Vreau să fiu EU

[Ada]

Hellooou :*.
Asa cum am promis, am venit cu nextul. Putin cam tarziu, desi aveam destule idei :">. Daca tot a inceput vacanta si am scapat de clasa a VIII-a, cred ca de acum incolo voi publica un capitol pe saptamana sau o data la doua saptamani.
Asaa... Sper sa va placa:D.
Multumesc foarte mult pentru comentarii! Ma bucur ca imi apreciati munca si va mai astept pe aici cu opinii despre fic.

tamoshiku: Multumesc foarte mult >:D<. Am cam intarziat cu nextul, dar sper ca imi vei spune si de data asta ce parere ai :>.
Hanzade: Naruhina sau Sasuhina? Asta o sa fie un mister pana la sfarsit *muahaha*. Dar da, vor exista cupluri in fic :].
zitaa: Mersi mult:*. Vei afla cu cine va fi Hinata daca citesti pana la sfarsit:>.
andrra : Stiu ca public cam rar, dar crede-ma ca muncesc foarte mult la un capitol. Recunosc, m-am cam pierdut si am uitat de cateva detalii destul de importante:">. Si nah, nu mi se pare corect ca din moment ce eu, autorul ficului, nu fac spam, ficul sa fie mutat la Atelier din cauza altora. Dar voi rezolva eu cumva :]. Multumesc mult inca o data :].

Capitolul 7

Resedinta Uchiha

Tic-tac…
Ceasul rosu de pe biroul meu din lemn de abanos anunta intr-un mod enervant ora unu si jumatate dupa-amiaza.
Ar trebui sa ma pregatesc cumva pentru “prima mea intalnire”? Inca de cand eram mica, mi-am imaginat ca prima data voi iesi cu… Naruto. Imagini imposibile se creau atunci in mintea mea, in timp ce priveam visatoare cerul unei nopti de vara, presarat cu praf de stele: eu si el, pe o pajiste acoperita de flori delicate, doar noi doi si suspinile unui rau din apropiere; eu si el intinsi pe iarba, uitandu-ne in ochii celuilalt, incercand sa gasim un semn ce-ar putea trada sentimentele noastre de iubire; eu si el, fericiti si impreuna.
Tic-tac…
Sunetul produs de ceas ma readuce insa la realitate. Este ora doua fara un sfert si eu inca sunt in camasa mea de noapte violet, visand la imposibil. Nu am iesit deloc azi din camera, profit de faptul ca tatal meu e plecat intr-o misiune in Satul Ascuns al Ploii. Altfel, ar fi trebuit sa ma trezesc dis-de-dimineata pentru antrenament, dar azi am cam tras chiulul. In plus, gerul de afara e prea aspru, iar intreaga Konoha este acoperita de un strat gros de zapada.
I-am promis lui Sasuke ca voi fi acolo, asa ca, fara prea mare tragere de inima, ma ridic din pat si ma imbrac cu ce gasesc la indemana: un pulover de casmir mov, pantoni de ninja negri si obisnuita mea geaca maro captusita cu blanita alba.
Tic-tac…
Raman putin in cumpana. Sa merg sau nu? Pana la urma, nu e chiar o “intalnire”, ci doar un schimb reciproc de informatii despre cine cred eu ca este fratele lui Sasuke. Nimic mai mult. Dar Sakura crede exact opusul si cu siguranta a anuntat si celelalte fete din sat. Am de ales intre a-mi “trada” prietena cea mai buna si putinele kunoichi pe care le cunosc sau a sti mai multe despre atacator. Si, cum sunt o fire extrem de curioasa, ard de nerabdare sa aflu detalii despre demon. Cred ca cel mai bine ar fi sa plec chiar acum, iar in legatura cu Sakura… ii voi explica mai tarziu motivul intalnirii mele cu Marele-Uchiha-Domnul-Atitudine si, daca intr-adevar este prietena mea cea mai buna, ma va intelege.
Oftez descurajata si privesc, inainte de a iesi din camera, reflectia mea in oglinda cu rama argintie de langa pat: arat comun, obisnuit, poate prea obisnuit. Ochii clanului Hyuuga, de o culoarea cam stearsa dupa parerea mea, poate sunt speciali, dar nu tradeaza nici cea mai mica urma de emotie. Poate de aceea reusesc sa-mi ascund foarte bine sentimentele. Unele fete de varsta mea prefera sa afiseze un zambet larg, de cele mai multe ori fals, in timp ce eu cred ca un mic suras e mult mai dragut si mai sincer. Dar gata, e timpul sa plec, daca nu vreau sa intarzii. Sasuke, vin acum…

Ninsoarea tine de cateva zile bune, iar imaginea Konohei este mirifica: seamana cu o ilustratie dintr-o carte cu povesti de Craciun pentru copii. Cativa ninja ajuta la deszapezirea strazilor principale, iar sunetul motoarelor de masini perturba foarte rar linistea care acopera intregul sat.
Cofetaria este foarte aproape de casa mea, asa ca ajung destul de repede. Nu am mai fost aici de cand eram mica, pe vremea cand mergeam alaturi de sora mea, Hanabi. Eu imi alegeam mereu inghetata de vanilie cu topping de capsuni, iar ea- prajitura de ciocolata. Ne intelegeam foarte bine atunci, cand nu eram intr-o competitie continua. Eram doar niste copii naivi si inocenti, care ne bucuram de fiecare clipa si de fiecare moment petrecut impreuna. Acum… totul s-a transformat in cateva amintiri frumoase, pe care le pastrez cu grija in suflet.
Si totusi… de ce a vrut Sasuke sa ne intalnim la cofetarie? El e genul de baiat retras, singuratic, care nu prea frecventeaza astfel de locuri publice. Mai ales ca scopul este acela de a vorbi despre un ucigas si nu prea cred ca ar vrea ca lumea sa ne auda conversatia. Situatia e destul de ciudata, dar… cine sunt eu sa judec? Dau din umeri resemnata in speranta ca imi voi alunga toate suspiciunile.
Un clinchet de clopotel se aude atunci cand intru in cofetarie. Nu s-a schimbat foarte mult: atmosfera e la fel de placuta ca in vremea copilariei mele, mesele rotunde, scaunele comode de culoare rosie, perdelele vesele cu model floral si tejgheaua cu o gama diversificata de dulciuri, de la inghetata, pana la briose cu ciocolata. Aproape toate mesele sunt ocupate, asa ca incerc sa-l caut cu privirea pe brunet. Observ cativa copii cu parintii lor, un grup de varstnici la o masa mai indepartata din colt, niste tineri Genini care chiulesc de la cursuri si fac glume pe seama celorlalti clienti si trei kunoichi, foste colege de la Academie, susotind si aruncandu-mi priviri pline de dispret probabil din cauza lui Sasuke.
El nu e aici.

Am intarziat eu prea mult? Nu cred: am plecat devreme de acasa. Atunci de ce m-a lasat balta? Sau poate, cine stie, a fost doar o gluma proasta si acum se amuza copios pe seama mea. Dar el nu e genul de baiat care ar face asa ceva. Kiba, poate ca da, dar Sasuke in niciun caz. Ce naiba s-a intamplat?
Ma indrept rapid catre tejghea si o intreb pe una dintre vanzatoarele pe care le cunoasteam:
- Buna, Akemi. Stii daca a trecut pe aici Sasuke Uchiha?
- Salut, salut, imi raspunde Akemi cu obisnuinta ei de a repeta unele cuvintele. Uchiha? zice mirata. Nu l-am vazut de foarte mult timp si, sincer, nici nu cred ca a intrat vreodata la noi in cofetarie. Ca veni vorba, nici tu, Hinata, nu ai mai fost de foarte, foarte mult timp. Ce mai face Hanabi?
- E bine. Esi sigura ca Sasuke nu a fost aici?
- Pentru numele lui Dumnezeu, Hinata, ti-am zis ca nu. Dar de cand esti tu atat de interesata de Uchiha? Iti place si tie de el? ma intreaba, afisand un zambet smecher.
Imi dau ochii peste cap si, in acelasi timp, aud un clinchet de clopotel din directia usii. Poate fi…
- Batranule Unkai, vad ca ati adus foarte repede lazile cu fructe! ii spune Akemi celui care a intrat.
Ma uit spre asa-numitul “batran Unkai”: un om scund, cu ochelari mici si rotunzi si parul alb, tuns scurt. In mod evident, nu el e cel pe care il caut.
Unkai ii spune foarte mandru lui Akemi:
- Hehe, sufletul meu e inca tanar. Nu te lasa influentata de aspectul meu. Inauntru se ascunde un barbat puternic si curajos, aflat in floarea varstei.
- Da, da, sunt sigura de asta, ii zice vanzatoarea. Daca tot va simtiti astazi asa de puternic, va rog duceti lazile in spate si veniti la mine dupa aceea sa va dau banii.
Unkai intra in incaperea destinata aprovizionarii cofetariei, iar eu imi continui discutia cu Akemi:
- Banuiesc ca nu mai sunt si alte cofetarii in Konoha, nu-i asa? o intreb descurajata.
- Din cate stiu eu, nu. Dar mai asteapta, poate Sasuke apare curand.
- Intr-adevar, e singura cofetarie… daca nu o mentionezi pe cea de langa resedinta Uchiha.
Eu si Akemi ne uitam surprinse spre directia celui care a vorbit: batranul Unkai.
- Resedinta Uchiha? exclam cu o doza de spreranta in glas.
- Exact. Pe vremuri, era o cofetarie foarte frumoasa acolo: gaseai torturi si vata pe bat cu un gust deosebit. Dar, o data cu arderea casei, a fost distrusa si ea. Am lucrat acolo o lunga perioada de timp. Tin minte ca intr-o zi…
- Multumesc foarte mult! Ne mai vedem, Akemi!
Ma indrept grabita spre iesire in timp ce aud un “Sigur, sigur” din partea vanzatoarei si fraza “Tinerii din ziua de azi- nu mai au rabdare nici doua secunde”, probabil venind de la Unkai.
Inca mai exista speranta, iar acum totul se leaga: din cate am auzit, resedinta Uchiha este distrusa si parasita, iar Sasuke m-a invitat acolo, fiind un loc linistit, unde putem discuta fara a fi intrerupti.
Intru rapid in padurea Konohei. Privind-o, rad in sila de ghinionul meu: fac ce fac si tot in acest colt de iad blestemat ajung. Dar nu e momentul sa ma gandesc la cele petrecute acum cateva saptamani: Sasuke probabil ma asteapta de foarte mult timp.
Inca de la o mare departare, pot observa gardul inalt, din lemn masiv care imprejmuieste mini-cartierul Uchiha. Pe masura ce ma apropii, peisajul devine din ce in ce mai infricosator, iar corpul meu traieste o senzatie ciudata: tremur, transpir si inima imi bate neobisnuit de neregulat.
In cele din urma, ajung in fata resedintei si raman in stare de soc.

Gardul nu e atat de inalt pe cat il credeam, doar portile principale au mai ramas din el. Cladirile, probabil zugravite in culori pastelate, au pete rosiatice imense care miros a sange. Ferestrele, acoperite cu un material negru si vechi nu mai lasa nici o raza de lumina sa patrunda inauntru. Usile sunt rupte in bucati mari si aruncate pe langa case. Observ cofetaria despre care imi povestea Unkai… sau ce a mai ramas din ea: cateva scanduri si pancarde colorate arse pe jumatate. In jur nu mai exista nici urma de iarba, de copaci si niciun animal nu indrazneste sa calce pe acest pamant. Ce ucigas a putut sa faca asa ceva?
Ce ma ingrijoreaza cel mai tare este ca nu-l vad pe Sasuke. Sunt mult prea speriata si confuza ca sa-mi activez Byakuganul. Imi simt palmele transpirate si intreagul peisaj parca se invarte in jurul meu. Incerc sa-mi mentin echilibrul, dar nu reusesc si cad la pamant. Scot un tipat infiorator, de disperare, in speranta ca ma va auzi cineva.
Si se pare ca a avut efec. Identific in intunericul padurii doi ochi rosii si o voce masculina, foarte cunoscuta, imi spune:
- Credeam ca nu mai vii.