28-07-2011, 01:10 PM
M-a lovit inspiraţia aşa că uitaţi capitolul patru. M-am gândit să dau un mic indiciu legat de trecutul ei. Explicaţia completă va veni în curând. Mai păstrez un pic de suspans :P
Sper să vă placă. ;)
Vântul bătea din ce în ce mai tare formând nişte valuri destul de mari. Se înnorase de-a binelea acum şi părea că nu mai e mult până la începerea furtunii. Cu toate acestea niciuna din noi nu avea de gând să renunţe din cauza acestui lucru.
Pentru mine devenise destul de greu să înot în continuare din cauza valurilor care se formau în toate direcţiile.
Lui Miriam, fiind mai solidă, îi era mult mai uşor să lupte cu valurile, pe când pe mine, fiind destul de slabă, valurile mă puteau orienta în orice direcţie doreau. Trebuia să depun destul de mult efort pentru a mă menţine pe linia de plutire şi începusem să obosesc.
Nu te da bătută. Mai ai puţin până la stâncă. Poţi s-o faci.
Încercam să mă încurajez singură. Fata asta mă enervase prea mult pentru a mă da bătută, cu toate că îmi dădeam seama cât de periculos devenise totul.
A fost nevoie de o singură secundă de neatenţie pentru ca un val să mă tragă la fund. Am dat cu disperare din mâini şi din picioare, iar într-un final am reuşit să ies la suprafaţă. Nici Miriam nu stătea mai bine decât mine. Se lupta din răsputeri să ramână la suprafaţă.
Valurile s-au dovedit a fi mai puternice decât mine, iar în curând am fost din nou trasă în adâncuri. Diferenţa era că de această dată nu mai reuşeam să ies la suprafaţă. Simţeam că nu mai am destulă forţă pentru a reuşi.
Am decis să mă las purtată de curenţi, sperând că poate, doar poate, mă vor ajuta să ies din această încurcătură.
Desigur, nu am avut destul noroc, iar peste câteva clipe am simţit cum spatele meu s-a lovit de ceva tare, neregulat.
Stânca!
Am încercat să mă agăţ de ea, dar nu am reuşit, deoarece curenţii, mult prea puternici, nu îmi permiteau acest lucru.
Nu mai reuşeam să disting nimic în jurul meu. Doar un negru nesfârşit.
Nu pot să cred....... cât de nesăbuită am putut să fiu........
Ăsta a fost ultimul gând pe care l-am avut.
La un moment dat am avut impresia că am văzut doi ochi albaştri uitându-se la mine îngrijoraţi, însă în momentul în care m-am trezit într-o cameră ce semăna cu una de spital nu mai eram sigură dacă ce văzuse fusese vis sau realitate.
M-am ridicat într-un cot, încercând să-mi dau seama unde sunt.
Norocul meu a fost că peste câteva minute în salon a intrat o doamnă sau, mai bine zis domnişoară, deoarece mi s-a părut că avea în jur de 25-30 de ani. Purta un halat alb peste rochiţa de vară albă cu imprimeuri florale. Părul castniu îi era prins într-un coc, iar ochii căprui mă priveau înţelegători.
- Mă bucur să văd că te-ai trezit, a zis ea zâmbindu-mi.
- Unde mă aflu?
- În cabinetul medical al pensiunii. Din câte am înţeles tu împreună cu o altă elevă era cât pe-aci să vă înecaţi. Tu ai fost în mai mare pericol decât cealaltă.
- Aha. Pot pleca?
- Sfatul meu ar fi să mai stai aici cel puţin până mâine dimineaţă.
- Eu aş prefera totuşi să plec. Nu-mi plac genul ăsta de locuri.
- Cum doreşti. Dar dacă te vei simţi rău te sfătuiesc să revii, bine?
- AÅŸa voi face.
- O prietenă ţi-a adus câteva haine. Sunt în dulap, a zis indicându-mi locul despre care vorbea.
După ce i-am mulţumit, m-am dat jos din pat, mi-am luat hainele, o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou alb, le-am tras repede pe mine, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cabinet. M-am simit atât de uşurată când am ajuns în hol.
Am început să merg pe holurile pustii şi am simţit un junghi în spate.
Desigur. Doar m-am lovit de stâncă.
Doamna aceea îmi spusese să mă întorc dacă nu mă simţeam bine. De fapt mă simţeam groaznic, dar în niciun caz nu aveam să mă întorc în acel loc. Mai bine suportam durerea.
Mergeam mai mult împiedicându-mă de propriile picioare. Nu-mi doream decât să ajung în cameră şi să fac un duş fierbinte.
Speram să nu mă întâlnesc cu nimeni, dar nu am avut norocul ăsta. De după un colţ a apărut Josh, moment în care eu m-am oprit nefiind sigură de ceea ce ar trebui să fac. A venit spre mine şi s-a oprit în faţa mea. Era prima oară cân obsevam cât de înalt e. Era cam cu un cap mai înalt decât mine. Stropi de apă îi picurau din par şi m-am gândit că poate tocmai făcuse un duş.
- Bună, mi-a spus.
Nu i-am răspuns. Nici măcar nu m-am mai putut uita la el, aşa că m-am mulţumit să mă uit în podea. Chiar nu voiam să aud ce voia să-mi zică.
- Văd că nu vrei să vorbeşti, deci voi trece direct la subiect. Ceea ce ai făcut mai devreme a fost prostesc şi nesăbuit. Puteai să-ţi pierzi viaţa, ştii asta? Te-ai gândit vreodată la asta? Ce tot spun? Bineînţeles că nu te-ai gândit! Căci, dacă te-ai fi gândit măcar puţin, nu ai fi făcut-o! Am crezut că ştiu ce fel de persoană eşti. Am crezut că eşti genul de persoană care se gândeşte de două ori înainte de a lua o decizie. Genul de persoană care nu se aruncă cu capul înainte fără să se gâdească la consecinţe!
Vorbea cu atâta patos şi convingere încât m-a scos din sărite.
- A, da? Şi, mă rog, de ce ai impresia că mă cunoşti atât de bine?
Vorbeam atât de încet încât nu eram sigură dacă a auzit sau nu ce am spus. Dar am continuat.
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic! Ajunsesem să ţip la el de-a dreptul. Eram atât de nervoasă...
Am trecut pe lângă el, fără să mai aştept un răspuns. Nu ştiu dacă a vrut sau nu să mă oprească. Cert e că nu a făcut-o.
Am ajuns în cele din urmă la uşa camerei care, din fericire, era deschisă. Am intrat şi m-am aşezat pe pat. Ceasul de pe perete indica ora 21:00.
Nu pot să cred că tocmai el, un tip care abia mă cunoscuse, mi-a făcut morală. Aşteptam de la oricine acest lucru, dar nu de la el.
Chiar în momentul în care mă întrebam pe unde o fi Jeni, am văzut-o ieşind din baie. Nu am avut curaj să o salut, deoarece bănuiam ce va urma.
- Credeam că vei sta mai mult la infirmerie, a zis ca mai apoi să-şi ia un ton ironic. Ce-o fi în capul meu oare? Tu? Să stai la infirmerie? Mda, sigur.
Apoi a devenit din nou serioasă.
- Ştii, dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut, nu mă aşteptam ca tocmai tu să faci o asemenea tâmpenie. Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Fără să mai aştepte un răspuns a ieşit din cameră, lăsându-mă cu gura căscată. Mă aşteptam să mă certe, sau să nu-mi vorbească deloc. Mă aşteptam la orice mai puţin la asta.
M-am ridicat, mi-am scos elasticul din părul mult prea încâlcit şi l-am aruncat la coş.
Apoi m-am băgat sub duş şi am dat drumul la apa fierbinte. Spatele mă ustura, presupun că mă alesesem cu nişte julituri de toată frumuseţea, dar nu-mi păsa. După ce m-am spălat bine pe păr şi pe corp, mi-am stors bine părul, mi-am tras pe mine pijmalele şi m-am întins pe pat. Stăteam cu faţa spre fereastră, pe care încă se mai vedeau stropii de ploaie rămaşi după furtună.
M-am gândit la cuvintele lui Jeni: Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Avea dreptate, chiar ar fi trebuit să ştiu. Şi totuşi, nu m-am gândit prea mult la acest lucru înainte de a accepta acea provocare.Mă întreb oare de ce.
M-am gândit la cât de dezamăgit ar fi dacă m-ar vedea acum. Oare m-ar certa? Nu voi şti niciodată acest lucru. A dispărut din viaţa mea atât de brusc şi cu atât de mult timp în urmă.....
Am simţit cum lacrimile îmi umplu ochii, cum îmi alunecă pe obraji şi mai apoi pe pernă.
Dintr-o dată m-am simţit foarte obosită. Am închis ochii lăsându-mă purtată în tărâmul viselor.
În acea noapte, după foarte mult timp, l-am visat pe tata.
Sper să vă placă. ;)
Capitolul 4
Vântul bătea din ce în ce mai tare formând nişte valuri destul de mari. Se înnorase de-a binelea acum şi părea că nu mai e mult până la începerea furtunii. Cu toate acestea niciuna din noi nu avea de gând să renunţe din cauza acestui lucru.
Pentru mine devenise destul de greu să înot în continuare din cauza valurilor care se formau în toate direcţiile.
Lui Miriam, fiind mai solidă, îi era mult mai uşor să lupte cu valurile, pe când pe mine, fiind destul de slabă, valurile mă puteau orienta în orice direcţie doreau. Trebuia să depun destul de mult efort pentru a mă menţine pe linia de plutire şi începusem să obosesc.
Nu te da bătută. Mai ai puţin până la stâncă. Poţi s-o faci.
Încercam să mă încurajez singură. Fata asta mă enervase prea mult pentru a mă da bătută, cu toate că îmi dădeam seama cât de periculos devenise totul.
A fost nevoie de o singură secundă de neatenţie pentru ca un val să mă tragă la fund. Am dat cu disperare din mâini şi din picioare, iar într-un final am reuşit să ies la suprafaţă. Nici Miriam nu stătea mai bine decât mine. Se lupta din răsputeri să ramână la suprafaţă.
Valurile s-au dovedit a fi mai puternice decât mine, iar în curând am fost din nou trasă în adâncuri. Diferenţa era că de această dată nu mai reuşeam să ies la suprafaţă. Simţeam că nu mai am destulă forţă pentru a reuşi.
Am decis să mă las purtată de curenţi, sperând că poate, doar poate, mă vor ajuta să ies din această încurcătură.
Desigur, nu am avut destul noroc, iar peste câteva clipe am simţit cum spatele meu s-a lovit de ceva tare, neregulat.
Stânca!
Am încercat să mă agăţ de ea, dar nu am reuşit, deoarece curenţii, mult prea puternici, nu îmi permiteau acest lucru.
Nu mai reuşeam să disting nimic în jurul meu. Doar un negru nesfârşit.
Nu pot să cred....... cât de nesăbuită am putut să fiu........
Ăsta a fost ultimul gând pe care l-am avut.
La un moment dat am avut impresia că am văzut doi ochi albaştri uitându-se la mine îngrijoraţi, însă în momentul în care m-am trezit într-o cameră ce semăna cu una de spital nu mai eram sigură dacă ce văzuse fusese vis sau realitate.
M-am ridicat într-un cot, încercând să-mi dau seama unde sunt.
Norocul meu a fost că peste câteva minute în salon a intrat o doamnă sau, mai bine zis domnişoară, deoarece mi s-a părut că avea în jur de 25-30 de ani. Purta un halat alb peste rochiţa de vară albă cu imprimeuri florale. Părul castniu îi era prins într-un coc, iar ochii căprui mă priveau înţelegători.
- Mă bucur să văd că te-ai trezit, a zis ea zâmbindu-mi.
- Unde mă aflu?
- În cabinetul medical al pensiunii. Din câte am înţeles tu împreună cu o altă elevă era cât pe-aci să vă înecaţi. Tu ai fost în mai mare pericol decât cealaltă.
- Aha. Pot pleca?
- Sfatul meu ar fi să mai stai aici cel puţin până mâine dimineaţă.
- Eu aş prefera totuşi să plec. Nu-mi plac genul ăsta de locuri.
- Cum doreşti. Dar dacă te vei simţi rău te sfătuiesc să revii, bine?
- AÅŸa voi face.
- O prietenă ţi-a adus câteva haine. Sunt în dulap, a zis indicându-mi locul despre care vorbea.
După ce i-am mulţumit, m-am dat jos din pat, mi-am luat hainele, o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou alb, le-am tras repede pe mine, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cabinet. M-am simit atât de uşurată când am ajuns în hol.
Am început să merg pe holurile pustii şi am simţit un junghi în spate.
Desigur. Doar m-am lovit de stâncă.
Doamna aceea îmi spusese să mă întorc dacă nu mă simţeam bine. De fapt mă simţeam groaznic, dar în niciun caz nu aveam să mă întorc în acel loc. Mai bine suportam durerea.
Mergeam mai mult împiedicându-mă de propriile picioare. Nu-mi doream decât să ajung în cameră şi să fac un duş fierbinte.
Speram să nu mă întâlnesc cu nimeni, dar nu am avut norocul ăsta. De după un colţ a apărut Josh, moment în care eu m-am oprit nefiind sigură de ceea ce ar trebui să fac. A venit spre mine şi s-a oprit în faţa mea. Era prima oară cân obsevam cât de înalt e. Era cam cu un cap mai înalt decât mine. Stropi de apă îi picurau din par şi m-am gândit că poate tocmai făcuse un duş.
- Bună, mi-a spus.
Nu i-am răspuns. Nici măcar nu m-am mai putut uita la el, aşa că m-am mulţumit să mă uit în podea. Chiar nu voiam să aud ce voia să-mi zică.
- Văd că nu vrei să vorbeşti, deci voi trece direct la subiect. Ceea ce ai făcut mai devreme a fost prostesc şi nesăbuit. Puteai să-ţi pierzi viaţa, ştii asta? Te-ai gândit vreodată la asta? Ce tot spun? Bineînţeles că nu te-ai gândit! Căci, dacă te-ai fi gândit măcar puţin, nu ai fi făcut-o! Am crezut că ştiu ce fel de persoană eşti. Am crezut că eşti genul de persoană care se gândeşte de două ori înainte de a lua o decizie. Genul de persoană care nu se aruncă cu capul înainte fără să se gâdească la consecinţe!
Vorbea cu atâta patos şi convingere încât m-a scos din sărite.
- A, da? Şi, mă rog, de ce ai impresia că mă cunoşti atât de bine?
Vorbeam atât de încet încât nu eram sigură dacă a auzit sau nu ce am spus. Dar am continuat.
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic! Ajunsesem să ţip la el de-a dreptul. Eram atât de nervoasă...
Am trecut pe lângă el, fără să mai aştept un răspuns. Nu ştiu dacă a vrut sau nu să mă oprească. Cert e că nu a făcut-o.
Am ajuns în cele din urmă la uşa camerei care, din fericire, era deschisă. Am intrat şi m-am aşezat pe pat. Ceasul de pe perete indica ora 21:00.
Nu pot să cred că tocmai el, un tip care abia mă cunoscuse, mi-a făcut morală. Aşteptam de la oricine acest lucru, dar nu de la el.
Chiar în momentul în care mă întrebam pe unde o fi Jeni, am văzut-o ieşind din baie. Nu am avut curaj să o salut, deoarece bănuiam ce va urma.
- Credeam că vei sta mai mult la infirmerie, a zis ca mai apoi să-şi ia un ton ironic. Ce-o fi în capul meu oare? Tu? Să stai la infirmerie? Mda, sigur.
Apoi a devenit din nou serioasă.
- Ştii, dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut, nu mă aşteptam ca tocmai tu să faci o asemenea tâmpenie. Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Fără să mai aştepte un răspuns a ieşit din cameră, lăsându-mă cu gura căscată. Mă aşteptam să mă certe, sau să nu-mi vorbească deloc. Mă aşteptam la orice mai puţin la asta.
M-am ridicat, mi-am scos elasticul din părul mult prea încâlcit şi l-am aruncat la coş.
Apoi m-am băgat sub duş şi am dat drumul la apa fierbinte. Spatele mă ustura, presupun că mă alesesem cu nişte julituri de toată frumuseţea, dar nu-mi păsa. După ce m-am spălat bine pe păr şi pe corp, mi-am stors bine părul, mi-am tras pe mine pijmalele şi m-am întins pe pat. Stăteam cu faţa spre fereastră, pe care încă se mai vedeau stropii de ploaie rămaşi după furtună.
M-am gândit la cuvintele lui Jeni: Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Avea dreptate, chiar ar fi trebuit să ştiu. Şi totuşi, nu m-am gândit prea mult la acest lucru înainte de a accepta acea provocare.Mă întreb oare de ce.
M-am gândit la cât de dezamăgit ar fi dacă m-ar vedea acum. Oare m-ar certa? Nu voi şti niciodată acest lucru. A dispărut din viaţa mea atât de brusc şi cu atât de mult timp în urmă.....
Am simţit cum lacrimile îmi umplu ochii, cum îmi alunecă pe obraji şi mai apoi pe pernă.
Dintr-o dată m-am simţit foarte obosită. Am închis ochii lăsându-mă purtată în tărâmul viselor.
În acea noapte, după foarte mult timp, l-am visat pe tata.
![[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]](http://fc03.deviantart.net/fs71/f/2010/297/b/2/air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png)