Vreau să fiu EU

[Ada]

Hello, hello :*.
Long time, no see.
Stiu ca am promis ca voi publica mai des, dar am fost plecata mai mult decat planuisem. Dar ma voi revansa cu cel mai lung capitol de pana acum. Nu garantez ca e corectat in totalitate (vedeti si voi ca e 5 dimineata:))) si sper sa nu fi exagerat cu dialogul si detaliile.

Soo... va promit ca din capitolul 9 totul va deveni un pic mai... romance :>.
Btw, ficul meu a implinit un an de la prima postare zilele:)). Sper sa ma rezistati inca unul (ficul va avea in jur de 25 de capitole).
Multumesc mult pentru comentarii:*. Ma bucur ca imi apreciati munca :D.


pandora96: Ma bucur muuuult ca iti plac ideile mele si sper sa urmaresti in continuare ficul. Poate mai lasi si tu o parere, doua ;;).
tamoshiku: Eh, nu a venit chiar atat de repede. Mersi ca ai sesizat greseluta (am corectat-o din cate imi amintesc) si sper sa ramai o cititoare fidela. Iti astept in continuare criticile si parerile :].
andrra: Imi place sa va tin in suspaaaans >:). Cat despre cupluri, vor fi mai multe. Vei vedea daca citesti capitolele urmatoare.
stylish.lov3: Ma bucur ca iti place :]. Naruhina, Sasuhina? U’ll see soon :>.
PinkAngel: Voi publica mai des. It's a promise! Ficul urmareste dezvoltarea Hinatei si evident ca vor fi cateva cupluri. Vei vedea tu care :>.

Si cam gata cu introducerile. Enjoy!

Capitolul 8

Urme din trecut

Cu o mişcare mai mult forţată, îmi ridic încet capul spre cel care mi-a vorbit. Rămân înmărmurită la vederea chipului său şi am o senzaţie ciudată de déjà vu. Ochii lui inexpresivi şi roşii, cu o tentă subtilă de vişiniu, mă fixează cu privirea, în timp ce pielea sa albă ca fulgii de zăpadă ce zboară prin jurul nostru îmi aminteşte de cineva din trecutul meu recent. Imaginea demonului se creează încet-încet în mintea mea, iar eu tremur involuntar. Încerc să strâng cât de tare pot din ochi în speranţa stupidă ca voi uita măcar pentru câteva secunde de atacator. Nu reuşesc. Nu acum, când în faţa mea e Sasuke. Personajul-Malefic-Neindentificat şi Domnul-Atitudine seamană ca două picături de apă: una mai mare, iar cealaltă este copia ei perfectă în miniatură.
“De ce ai Sharinganul activat?” aş vrea să-l întreb, dar mă abţin cu gândul că aş putea să par penibilă. El parcă îmi citeşte gândurile şi, treptat, ochii săi redevin negri. Acel negru abisal, profund, care te poartă într-un univers încă nedesluşit. Surprinzător, linia buzelor lui se arcuieşte un pic la capete- în sfârşit, după o lungă perioadă de timp, Sasuke... zâmbeşte. Oare eu sunt motivul pentru care surâde?
- Mă bucur totuşi că ai venit, cu sau fără întârziere. Avem cam multe de discutat.
Expresia feţei sale capătă o urmă de îngrijorare şi teamă.
- De ce m-ai adus tocmai aici? încerc să subliniez cuvântul “tocmai”, dar tonul vocii mele sună mai iritat decât ar trebui.
Mă ridic de pe pământul umed şi îl privesc suspicioasă pe Sasuke.
- Nu am vrut ca Naruto sau altcineva din ehipă să afle unde suntem. Hai să zicem că am folosit un fel de limbaj codificat care se pare că a mers destul de bine. În plus, nu ai mai fost de mult timp aici... de pe vremea când ne jucam împreună. Aşa că mi s-a părut locul perfect.
Băiatul mă apucă de mâna dreaptă şi îşi împreunează degetele într-ale mele. Un gest simplu, şi totuşi foarte melancolic. Obişnuiam să ne ţinem de mână când eram mici şi să alergăm pe câmpiile cu păpădii din jurul casei mele ca să vedem cine ajunge primul la apus. Era o ambiţie pe atât de naivă, pe atât de frumoasă. În acea zi, eram îmbrăcată într-o rochiţă lungă şi diafană de culoare albă care parcă plutea în bătăile uşoare ale vântului în timp ce alergam, la fel ca şi părul meu brunet şi foarte lung pe vremea aceea. Ne uitam veseli unul în ochii celuilalt, ne ofeream reciproc câte un zâmbet sincer şi râdeam amândoi de fericire. Nu aveam mai mult de trei, poate patru anişori.
- Hinata, eşi bine? mă întreabă Sasuke destul de îngrijorat.
Eu doar aprob din cap şi îl privesc în treacăt pe băiatul pe care aproape nu îl mai recunosc. Este oare posibil să redevină acel Sasuke al meu? Faţă de el nu am nicio urmă de timiditate. Nu roşesc, nu simt cum bătăile inimii sunt mai dese ca atunci când vorbesc cu Naruto sau cu oricare alt băiat care mă salută sau mă întreabă lucruri mărunte. De ce? Pentru că sunt obişnuită cu Sasuke, prietenul meu cel mai bun din copilărie.

Ne aşezăm pe o buturugă din apropiere şi se instalează o linişte apăsătoare între noi. Prea apăsătoare. Amândoi vrem să aflăm răspunsurile la anumite întrebări, dar niciunul nu are curajul sau nici nu ştie cum ar trebui să înceapă discuţia. În cele din urmă, trag adânc aer în piept şi îl întreb pentru a doua oară:
- Ai un frate demult pierdut despre care nu mi-ai povestit?
El priveşte un punct fix de pe pământ şi îmi zice mai mult şoptit:
- Itachi. Itachi Uchiha.
Rămân uimită, dar îmi continui calmă interogatoriul.
- De ce nu mi-ai spus niciodată despre el?
- Când eram noi doi prieteni, fratele meu devenise deja un ANBU, aşa că pleca foarte des în misiuni. Şi nici nu eram foarte apropiaţi: el era mereu rece, distant, se vedea că ascunde un mare secret. Nu l-am mai văzut din ziua în care...
Îi privesc chipul îndurerat şi realizez că nu are amintiri prea plăcute.
- În care...? încerc să-l conving să mi se destăinuie.
- ... Mi-a ucis întreaga familie, membru cu membru, fără pic de milă. De ce?! Ca să-mi dovedească că el e cel mai puternic Uchiha! Apoi, a ars întrega reşedinţă şi doar pe mine m-a lăsat în viaţă. Hinata, şi-a bătut joc de mine, de sentimentele mele!
Demonul... nu mai poate fi numit demon. Mai degrabă monstru, ucigaş fără milă! Cum a putut să-i facă aşa ceva lui Sasuke, propriului său frate? Mă trec fiori reci pe şira spinării când mă gândesc la ce ar fi putut să-mi facă mie Itachi. Şi totuşi, sunt în viaţă.
- Oh, Sasuke, îmi pare rău! Chiar... chiar nu ştiam.
- Nu-i nimic, Hina. A trecut.
Sasuke se uită apoi la cerul întunecat şi adaugă sigur pe sine:
- Din ziua aceea am jurat să nu mai vărs nicio lacrimă şi să răzbun moartea părinţilor mei, iar scopul meu în viaţă a devenit acela de... a-l ucide pe Itachi.
Deşi puţin şocată de planurile sadice ale brunetului, rămân profund impresionată de hotărârea de care dă dovadă.
- Şi acum se pare că fratele tău malefic s-a întors în Konoha, murmur mai mult pentru mine.
- Da, dar nu din cauza mea.
- Atunci care e motivul? îl întreb curioasă pe Sasuke în timp ce îi citesc îngrijorarea pe chip.
El închide ochii pentru o secundă şi îmi răspunde:
- Tu.
- Poftim?! C-cred că glumeşti, nu?!
Încerc să asimilez informaţia, însă nu reuşesc. În cele din urmă, adaug disperată:
- Sasuke, nu înţeleg!
- El s-a luptat cu tine şi ţi-a testat abilităţile, corect?
- Da, dar…
Băiatul îmi întrerupe propoziţia şi deviază total de la subiect:
- Ai ştiut vreodată motivul pentru care părinţii noştri au vrut ca noi doi să ne căsătorim?

Ah, atât de multe amintiri prind contur acum în mintea mea.
Eu şi Sasuke ne-am cunoscut într-o după-amiază de vară în parcul de joacă. Mai bine spus, părinţii noştri ne-au făcut cunoştinţă. Prima mea impresie despre el? Un băiat de treabă, vesel, pus pe glume, total diferit faţă de cum e în prezent. Credeam că vom fi amici foarte buni pentru totdeauna. De-a lungul anilor, relaţia noastră de prietenie a evoluat: vorbeam despre micile noastre secrete, ne antrenam împreună şi ne vizitam din ce în ce mai des. Totul era atât de frumos între noi doi.
Într-o zi, Sasuke şi cu mine ne-am furişat pe holul de lângă biroul tatălui meu pentru a-i “spiona” pe ai noştri. Conversţia dintre clanurile Uchiha şi Hyuuga ne-a uimit pe amândoi, în special pe mine: am aflat că părinţii plănuiau de foarte mult timp căsătoria dintre mine şi brunet. Spre deosebire de Sasuke, nu am vrut să ascult restul discuţiei, aşa că am mers aproape fugind până la lacul de lângă casa mea. Îmi priveam tristă reflecţia în apa cristalină în timp ce mă gândeam la cât de puţin mă înţelegeau ai mei. Da, îl iubeam pe băiat, dar era o dragoste naivă, ca între fraţi.
Am refuzat să-l mai văd pe Sasuke, aşa că certurile dintre mine şi tatăl meu nu întârziau să apară. Până într-o zi când am aflat de la nişte vecini că familia lui Sasuke a murit într-un incendiu. De atunci, tatăl meu nu a mai pronunţat niciodată numele lui Uchiha, dar a devenit tot mai sever şi mai dur cu mine.
Am intrat apoi în primul an la Academia din Konoha. Toate colegele mele, fără nicio excepţie, au început să fie interesate de Sasuke. Într-adevăr, aspectul lui fizic era şi este al băiatului perfect, dar ele nu îl cunoşteau la fel de bine ca mine. În speranţa că cei din jurul meu mă vor accepta şi mă vor respecta mai mult dacă voi avea un “iubit cool”, am început să mă reataşesz de brunet, dar de data aceasta pe plan emoţional. Era o dragoste superficială, creată mai mult din iluzii, dar pe vremea aceea chiar credeam că-l plac. În plus, cheia inimii mele o avea şi încă o mai are un alt băiat.
Eram conştientă că aveam mai multe şanse la Sasuke decât oricare fată. Tânjeam după el cum tânjeşti după un lucru care ţi-a plăcut foarte mult în trecut, te-ai plictisit de el, iar acum vrei să-l recâştigi. Ca un trofeu sau o medalie olimpică. Cât de superficială am fost...
La sfârşitul primului an, s-a organizat o petrecere în pădurea satului, la un foc de tabără. Am crezut că era momentul perfect pentru a-i împărtăşi lui Sasuke sentimentele mele. El stătea, ca de obicei, retras de toţi ceilalţi colegi şi privea plictisit zâmbetele şi râsetele lor. Se schimbase atât de mult: era rece, inexpresiv şi părea mereu enervat de cei din jurul său. Înţelegeam că moartea familiei lui îl afectase, dar trecuseră ani buni de atunci. Într-un final, mi-am luat inima în dinţi, am mers în direcţia lui şi i-am zis tot ce aveam pe suflet. Sasuke a reacţionat contrar aşteptărilor mele: printre cuvinte urâte adresate mie şi familiei Hyuuga, se vedeam că era supărat de faptul că îl ignorasem complet pentru o lungă perioadă de timp. Orgoliul meu era mult prea mare pentru a-mi cere scuze, aşa că am început să ţipăm unul la altul până cănd am realizat că toţi colegii se holbau la noi miraţi. A fost de-a dreptul penibil. De atunci, nici măcar un simplu “Salut!” sau “Ce mai faci?” nu a mai spart tăcerea adâncă dintre noi. Până ieri...

- Hina, iar te-ai pierdut prin universul tău? mă întreabă Sasuke serios.
- Ah, scuze. Sunt doar foarte confuză. De ce te-ai legat tocmai de căsătorie?
- Crede-mă, m-am gândit toată noapte la Itachi, la trecutul meu, al nostru. Totul are o legătură... Tu nu ai ascultat conversaţia părinţilor noştri până la capăt. Ei nu insistau ca noi doi să ne căsătorim doar pentru “fericirea” noastră, era un plan mult mai elaborat: Hokage-sama a propus ca un moştenitor Hyuuga şi unul Uchiha să creeze arma supremă a satului, adică un copil cu abilităţi şi de Sharingan, şi de Byakugan. Cu alte cuvinte, copilul… nostru. Dar planul a căzut când părinţii mei au murit.
Îi ascult cu atenţie fiecare cuvânt şi, la sfârşit, rămân surpinsă: nu m-aş fi aşteptat nciodată la aşa ceva.
- De ce tocmai noi doi? Tu ai un frate, eu am o soră…
- Da, dar noi avem vârste apropiate. Imaginează-ţi un cuplu format din Itachi şi Hanabi. Cam ciudat, nu? În plus, fraţii noştri sunt consideraţi cei mai puternici din clan, iar...
-... Iar talentul lor nu ar trebui irosit, îi închei fraza în timp ce el doar aprobă trist din cap.
- Ok, înţeleg. Dar care-i faza cu Itachi? El ce rol joacă în toată povestea asta?
Nici nu reuşesc să pun bine întrebarea, că aud un zgomot ciudat în apropierea noastră. Presupun că cineva a căzut dintr-un copac. Dar cine?
- Sasuke?
El doar dă plictisit din umeri.
- Linişteşte-te, Hina. Poate că e numai un animal sălbatic stângaci. Revenind la Itachi, cred că scopul lui este acela de a crea arma supremă.
- Vrei să spui că eu... şi fratele tău... copil?
Sasuke aproape că râde la auzul presupunerii mele. Ah, ce n-aş da să-i mai aud măcar o dată râsul!
- Nu, nu! Din câte ştiu, Itachi a dezvoltat în ultimii ani nişte jutsuri interzise, aşa că sunt sigur că are alte metode. El te consideră uşor influenţabilă şi probabil te va mai căuta cât de curând. Hinata, eşti într-un pericol destul de mare.
Nu mi-e ruşine să plâng în faţa lui cu gândul la un viitorul meu nu prea frumos. Lacrimi asemea unor lăcrămioare pure îmi acoperă chipul, dar el le şterge cu grijă. Contactul dintre pielea degetului său arătător şi cea a feţei mele trezeşte în mine nişte fiori calzi, plăcuţi.
- Te rog, Hinata! Nu mai plânge! Vom găsi noi o portiţă de scăpare!
- Sasuke, îmi pare rău pentru tot! Am fost o mare proastă!
Îl îmbrăţişez cum nu am mai făcut-o de mult în timp ce Sasuke îmi mângâie cu mişcări uşoare spatele.
- Ce faceţi voi doi aici?
Tresar la auzul vocii inconfundabile. “Animalul sălbatic stângaci” este defapt un blondin cu ochi albaştri care ne priveşte confuz.