Simt că înebunesc atunci când mă gândesc la înfiorătorul Azkaban, la pereţii lui fără culoare ce te-au închis şi nu te lasă liber. Simt durere când mă gândesc la neputinţa ta şi îţi jur, aş da orice ca să te scot de acolo. Mi-e dor de ochii tăi, care mă priveau rece, dar în acelaşi timp mă încălzeau. Ţii minte că roşeam mereu când mă priveai în modul acela dur, tipic doar ţie? Îmi lipsesc acele momente, la fer ca aerul care nu mă mai încântă. Nu aştept înţelegere din partea nimănui, vreau doar să te am alături şi sunt gata să mă plec în faţa lui Dumbledore sau să-i sărut picioarele Lordului, doar să mă ajute... să ne ajute pe ambii. Sigur, m-ai omorî pentru astfel de cuvinte, nu vei fi de acord niciodată cu ceea ce spun, pentru că un Malfoy nu se închină în faţa nimănui, nu se roagă şi nu se umileşte. Şi totuşi, nu mai contează nimic. Mi-e greu să calc pe pământul acesta, pentru că tu nu calci. E complicat să privesc la cerul pe care tu nu îl vezi. E insuportabil.
Vreau să te simt, din nou, mereu, pentru totdeauna. Să te simt în mine, cum intri şi te mişti atent, ca nu cumva să mă răneşti. Atunci mă simţeam împlinit, iar lacrimile ce se întindeau pe obrajii mei înroşiţi, erau de fericire. Vreau să-mi mângâi părul, apoi să-l strângi în pumni cu pasiune, iar eu la rându-mi să-ţi sărut buzele ca un disperat. Acum sunt flămând şi însetat, pentru că tu erai hrana şi apa mea, trăiam cu tine şi din tine. Aroma unică a pielii tale mă îmbăta, mă ameţea şi aducându-mi aminte de acel extaz, zâmbesc ca un nenorocit.
Ştii, s-a schimbat şi zâmbetul meu. Nu e la fel de deschis ca atunci când mă lăudai. Nu-i nici sarcastic ca atunci când era îndreptat spre cercetaşi. Nu-i nici timid ca atunci când mă apucai de talie, lipindu-mă de pieptul tău. Acum e trist şi şters.
Papa, vreau să te întorci. Nu mai pot sta singur, nu mă isprăvesc.