Proza scurta

[Storymaker]

Ultimul drum

Moartea e un nou inceput. Asta am crezut mereu. Nu am pretuit lucruri trecatoare de care altii s-au atasat precum dragostea, bucuria si in general, sentimentele pozitive. Si m-am mentinut pe acest drum neplacut si plin de spini pana cand m-am indragostit. Ea era atat de fumoasa. Cu pletele in vant, cu statura ei eroica, stralucind mai puternic ca soarele mi-a captat atentia, intrand in inima mea. Era cea mai frumoasa dintre toate, chiar mai frumoasa decat fosta "Cea mai frumoasa dintre toate". Dar dragostea noastra nu avea sa dainuie... De ce? Fiindca asa gandeam. Mereu ascuns in intuneric, asemeni unui ninja cameleonic, nearatandu-mi niciodata adevarata culoare si disimuland tot mai des ii departam pe toti de mine. De ce ar fi fost diferit cu aceasta fata? Ce e diferit la aceasta iubire fata de celelalte cu exceptia persoanei? Nimic... Totul e trecator iar in curand ma voi uita spre trecut si cu un zambet intristat voi revedea clipa in care, intersectandu-ma cu drumul acelei frumoase fete, am ales sa continui intr-o alta directie. Si, totusi, reflectand spre trecut am observat ca ceva se schimbase la mine. Da... de aceasta data, de aceasta data fata de alte dati, aveam...ceea ce desigur, inainte n-am avut... aveam ochii ei atintiti spre mine; niste ochi negri, sau maro, nu mai stiu acum, mari deschisi, ce ma pofteau in inima ei. Eram uimit. Era posibil ca ea sa tina la mine? Este posibila o dargoste din ambele parti? Niciodata n-am stiut si, poate , astazi voi afla. Si totusi, poate , asemeni unui gand dureros, nu se uita la mine, ci la persoana din spatele meu. Si, ca la orice idila pe care am visat-o, m-am uitat in spate sa ma asigur ca nu e nimeni. Spre deznadejdea mea era cineva, sau mai bine zis...ceva. O oglinda ovala de dimensiuni colosale ce-i reflectau cu precizie frumustea si finetea. Eram impresionat de aceasta fata. Era ceva special, asa ca , facandu-mi curaj, am inaintat spre ea si i-am spus: "Buna. Eu sunt Andrei. Ai putea te rog sa-mi spui cum te numesti? ". Ea, uimita, ba chiar bulversata spre deznadejdea mea, s-a schimonosit, iar toate frumusetea ei a luat figura unei babe. Pupilele ei s-au micsorat ca de altfel si fericirea mea, si pe un ton infuriat mi-a spus: "Esti ca toti ceilalti! Ce te face diferit? Toti doriti acelasi lucru! ". Am ramas inmarmurit. Cine fusesem eu sa sper? Dar, totusi aceasta fatuca avea nevoie de consolare iar eu tot nu aveam ce face... Asa ca i-am spus, uitandu-ma in ochii ei cu hotarare: "Ceea ce ma face diferit fata de altii sunt ceea ce sunt; alegerile ce le fac in diferite situatii si perceptiile despre viata!" . Dar pe tine ce te face speciala? Ea, cu un ranjet pe buze, s-a uitat la mine uimita si mi-a spus: "Eu sunt, fata de toate celelalte fete, deznadajduita si o maiestra in psihologie. Nu ma poti infrange baiete! ". Plictisit, i-am spus: "Dar nici nu vreau sa te infrang. Tot ceea ce doresc este sa te aud si sa te vad. Nimic mai mult, nimic mai putin. ". Ea, neincrezatoare, s-a uitat la mine si m-a intrebat ceea ce urma sa-mi zdrobeasca din temelii toate sperantele: "Ai bani ca sa putem trai impreuna? Ai vointa ca sa ma poti sustine? Ai iubire ca sa ma ajuti sa zbor? ". Trist, cu ochii neincrezatori, i-am marturisit: "Ai dreptate. Decizia, deoarece ne privestei, nu e doar a mea, ci e si a ta prin comportamentul ce l-ai avut. O viata frumoasa si sa nu uiti ca acolo unde omul pune mana, Dumnezeu pune mana, dar e obligatoriu ca omul sa puna mana". Si am plecat, trist si totusi vesel caci iubeam. Pasii erau neregulati, echilibrul corpului era slabit. Ma simteam asemeni unui bat rupt ce trebuie sa mentina aparentele oricat de mult l-ar durea. Si am mers din prezent spre viitor, iar pe acea fata nu am mai vazut-o decat in vise, desi sper sa fi avut o viata splendida. Acum, pe patul de moarte, inca imi aduc aminte de acei ochi mari de indragostita si inca nu pricep de ce s-a intamplat totul asa cum s-a intamplat... Dar, ca un raspuns celest, imi amintesc de ceea ce imi doream in timpul adolescentei: Sa mor pe pamant si descompunandu-ma sa fiu una cu pamantul, sa fiu un tot. Asa zaceam intins in padurea in care m-am retras de peste 50 de ani. Ursii mi-au fost tovarasi credinciosi, Dumnezeu lumina in intuneric, iar acea fata o enigma... Curgandu-mi lacrimile pe obraji, mi-am dat sufletul Domanului sperand ca-mi voi revedea, de voi ajunge acolo, in rai rudele, prietenii din copilarie, stramosii, dar, si pe acea frumoasa fata.
Si, am murit...