Proza scurta

[Storymaker]

Moarte de om-in mintea criminalului

Sangele curgea pe dusumea. Totul incepea sa fie mai vizibil, furia sa dispara, totul revenea la normal. Cel ce-l asuprise atat de mult zacea intins pe jos, cu fata schimonosita de durere.
O privighetoare incepu sa cante. Canta trilurile unei calatorii frumoase undeva departe, triluri ce-i trezira criminalului amintiri ce in mod normal ar fi fost atat de placute incat ar fi plans, dar in acest caz erau atat de dureroase incat il zgariau pe inima. Isi aminti de copilaria sa si de cea pe care a iubit-o. Isi aminti de micuta Alina-iepuroaica cea dragalasa-singurul cadou ce-l primise vreodata de la cel pe care il ucisese. Isi aduse aminte si de ziua in care fiind batut de un coleg de clasa pe care-l considera prieten, el (cel ucis) interveni. Il batu bine pe acel copil dupa care ranjise la el.
Criminalul statea si se uita fix catre cadavru, caci nu privea cu ochii ci cu mintea. Realiza ca, acest om a fost si el copil si ca la randul lui a fost batut si umilit. Poate ca de aceea si se imbata atat de des: ca sa uite.
Cutitul plangea cu lacrimi de sange, in timp ce toata viata din omul rapus pleca spre alt loc. Usa se deschise cu un zgomot infiorator. Apoi cateva urlete inundara odaia: Politia! La pamant!
Ucigasul era pierdut in visare si nu simti catusele iar drumul pana la inchisoare ii se paru un leganat continuu ca acel leganat din bratele mamei. Natura murise odata cu acel om. Nu mai putea vedea copacii ce doreau sa-l inveseleasca-in puritatea lor- cu fructe si flori minunate. Nu vedea nici cerul, nici florile... nimic. Era el singur. El si pedeapsa. Ce facuse si, mai important, de ce facuse asa ceva? Oare chiar atat de rau era acel om? Oare atata nedreptate i-a facut? Nu..
Regret nu simtea, dar tristetea il zgaria pe suflet precum ghiarele unui leu ar zgaria pielea unui om. Atat de multa liniste... El era langa politisti acum. In sala de judecata se dadu verdictul: Vinovat! Pedeapsa: Douazeci de ani de inchisoare!
El era inconjurat de oameni... oameni normali, dar nu in sensul negativ de banal ci intr-un sens angelic: Ei au putut ierta, el nu... Era un demon intre ingeri. Atat de singur... Se simtea atat de singur... In cele din urma, a fost bagat intr-o camaruta cu un veceu murdar si gratii ruginite. Luminile au inceput sa se stinga-era ora de culcare- dar criminalul nu dorea asta. Simtea ca lumina ii e singurul prieten. Daca si ea pleca...
Se urca in pat. Incerca sa adoarma, dar un zgomot in mintea sa nu inceta sa persiste: \"De ce m-ai omorat? De ce? Durerea! Opreste durerea!\".
Il podidi plansul. Oare de ce facuse asa ceva? De ce nu fugise in lume? Mai bine sa fi fost un cersetor decat un criminal... Si totusi, era in prezent, atat de mult infipt in prezent. Fiecare clipa trecea greu cat o viata intreaga. Cazu in genunchi si tipa: \"Iarta-ma! Nu am vrut! Nu am stiut ca vei muri!\". Apoi zbiera.
Usa celulei se deschise cu un zgomot de fier frecat de beton. Apoi lesina.
Gardienii dupa ce terminara sa-l ciomageasca inchisera usa si plecara spre casele lor linistite urmand sa-si traiasca vietile lor in continuare pana in clipa cand totul se va sfarsi.