prietenul meu şi mă duc spre ea cu paşi simpli, uşor apăsaţi. Când şatena mă vede, zâmbeşte uşor şi dulce, iar dinţii ei ca mici perle strălucesc în lumina jucăuşă a soarelui. Ajuns în dreptul ei, o prind de talie şi îmi zdrobesc uşor buzele de ale sale. Un fior dulce, neastâmpărat îmi cuprinse trupul ca un fior din şira spinării. Limba mea se joacă cu a ei sălbatic şi plin de pasiune.

Când ne despărţim, o iau uşor de mână şi mergem la masa noastră. O las pe fată să se aşeze prima, apoi mă pun lângă ea. Mă razăm de spătarul băncii, ducându-mi mâna stângă după umerii fetei, cea dreaptă ţinând paharul cu cola şi lămâie. Gust uşor, iar limba parcă îmi era înţepată de mici ace. Rece şi gustos. Ce altceva mai am nevoie în zilele astea călduroase de vară ? Şatena îşi lasă uşor capul pe umărul meu, luându-mi mâna cu care tocmai lăsasem paharul jos şi începe să se joace cu degetele.

Îi privesc mâna şi văd pe degetul arătător şi inelar două inele. Unul era din argint, ce semăna foarte bine cu o verighetă şi avea model o linie asemenea unei tăieturi cu câte trei stele în fiecare capăt, iar celălalt, era tot ca şi o verighetă, doar că era din pietricele negre ce sclipeau în razele soarelui. Amândouă i le-am dat de când eram împreună. Primul , i l-am dăruit când am făcut o lună de când eram împreună, iar al doilea, i l-am cumpărat de ziua americii, când în oraş s-a făcut o petrecere uriaşă cu concert şi multe magazine deschise în toi de noapte. Mai avea pe mână două brăţări împletite, una roşie cu negru şi alb, primită de la Angela, prietena ei cea mai bună şi încă una ce i-o dăruisem eu acum două săptămâni neagră cu maro, frumos lucrată şi îngrijită.

Îmi arunc privirea spre roşcată, ce stătea pe banca din faţa mea, cu privirea aţintită spre frumoasa mea şatenă. Parcă o săgeta cu privirea, ce ieri era una blândă şi iubitoare, iar acum era rece şi gata să ucidă. Aiden chicoti, şi îmi făcu semn să mă uit la iubita mea care se pare că nu se lăsa mai prejos cu o privire glaciară. Şatena zâmbii uşor, închizând ochii pentru o secundă, apoi se ridică şi plecă la baie. Eu eram complet confuz. Fetele astea, îmi spun în gând, apoi îl privesc pe prietenul ’ femeii fatale’, cum o numea Aiden mai nou pe Nicole – o roşcată cu ochii verzi era una dintre acele ’bombe fatale’ în imaginaţia lui şi a oricărui băiat’ – ce stătea şi doar privea împrejurimile, parcă pierdut în propria lui lume.

Andrew acesta pare un tip interesant, iar numele îmi aduce aminte de prietenul meu din copilărie, Andrew Jonson, care stătea vis-a-vis de casa unde locuisem până la unsprezece ani. Acea casă impunătoare, aflată pe malul drept al Senei, într-un cartier care pot să spun că era şi este unul dintre cele mai frumoase din Paris, aparţinea bunicilor mei din partea tatălui. În ea îmi trăisem primele unsprezece primăveri, jucându-mă cu prietenul meu cel mai bun Andrew şi cu micuţa noastră Amelie.

Ştiam că nu o voi uita niciodată pe acea fiinţă încântătoare. În amintirile mele, ea apărea ca şi o păpuşă din porţelan, cu părul blond – auriu, cu ochi mari, expresivi şi de un albastru intens, sclipitori. Acele două codiţe pe care le avea mereu, ba prinse cu câte o panglică – ce se asorta cu acea rochiţă subţire ce o purta în zilele de vară – sau împletite cu grijă, o făceau să pară jucăria pe care orice copil din Franţa să şi-o dorească.

Speram că şi acum era la fel de descurcăreaţă cum era şi pe atunci, când mereu eu şi prietenul meu lăsam de la noi pentru că o consideram micuţa noastră surioară. Ceva îmi spunea că era la fel de frumoasă, cu acelaşi păr blond ca aurul şi cu aceiaşi ochi mari şi expresivi ce îmi rămăseseră în minte chiar şi până în ziua de azi.

Revenind la normal, o văd pe Nicole privindu-mă insistent, iar pe Andrew aruncându-mi câte o privire scurtă, mutându-şi privirea spre mine, apoi spre roşcată, revenind din nou la mine. Nu ştiam de ce, dar ceva îmi spunea că fata mă place, şi încă ceva din mine îmi spunea şi că eu simţeam ceva pentru ea. Cert e că nu ştiam dacă era o simplă simpatie sau o priveam doar ca pe o soră …


Sper că v-a plăcut şi ţie, sămânţo, la mulţi ani încă o dată şi o petrecere plină de cadouri frumoase şi distracţie plăcută.