O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Mă bucur că am mai evoluat, sper să o ţin tot aşa în continuare. Vreau să scriu din ce în ce mai bine :D
@Ayame chan: La ce fel de descrieri te referi mai exact?
Sper că nu am exagerat cu dialogul, dar uneori pur şi simplu nu mă pot abţine să nu pun dialog :P
Uitaţi capitolul trei. Sper să vă placă.

Capitolul 3

- Jeni, stai în baie de o jumătate de oră! O să întârziem la micul dejun, am zis eu ciocănind de zor în uşă.
- Scuze, a zis când a ieşit în sfârşit din baie. Cu ce crezi că ar trebui să mă îmbrac?
- Contează chiar atât de mult?
- Pentru mine, da contează.
M-am aşezat pe pat privind-o pe prietena mea în timp ce scotocea prin hainele pe care şi le adusese.
- Şi pentru cine anume te aranjezi atâta?
- Mă gândeam că poate ne vom mai întâlni cu băiatul care ne-a adus programul ieri. Şi nu aş vrea să fac o impresie proastă.
- De ce crezi că ai putea să faci impresie proastă?
- Ai dreptate. Dar chiar vreau să mă placă.
- Şi eu vreau să apuc micul dejun, am zis ironic. Serios acum, nu înţeleg de ce îţi faci atâtea griji. Sunt sigură că totul va fi bine. Acum îmbracă-te şi hai să mergem.
- Mulţumesc.
După ce s-a hotărât pe o fustă mini şi un tricou cu model floral am ieşit din cameră şi ne-am îndreptat spre sala de mese. Nu o să o înţeleg nociodată în anumite privinţe. Îi pasă foarte mult de modul în care arată în ochii celorlalţi, poate mult prea mult. Deşi nu pot să neg faptul că într-un timp şi pe mine mă interesa foarte mult acest lucru, m-am schimbat mult de atunci. Iar acum nu mai dau nici doi bani pe chestii de genul. Eu mi-am tras pe mine primele lucruri pe care le-am găsit, o pereche de pantaloni scurti si un tricou alb pe care imprimat un căteluş.
Când am ajuns, sala era destul de plină, dar m-am bucurat că măcar nu eram chiar ultimile.
M-am îndreptat spre bufetul în stil suedez, întrebându-mă ce puteam servi la micul dejun. Am luat o tavă şi am început să mă uit printre diversele mâncăruri, încercând să aleg ceva, dar gândurile mi-au zburat în cu totul altă parte.
Brusc mi-am amintit cuvintele mamei: Cât a trecut de când ai fost ultima oară într-o excursie cu colegii de clasă?
Oare cât timp trecuse de atunci? De când totul s-a schimbat? De când am renunţat să mai merg cu cei din clasă undeva, indiferent de locaţie? Când am devenit atât de introverită şi de nepăsătoare?
Ştiam prea bine răspunsul la toate aceste întrebări. Trecuseră ani buni de atunci. De când.....
- Te-aş sfătui să alegi omleta. Este nemaipomenită, un glas m-a adus înapoi la realitate.
După ce m-am uitat în jur am realizat că vocea îi aparţinea băiatului care venise să ne aducă programul ieri.
- Poftim? Am zis confuză.
- Te uitai pe aici de parcă nu ştiai ce să alegi, aşa că m-am gândit să te ajut, a zis zâmbindu-mi.
- În acest caz, îţi multumesc.
Am luat repede o farfurie cu omletă, nişte pâine şi tacâmuri şi m-am aşezat la prima masă liberă pe care am văzut-o.
Nu pot să cred că am rămas blocată acolo şi, pe deasupra, cu gândurile aiurea. De obicei nu mi se întâmplă aşa ceva când sunt alte persoane de faţă.
Mi-aş dori să pot să mă comport normal, ca toţi cei ce se află aici, dar, desigur, nu prea aveam cum să fac asta din moment ce venirea mea aici nu a fost în totalitate decizia mea.
Jeni s-a aşezat pe locul liber din faţa mea, oferindu-mi un pahar cu suc.
- M-am gândit că vrei şi tu.
I-am mulţumit fară însă să mă uit la ea. Aveam din ce în ce mai mult impresia că acestea vor fi două săptămâni foarte lungi.
- Aş putea să iau loc lângă voi?
Nu mai era nevoie să mă uit pentru a vedea cine pusese această întrebare.
- Desigur, a răspuns Jeni repede.
- Mulţumesc, a zis el aşezându-se lângă mine.
Chiar trebuie să găsesc o cale de a-l evita pe băiatul ăsta. Poate începe Jeni să iasă cu el.
- Şi tu ce faci în tabără? A întrebat ea.
- Nimic deosebit. De fapt locul ăsta îl deţine tata, iar eu mai dau o mână de jutor din când în când.
- Ce drăguţ din partea ta.
- Nu e chiar mare lucru. Treaba mea e să fac pe ghidul cu turiştii. Eu voi fi cel care vă va arăta împrejurimile.
- Deci ne vom îmtâlni destul de des.
Şansele mele de a-l evita tocmai s-au redus considerabil. La câte excursii sunt trecute în program o să-l văd mult mai des decât mi-aş fi dorit.
Bine, cred că exagerez totuşi. Adică, să fim serioşi, poate e un tip chiar de treabă şi poate e bun ca ghid.
Am încercat să gândesc puţin mai pozitiv, dându-mi seama că, dacă tot voi fi blocată aici pentru următoarele săptămâni, aş putea să-mi fac şederea aici mai plăcută. Poate chiar să mă distrez, dar mai bine să nu împing lucrurile prea departe.
- Şi care e numele tău?
- Spuneţi-mi Josh. Rândul vostru.
- Eu sunt Jeni, iar ea este Allyson. E mai timidă de felul ei, ce să-i faci?
- Eu? Timidă? Te rog. M-ai cunoscut vreun pic? Am zis luându-mi un ton de persoană jignită.
- De aceea eşti atât de tăcută?
Şi discuţia a continuat, cu mici intervenţii ale lui Josh. Jeni chiar ştie cum să mă facă să-mi revin dintr-o pasă proastă. Ce m-aş face fără ea.....
După ce am terminat micul dejun şi am dus tăvile la locul lor, Josh a plecat să rezolve câteva chestii pentru excursia din acea dimineţă, iar eu şi Jeni ne-am dus în cameră pentru a ne pregăti.
Într-o geantă mi-am pus banii, telefonul mobil, aparatul de fotografiat, o pereche de ochelari de soare şi o carte, în cazul în care m-aş fi plictisit. Dar, după ce m-am gândit mai bine, am lăsat cartea pe pat.
Am ieşit amândouă, am închuiat uşa în urma noastră şi ne-am alăturat celorlalţi elevi care se strânseseră deja în faţa pensiunii.
- Ia uite cine s-a hotărât să vină în tabără, am auzit glasul lui Miriam.
Nu am putut să o sufăr niciodată pe fata asta. Nu are altceva mai bun de făcut decât să se ia de ceilalţi. Nu am înţeles niciodată cum de cineva o poate plăcea. Pe lângă faptul că se crede mai bună decât oricine altcineva, se mai consideră şi ce mai frumosă. Şi asta doar pentru că are părul roşcat şi ochii de un verde intens.
M-a luat un pic peste picior, dar i-am spus cu mult calm că nu mă interesează părerile ei despre mine. În astfel de momente chiar mă bucur că nu învăţăm în aceeaşi clasă. Cred că aş fi luat-o de mult de păr dacă ar fi fost aşa.
Am trecut pe lângă ea cu fruntea sus şi m-am sprijinit cu spatele de unul din pereţii pensiunii.
Vremea era destul de bună, soarele strălucea pe cerul senin şi nu părea că se va schimba prea curând.
Peste câteva minute a apărut Josh, iar după ce s-a prezentat, ne-a invitat să-l urmăm pentru a descoperi locurile cele mai interesante din acea localitate.
Ni s-au prezentat ruinele ÅŸi ni s-a vorbit despre ele ÅŸi despre istoria acelui loc.
L-am urmărit cu atenţie pe Josh tot timpul turului. Vorbea foarte natural şi părea că îi place ceea ce face, sau cel puţin că nu îl deranjează.
Am făcut multe poze, poate prea multe, iar Josh ne-a făcut mie şi lui Jeni câteva poze in faţa ruinelor.
Pe la prânz ne-am oprit la o terasă pentru a ne odihni şi pentru a mânca ceva înainte de a ne întoarce la pensiune.
După ce am mâncat, m-am apucat să mai şterg din pozele care ieşiseră mişcate sau care nu erau aşa interesante, când, deodată, Josh s-a aşezat pe scaunul din faţa mea.
- Deci, cum ţi se pare?
- Contează aşa de mult părerea mea?
- Pentru mine contează, a zis zâmbind.
- Serios? În acest caz, răspunsul ar fi da. Îmi place. Acum răspunde-mi la o întrebare. De ce contează atât de mult părerea mea pentru tine?
- Pari genul care....
- Care ce? L-am întrebat când s-a oprit.
- Ştii ceva? Cred că o să răspund mai târziu la această întrebare.
S-a ridicat şi a început să se îndepărteze.
- Nu-i corect! Am ţipat, râzând, în urma lui.
Mi-am sprijinit capul într-o mână în timp ce mă uitam la el.
Poate, până la urmă, chiar e un tip de treabă.
Bineînţeles că Jeni, care văsuze tot când se întorsese de la toaletă, mi-a pus un milion de întrebări, la care eu nu am răspuns. M-am mulţumit pur şi simplu să zâmbesc.
După ce ne-am întors la pensiune, Jeni m-a întrebat dacă vreau să mergem să stăm puţin pe plaja, iar eu am acceptat.
Ne-am luat costumele de baie, ne-am întins prosoapele pe nisip şi ne-am întins pe ele pentru a ne bronza. Era aşa plăcut să stai la soare fără să te deranjeze nimeni.
Desigur, momentul nu a durat mult, deoarece, cam peste vreo oră, Miriam a trebuit să-şi bage nasul. După câteva remarci răutăcioase a reuşit să mă scoată din sărite, mai ales deoarece comentase despre faptul că vorbisem cu Josh la prânz.
- Ce vrei să demonstrezi cu toate astea? Ce trebuie să fac ca să mă laşi în pace?
- Interesantă propunere. Uite cum o să facem. Vezi stânca aia de acolo? A zis arătându-mi o stâncă ce se afla undeva în mijlocul mării. Să ne întrecem până acolo. Dacă tu câştigi te voi lăsa în pace.
- Şi dacă câştigi tu?
- Să mă gândesc. Va trebui să admiţi că te întrec în absolut orice. Ce zici?
Am acceptat fără să clipesc.
- Nu cred că este o idee prea bună, a zis Jeni. A cam început să se înnoreze şi cam bate vântul.
Întradevăr vremea nu mai era chiar aşa frumoasă, însă mă consideram destul de bună la înot, iar stânca nu era foarte departe. Aşa că am ignorat avertismentul, iar eu şi Miriam am intrat în apă.
Una din prietenele ei a dat semnalul de start şi amândouă am început să înotăm. Începuseră să se formeze nişte valuri destul de mari, însă nu le-am băgat în seamă. La momentul respectiv nu credeam că ceva ar putea merge prost.
Nici nu ştiam cât de mult mă înşel.