09-06-2011, 10:48 AM
Mă gândeam, cum fiecare vrea să găsească un subiect rar folosit, original, o abordare diferită, să-mi încerc şi eu norocul cu ceva mai diferit. Poveştile cu şcolăriţe care se îndrăgostesc de colegii lor poate sunt prea multe, însă, cred că toţi suntem plictisiţi de vieţile noastre (cred că sună puţin cam dur, dar nu mi-a venit altceva în gând), aşa că de ce să citim alte ficuri despre alte vieţi plictisitoare?
Am mai citit şi alte poveşti, şi, poate nu vă asigur că a mea va fi mai bună, însă, voi aborda un vocabolar decent, fără cuvinte stânjenitoare,ci decente, deoarece , cel puţin aşa cred eu, că ar trebui să fie un fic.
În legătură cu mărimea capitolelor,nu vor fii prea mari, deoarece ştiu cum e să nu se mai termine, dar , dacă aceasta nu e o problemă, dimensiunile vor fii mai mari.
Vreau să vă spun lectură plăcută şi aştept sfaturi! Mulţumesc!
PROLOG
Te aud. Continua să îmi vorbeşti! Ai observat cum ne putem înţelege atât de bine , fără ca măcar să scoatem o vorbă? Ai observat cum inimile noastre comunică fără ca să fim aproape unul de altul? Ai observat şi tu cum, numai privindu-ne , vorbim mii de cuvinte? ..Cum recţiile noastre sunt identice? Te aud. Vorbeşte-mi! Sau nu, mai bine cântă-mi! Sufletul meu te poate asculta la infinit. Cântă-mi, fără să-ţi deschizi măcar gura. Te aud.
Taci. Eu te pot auzi şi când taci, te pot aproba şi cânt eşti mut. Deoarece noi putem comunica prin gândire. De aceea te simt atât de aprope.
CAPITOLUL I
E luni. Luni e ziua când totul o ia de la început. Luni e ziua în care toţi sunt obosiţi şi când trebuie să ne trezim iar de dimineaţă pentru a nu întârzia la viaţa noastră. Dar lunea aceasta e diferită, deoarece e a doua luni din această lună, acea luni în care începe iar şcoala. E timpul pentru noi începuturi. E aceea zi în care fiecare boboc se teme de ce va urma .Toamna e o perioadă tristă.
Acel drum care de obicei ducea spre un loc ce îl cunoştea, acum duce spre ceva necunoscut, spre liceu. Copacii de pe marginea drumului formează o boltă de frunze ce au culori vesele. Asfaltul este şi el un covor portocaliu şi roşu. În sufletul ei îşi făcuse demult loc emoţia şi teama, dar vocile celorlalţi elevi o încurajau făcând-o să creadă că nu e singură.
Iar foşnetul frunzelor de cireş îi şoptea să fie optimistă.
- Mă numesc Kurumi. Am fost elevă la Şcoala de Nord. Pasiuni: pictatul. Nu cred în puterea banilor. Cred că viaţa este ceea ce vrei tu să fie. Nu merită să dai vina pe alţii doar pentru a te apăra şi că eşti puternic prin felul de a gândi. Urăsc oamenii cărora le pasă de ce cred ceilalţi despre ei.
Se opreşte, privind în jur, fără ca să îi bage în seamă pe colegii ei ce o priveau miraţi.
- Întrebări? Îşi plimbă iar privirea şi îşi încheie discursul luând loc în bancă.
-Mulţumim, Kurumi pentru prezentare. Ăăă şi pentru că ai fost directă. Răspunde profesorul, uimit şi el, îndemnându-l pe următorul elev să se prezinte în faţa clasei.
Şoşotelile începură în toată clasa şi se pare că sinceritatea fetei nu prea a fost înţeleasă şi de colegii ei. Deşi în clasă ceilalţi îşi continuară activităţile, fiecare părea să fie uimit de Kurumi, fata din a treia bancă.
- E drăguţă, în comparaţie cu celelalte fete. Zise un coleg într-o pauză.
- E ciudată. Îl contrazice unul din colegii lui de bancă cu care discuta, uitându-se în dreapta pentru a o vedea pe fata şatenă care stătea cu mâinile încrucişate şi capul culcat pe bancă.
- Poate. Dar e frumoasă şi îndrăzneaţă. Continuă el să o admire pe Kurumi. Şi se ridică din banca sa,pentru a ajunge la banca din mijloc a fetei.
Lumina apusului lumina încăperea dând camerei o nuanţă portocalie. Soarele toamnei era unul frumos şi cald, iar razele ce pătrundeau în clasă ajungeau până la mâinile fetei, încălzindu-i-le.
Zgomotul ce se produse când colegul ei se aşeză în bancă o fâcu pe Kurumi să tresalte şi să îşi ridice capul deranjată ca şi cum abia se trezise din somn.
- Eşti drăguţă! Îi zise acesta şi zâmbind îi dă o şuviţă la o parte din ochi.
Vizibil iritată , plină de curaj, îi dădu mâna la o parte.Apoi îşi plecă iar capul , sprinjinindu-şi-l de bancă. Gestul brutal al fetei îl făcu să tresalte.
- Şi rea.. Apoi, cu aceeaşi mână şi cu aceleaşi gesturi atente îi aranjase o şuviţă de păr care îi stătea rebelă.
- Termină! Îi spuse ea iritată, fără ca măcar să-şi clintească capul, celui ce stătea în faţa ei.
- Am zis să mă laşi în pace! Ţipă ridicându-şi capul repede şi privindu-l enervată şi deranjată.
- Defapt, ai zis să termin. Îi răspunse el în glumă.
- Ah! Scăpă un oftat zgomotos şi se ridică din bancă.
- Unde te duci? Strigă acesta urmărind-o cu privirea cum se îndrepta spre ieşirea din clasă. – Ai să te întorci! continuă satisfăcut şi sigur pe el.
- Nu prea cred! Răspunse ea cu aceeaşi siguranţă. Şi păşind afară se izbi de profesorul ce vroia să intre.
Fără să apuce să mai scoată o vorbă, păşi înapoi şi făcu o plecăciune, cerându-şi scuze.
- Sper că nu vroiai să ne părăseşti! Zise în glumă profesorul.
Kurumi dădu din cap dezaprobator şi cu capul plecat fugi în banca ei.
-Bine, dacă totul s-a rezolvat putem continua lecţiile. Spuse profesorul, îndreptându-se spre catedră printre băncile elevilor.
- Ţi-am zis eu că o să te întorci. Îi zise colegul din faţă, întorcându-se spre Kurumi.
Ca să nu mai primească vreo observaţie din partea profesorului îşi abţinu nervii şi continuă să fie atentă la profesor. În acea oră cel care stătea cu o bancă în faţa ei nu o mai deranjase deloc, şi bucuroasă de acest lucru îşi luă geanta pe umăr şi părăsi clasa, când ora se terminase.
Ora de istorie era preferata ei, de aceea , în drumul ei spre casă continuă să se gândească la prima ei lecţie de istorie din prima zi de liceu. Razele apusului ce se stingea din ce în ce mai mult lăsau umbre pe asfalt, aducându-i aminte fetei de somnul de care avuse parte în acea zi.–Eşti drăguţă! Îi răsună deodată în minte.
-ARGH..! scăpă ea un oftat zgomotos. Şi izbi cu piciorul în nişte frunze uscate de pe jos, la amintirea acelei întâmplări.
Cu cât se depărta mai mult de şcoală, cu atât chicotelile copiilor se auzeau din ce în ce mai încet, fiind acoperite de zgomotele maşinilor.
Aleea îngustă şi înconjurată de copaci ce ducea spre şcoală se lărgea din ce în ce mai mult făcând loc maşinilor şi se transforma în şosea. Copacii ei preferaţi, cireşii, se răriseră, iar o rafală de vânt împrăştie frunzele.
Dându-şi părul ce îi venea în ochi la o parte, se întoarse cu faţa la soarele ce se ascundea din ce în ce mai mult după dealuri şi privii şcoala, sau cel puţin ce se mai vedea din ea.
S-a dus prima zi de şcoală. Îşi spuse ea şi se întoarse , văzându-şi de drum.
În acel timp ceva îi captă atenţia şatenei.
Era un băiat. Luând o frunză de pe jos se ridică şi o admiră. Faptul că purta acea uniformă vişinie ca şi a fetei îi întări bănuiala că cel ce se afla în faţa ei era de la aceeaşi şcoală. Se apropie de el şi se opri la o distanţă considerabilă. Ţinea în mână o frunză portocalie care avea formă de inimă.
Cred că forma ei era şi motivul pentru care o admira.
Se întoarse şi o văzu pe Kurumi cum cerceta frunza. Când aceasta îşi dădu seama că era privită, se dădu înapoi ruşinată. Băiatul îi zâmbi:
-Nu-i aşa ca e frumosă? întrebă el , analizând-o pe toate părţile.
Kurumi îl privi fascinată, dând din cap aprobator.
- Toamna e atât de frumosă. Ai observat cum se asortează frunza cu cerul. Parcă e desprinsă din soare. Uite! Spuse el zâmbind şi i-o înmână fetei . Ea o primi fericită şi îi zâmbi suav.
El îi mai aruncă un zâmbet şi făcându-i un semn cu mâna îşi aruncă geanta pe spate şi continuă drumul.
Kurumi era fascinată. Cine era acel baiat? Privirea-i zâmbitoare, sufletul deschis şi cuvintele pe care le spuse îi pătrunseră inima şi o făcură să se îndrăgostească.
Îl privi cum înainta şi lăsă o rafală de vânt să îi alinte faţa. Şi până la urmă, toamna nu e chiar aşa de tristă.
Sper să vă placă,la fel cum am zis, aştept sfaturi!
Am mai citit şi alte poveşti, şi, poate nu vă asigur că a mea va fi mai bună, însă, voi aborda un vocabolar decent, fără cuvinte stânjenitoare,ci decente, deoarece , cel puţin aşa cred eu, că ar trebui să fie un fic.
În legătură cu mărimea capitolelor,nu vor fii prea mari, deoarece ştiu cum e să nu se mai termine, dar , dacă aceasta nu e o problemă, dimensiunile vor fii mai mari.
Vreau să vă spun lectură plăcută şi aştept sfaturi! Mulţumesc!
PROLOG
Te aud. Continua să îmi vorbeşti! Ai observat cum ne putem înţelege atât de bine , fără ca măcar să scoatem o vorbă? Ai observat cum inimile noastre comunică fără ca să fim aproape unul de altul? Ai observat şi tu cum, numai privindu-ne , vorbim mii de cuvinte? ..Cum recţiile noastre sunt identice? Te aud. Vorbeşte-mi! Sau nu, mai bine cântă-mi! Sufletul meu te poate asculta la infinit. Cântă-mi, fără să-ţi deschizi măcar gura. Te aud.
Taci. Eu te pot auzi şi când taci, te pot aproba şi cânt eşti mut. Deoarece noi putem comunica prin gândire. De aceea te simt atât de aprope.
CAPITOLUL I
E luni. Luni e ziua când totul o ia de la început. Luni e ziua în care toţi sunt obosiţi şi când trebuie să ne trezim iar de dimineaţă pentru a nu întârzia la viaţa noastră. Dar lunea aceasta e diferită, deoarece e a doua luni din această lună, acea luni în care începe iar şcoala. E timpul pentru noi începuturi. E aceea zi în care fiecare boboc se teme de ce va urma .Toamna e o perioadă tristă.
Acel drum care de obicei ducea spre un loc ce îl cunoştea, acum duce spre ceva necunoscut, spre liceu. Copacii de pe marginea drumului formează o boltă de frunze ce au culori vesele. Asfaltul este şi el un covor portocaliu şi roşu. În sufletul ei îşi făcuse demult loc emoţia şi teama, dar vocile celorlalţi elevi o încurajau făcând-o să creadă că nu e singură.
Iar foşnetul frunzelor de cireş îi şoptea să fie optimistă.
- Mă numesc Kurumi. Am fost elevă la Şcoala de Nord. Pasiuni: pictatul. Nu cred în puterea banilor. Cred că viaţa este ceea ce vrei tu să fie. Nu merită să dai vina pe alţii doar pentru a te apăra şi că eşti puternic prin felul de a gândi. Urăsc oamenii cărora le pasă de ce cred ceilalţi despre ei.
Se opreşte, privind în jur, fără ca să îi bage în seamă pe colegii ei ce o priveau miraţi.
- Întrebări? Îşi plimbă iar privirea şi îşi încheie discursul luând loc în bancă.
-Mulţumim, Kurumi pentru prezentare. Ăăă şi pentru că ai fost directă. Răspunde profesorul, uimit şi el, îndemnându-l pe următorul elev să se prezinte în faţa clasei.
Şoşotelile începură în toată clasa şi se pare că sinceritatea fetei nu prea a fost înţeleasă şi de colegii ei. Deşi în clasă ceilalţi îşi continuară activităţile, fiecare părea să fie uimit de Kurumi, fata din a treia bancă.
- E drăguţă, în comparaţie cu celelalte fete. Zise un coleg într-o pauză.
- E ciudată. Îl contrazice unul din colegii lui de bancă cu care discuta, uitându-se în dreapta pentru a o vedea pe fata şatenă care stătea cu mâinile încrucişate şi capul culcat pe bancă.
- Poate. Dar e frumoasă şi îndrăzneaţă. Continuă el să o admire pe Kurumi. Şi se ridică din banca sa,pentru a ajunge la banca din mijloc a fetei.
Lumina apusului lumina încăperea dând camerei o nuanţă portocalie. Soarele toamnei era unul frumos şi cald, iar razele ce pătrundeau în clasă ajungeau până la mâinile fetei, încălzindu-i-le.
Zgomotul ce se produse când colegul ei se aşeză în bancă o fâcu pe Kurumi să tresalte şi să îşi ridice capul deranjată ca şi cum abia se trezise din somn.
- Eşti drăguţă! Îi zise acesta şi zâmbind îi dă o şuviţă la o parte din ochi.
Vizibil iritată , plină de curaj, îi dădu mâna la o parte.Apoi îşi plecă iar capul , sprinjinindu-şi-l de bancă. Gestul brutal al fetei îl făcu să tresalte.
- Şi rea.. Apoi, cu aceeaşi mână şi cu aceleaşi gesturi atente îi aranjase o şuviţă de păr care îi stătea rebelă.
- Termină! Îi spuse ea iritată, fără ca măcar să-şi clintească capul, celui ce stătea în faţa ei.
- Am zis să mă laşi în pace! Ţipă ridicându-şi capul repede şi privindu-l enervată şi deranjată.
- Defapt, ai zis să termin. Îi răspunse el în glumă.
- Ah! Scăpă un oftat zgomotos şi se ridică din bancă.
- Unde te duci? Strigă acesta urmărind-o cu privirea cum se îndrepta spre ieşirea din clasă. – Ai să te întorci! continuă satisfăcut şi sigur pe el.
- Nu prea cred! Răspunse ea cu aceeaşi siguranţă. Şi păşind afară se izbi de profesorul ce vroia să intre.
Fără să apuce să mai scoată o vorbă, păşi înapoi şi făcu o plecăciune, cerându-şi scuze.
- Sper că nu vroiai să ne părăseşti! Zise în glumă profesorul.
Kurumi dădu din cap dezaprobator şi cu capul plecat fugi în banca ei.
-Bine, dacă totul s-a rezolvat putem continua lecţiile. Spuse profesorul, îndreptându-se spre catedră printre băncile elevilor.
- Ţi-am zis eu că o să te întorci. Îi zise colegul din faţă, întorcându-se spre Kurumi.
Ca să nu mai primească vreo observaţie din partea profesorului îşi abţinu nervii şi continuă să fie atentă la profesor. În acea oră cel care stătea cu o bancă în faţa ei nu o mai deranjase deloc, şi bucuroasă de acest lucru îşi luă geanta pe umăr şi părăsi clasa, când ora se terminase.
Ora de istorie era preferata ei, de aceea , în drumul ei spre casă continuă să se gândească la prima ei lecţie de istorie din prima zi de liceu. Razele apusului ce se stingea din ce în ce mai mult lăsau umbre pe asfalt, aducându-i aminte fetei de somnul de care avuse parte în acea zi.–Eşti drăguţă! Îi răsună deodată în minte.
-ARGH..! scăpă ea un oftat zgomotos. Şi izbi cu piciorul în nişte frunze uscate de pe jos, la amintirea acelei întâmplări.
Cu cât se depărta mai mult de şcoală, cu atât chicotelile copiilor se auzeau din ce în ce mai încet, fiind acoperite de zgomotele maşinilor.
Aleea îngustă şi înconjurată de copaci ce ducea spre şcoală se lărgea din ce în ce mai mult făcând loc maşinilor şi se transforma în şosea. Copacii ei preferaţi, cireşii, se răriseră, iar o rafală de vânt împrăştie frunzele.
Dându-şi părul ce îi venea în ochi la o parte, se întoarse cu faţa la soarele ce se ascundea din ce în ce mai mult după dealuri şi privii şcoala, sau cel puţin ce se mai vedea din ea.
S-a dus prima zi de şcoală. Îşi spuse ea şi se întoarse , văzându-şi de drum.
În acel timp ceva îi captă atenţia şatenei.
Era un băiat. Luând o frunză de pe jos se ridică şi o admiră. Faptul că purta acea uniformă vişinie ca şi a fetei îi întări bănuiala că cel ce se afla în faţa ei era de la aceeaşi şcoală. Se apropie de el şi se opri la o distanţă considerabilă. Ţinea în mână o frunză portocalie care avea formă de inimă.
Cred că forma ei era şi motivul pentru care o admira.
Se întoarse şi o văzu pe Kurumi cum cerceta frunza. Când aceasta îşi dădu seama că era privită, se dădu înapoi ruşinată. Băiatul îi zâmbi:
-Nu-i aşa ca e frumosă? întrebă el , analizând-o pe toate părţile.
Kurumi îl privi fascinată, dând din cap aprobator.
- Toamna e atât de frumosă. Ai observat cum se asortează frunza cu cerul. Parcă e desprinsă din soare. Uite! Spuse el zâmbind şi i-o înmână fetei . Ea o primi fericită şi îi zâmbi suav.
El îi mai aruncă un zâmbet şi făcându-i un semn cu mâna îşi aruncă geanta pe spate şi continuă drumul.
Kurumi era fascinată. Cine era acel baiat? Privirea-i zâmbitoare, sufletul deschis şi cuvintele pe care le spuse îi pătrunseră inima şi o făcură să se îndrăgostească.
Îl privi cum înainta şi lăsă o rafală de vânt să îi alinte faţa. Şi până la urmă, toamna nu e chiar aşa de tristă.
Sper să vă placă,la fel cum am zis, aştept sfaturi!