Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

Dark Blue: Cu siguranta nu e nimic rau daca iti bagi si tu nasul pe aici. Ma bucur ca ai fost multumita ca am postat mai mult:D si iti multumesc ca ai fost destul de draguta incat sa imi scrii toate greselile ca sa le gasesc sa le corectez[is varza murata, nu alta]. Ma bucur ca descrierea si/a facut treaba si ai trecut pe aici si ai citit. Sper sa fii multumita de lungimea partii asteia:D

***

Eve's P.O.V.
-Eve... Eve... Eve, trezeÅŸte-te!, am auzit o voce.
Simţeam că cineva mă scutura de umeri, ceea ce mă dezmorţea. Vedeam doar frânturi de imagini şterse care se repeau fără logică, încercam să spun ceva dar nu reuşeam să scot decât nişte mârâituri. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi până nişte apă rece făcu contact cu faţa mea.
Am luat imediat o gură de aer de parcă mă înecam. Din reflex, mi-am dus mâna la ochi încercând să îmi sterg apa de pe faţă.
-Stai, am auzit din nou aceeaşi voce doar că de data asta mult mai clar, foloseşte asta.
Am simţit imediat, lângă faţa mea, textura unui prosop pe care l-am apucat imediat, îndepărtând repede apa. Primul lucru pe care l-am văzut apoi, a fost faţa lui Nayden nu foarte departe de a mea.
-Nayden, am spus eu, n-o să îţi vină să crezi ce vis am avut...
-N-a fost un vis, spuse el serios, evitându-mi privirea.
M-am uitat automat la locul unde eram. Eram încă în living pe jos, puţin sprijinită de o pernă. M-am ridicat în coate şi apoi în fund ca să pot privi mai bine în jur. Mă uitam buimacă în toate direcţiile de parcă nu mai recunoşteam locul. Nayden se trase lângă canapea, fără însă să se aseze pe ea, ci doar se sprijini cu spatele de ea. Nu se uita la mine, aşa că îmi era şi mai greu să îmi dau seama la ce se gândea.
Fără să vreau, în minte îmi reveniseră evenimentele ce se petrecuseră cu doar puţin timp în urma. Cu cât meditam mai mult la asta cu atât parcă înţelegeam totul. Era ca şi cum aş fi găsit piesa lipsă dintr-un puzzle. Mereu mi-am imaginat că Nayden a trăit departe de civilizaţie, dar nu-mi puteam explica de ce. Acum că ştiam acest detaliu important aveam răspunsul la întrebarea mea. Probabil ca el fusese respins de ceilalţi apropiaţi lui din cauză că era... diferit, iar în acest fel a ajuns să trăiască singur prin păduri de unde izvorăşte râul. Asta ar explica de ce l-am găsit acolo. Poate o fi căzut în apă şi a fost purtat până aici. Da! Mai mult ca sigur, asta trebuie să fie.
M-am oprit pentru o clipă ca să asimilez informaţiile. Imediat toate aceste mici descoperiri păliră când mi-am amintit de ciudata abilitate de care Nayden dăduse dovadă. Nu puteam să îmi explic cum aşa ceva putea fi adevărat. Era ireal şi totuşi în acelaşi timp era adevărat. Orice sentiment de teamă sau de nesiguranţă era uşor înlocuit de întrebări care începeau să-mi valseze prin minte. De cât timp avea Nayden acesta putere? Se născuse cu ea? Se putea transforma în mai multe animale? Oare care era secretul din spatele transformărilor?

Nayden’s P.O.V.
Se lăsase o linişte funebră. Nu ştiam cum să reactionez. Priveam un punct de pe pardoseală cu mintea golită de orice gând. Ce-am facut?
În acest moment, îmi doream să fiu oriunde numai nu aici. Aerul părea că încearcă să mă sufoce, mă simţeam neputincios în faţa unei sentinţe nemiloase care urma să apară. Tăcerea mă sfâşia ca şi cum o mulţime nenumărată de lame ce se învârteau necontenit în interiorul meu, consumându-mi fiecare fibră. Gândurile mele construiau un imperiu al celor mai rele scenarii, în timp ce corpul îmi era rece ca al unui mort. Abia îndrăzneam să mai respir.
-Nayden.
Totul parcă încremenise în mine la auzul acelei voci transparente şi dure. Simţeam cum creierul îmi zbârnâie ca o coardă metalică, iar camera părea că se învârte cu mine şi aveam o senzaţie acută că trebuie să vărs.
Mi-am întors capul cu greu ca să o privesc şi să mă conving că urechile mele se înselaseră, că totul avea să fie bine.
Ochii ei luceau într-un mod pe care nu îl mai văzusem până atunci. Un fior de gheaţă îmi coborâ pe sira spinării, iar inima galopa în pieptul prea strâmt. Mintea îmi zbiera necontenit să fug, dar corpul se supunea unei alte legi de încremenire.

Eve’s P.O.V.
Prea multe întrebări la care voiam să ştiu răspunsul. Cum toate acestea se puteau întâmpla cu adevărat? Care era răspunsul din spatele transformării? Cum de el putea face asta, iar ceilalţi nu? Pentru câteva secunde se lăsă liniştea, pentru că nu ştiam exact cum să încep.
Prin cap începeau să se lege informaţiile. Dacă aş fi reuşit să aflu secretul ar fi însemnat atât de mult pentru cariera mea. Cred că ar fi descoperirea anului! Ba nu! A secolului! Nu puteam rata o astfel de şansă. Trebuia să profit de asta.
-Vino cu mine, i-am spus eu lui Nayden pe un ton care nu accepta refuzul.
La mine în camera aveam un microscop şi câteva alte instrumente care m-ar fi putut ajuta ca să recoltez câteva probe şi să i-au nişte prime date. Eram foarte entuziasmată de noua mea descoperire. Nu mă puteam gândi decât la asta şi la nimic altceva. Era incredibil, de necrezut.
Nayden mă urmă în cameră. Eu am început să scotocesc printre cutii ca să ajung la cea în care se găseau lucrurile de care aveam nevoie. Eram destul de agitată şi nerăbdătoare. Când am găsit-o, am pus-o lângă masă şi am dat la o parte tot ce era pe ea care mă încurca, apoi am început să scot tot conţinutul din cutie: seringi, un bisturiu mai vechi şi alte din astea. După ce mi-am aşezat tot calabalâcul, microscopul trebuia reglat aşa că m-am apucat de meşterit la el. Eram foarte concentrată ca să fac totul cum trebuie pentru a avea rezultate cât mai corecte. Această descoperire... Simţeam că acesta era motivul pentru care mă născusem, scopul meu în viaţă.
Eram gata acum. Mi-am luat stetoscopul pregătită să încep consultaţia. Prima oară, voiam să îi verific bătăile inimii. Pulsul lui bătea anormal de repede şi abia atunci, fără neapărat să vreau, m-am uitat în ochii lui cu adevărat şi i-am văzut plini de groză ca la vederea unui monstru. Atunci, am simţit ca şi cum aş fi primit o lovitură puternică, m-am dat câţiva paşi înapoi. La ce mă gândeam eu? La faimă? La avere? Nu m-am gândit nici pentru o secundă la Nayden ca la ceva mai mult decât un obiect. O descoperire. Cum am putut fi atât de egoistă?
Frica întipărită pe faţa lui mă făcea să mă gândesc tot mai mult la cum arătam eu, fiind atât de preocupată de ceea ce mă interesa pe mine, de îl îngrozisem atât de mult.
M-am întors cu spatele la el, sprijinindu-mă cu ambele mâini de masă. Mi-am dus mâna la ochi frustrată. Nu spunea nimic. Defapt nu spusese nimic în tot acest timp. Cum am putut fi atât de oarbă?
-Iartă-mă, am spus eu tremurând. Iartă-mă, Nayden. Nu ştiu ce-a fost în capul meu.
El vru să spună ceva, dar cuvintele, pur şi simplu, nu-i ieseau din gâtlej.
-Nu trebuie să spui nimic, am continuat eu, doar te rog, pleacă din cameră. Am nevoie să fiu singură. Du-te afară, la tine în cameră, unde vrei. Chiar nu vreau să mă mai vezi aşa acum. Să nu mai vorbeşti cu nimeni despre asta şi să nu te mai transformi chiar dacă ţi-aş cere asta. Niciodată!
S-a ridicat încet de pe pat, dar paşii lui grăbiţi spre uşă mi-au dovedit într-un fel că aveam dreptate. Mă comportasem ca un monstru.
În seara aceea nici nu am mai putut mânca. I-am spus mamei că mă durea stomacul. După câte se părea nici Nayden nu spusese nimic.
Câteva zile, după acel incident, nu am fost în stare să mă uit în oglindă.

Charles’s P.O.V.
După câteva zile...
Tocmai am terminat de lucrat în gradină împreună cu Stella, iar acum voiam să duc uneltele de grădinărit în garaj. Le-am pus înapoi în cutia lor, apoi am luat-o în braţe şi am intrat în casă prin uşa din spate. Când am ajuns în hol, l-am observat pe Nayden care se uita gânditor la tabloul de familie vechi agăţat de perete.
Am ajuns în garaj, gândindu-mă la aceea fotografie de familie în care toţi trei zâmbeam ca Mona Lisa. Chiar cred că e timpul deacum să facem o schimbare.

Eve’s P.O.V.
Eram, în sfârşit, pregătită. Azi Nayden trebuia să îşi ridice buletinul şi paşaportul Am ieşit din cameră cu geanta pe umăr şi am coborât scările. L-am văzut pe tata, tocmai închizând uşa care dădea spre garaj.
-Bună, tată! L-ai văzut pe... şi m-am oprit când m-am uitat către uşa de la intrare, aici erai.
-Bună, Eve! Deja plecaţi?, spuse tata.
-Da. Ne vedem mai târziu. Pa!
Am ieşit afară şi ne-am îndreptat fix spre maşină. Eu trebuia să conduc. Era o zi destul de frumoasă, poate un pic cam cald.
-Ai emoţii?, am glumit eu.
-De ce? Că mă duc să ridic nişte acte?, spuse Nayden chicotind.
Mă bucuram că totul revenise la normal după cele întâmplate, iar eu am încercat să mă gândesc cât mai puţin la asta. Era cel mai bine aşa!
Pe drum am vorbit despre tot felul de chestii, lucruri pe care Nayden nu le-a înţeles din cărţile de biologie ori despre tot mai apropiata noastră călătorie. Nici nu ne-am dat seama când am ajuns la destinaţie. Nu a trebuit să aşteptăm mult din fericire, iar dacă tot eram aici am zis să profităm de ocazie şi să mai colindăm oraşul.
Am mers şi am mâncat ceva, apoi am mers într-un parc destul de frumos. Erau câţiva muzicanţi care cântau cu patos nişte melodii, iar printre ei erau şi pictori care îşi expuneau tablourile sau chiar lucrau la câte un sevalet. Oameni de tot felul treceau pe acolo, unii se uitau la tablouri sau chiar cumpărau câte unul, iar alţii lăsau bani pentru cei care cântau la instrumentele lor. Era o atmosferă placută, iar Nayden era foarte fascinat de ceea ce puteau face acei oameni talentaţi.
Un lucru era diferit acum, totuşi. Felul în care ne priveau oamenii sau, mai exact, cum îl vedeau ceilalţi pe Nayden. Înainte treceam neobservaţi pe lângă ceilalţi, iar unii chiar se uitau urât. Acum, însă, e o cu totul altă poveste. Fetele se uită după Nayden şi zâmbesc cu faţa roşie ca focul, iar imediat ce trec de noi, de cele mai multe ori, şuşotesc entuziasmate. Roşcatului nu prea băga de seama cum îl privea lumea. Era mult prea preocupat de toate lucrurile pe care le vedea de parcă ar fi fost prima oară. Într-un fel, era amuzantă toata treaba asta.
După ce ne-am săturat de plimbat, ne-am suit în maşină şi am plecat acasă. Drumul spre casă nu a fost prea deosebit de cel de la venire.
Pe mama şi pe tata i-am găsit în bucătărie, meşterind la ceva cu mult lipici, pensule si carton colorat, dar nu am putut vedea ce făceau pentru că au ascuns-o imediat ce ne-au auzit venind. Au spus că încă nu era gata, era o surpriză. Sunt mai răi ca şi copii mici, imediat ce te uiţi în alta parte, cum pun ceva la cale, doar că spre deosebire de copii mici ei au carte de credit şi lasă ordine în urma lor. Eh, poate că nu-s totuşi atât de răi. Am oftat şi am dat din umeri la spusele lor. Ce puteam face decât să aşteptăm să fie gata mareaţa lor capodoperă?
Le-am arătat parinţilor cum ieşise Nayden în poza pentru buletin şi paşaport. Erau foarte încântaţi.
-Noi o să pregătim nişte gustări şi cred că ar fi bine dacă le-am servi în grădină, spuse mama.
-Ok, mamă. Mă duc să aşez masa afară dacă vine şi tata să mă ajute, i-am răspuns eu.
-Iar Nayden o va ajuta pe Stella cu gustarile, vorbi tata.
-E în regulă cu mine, interveni Nayden.
Toate au mers dupa cum am stabilit. Mama şi Nayden pregăteau gustările, iar eu şi cu tata am pus masa la umbra unui copac mai batrân cu umbra deasă. La umbră era o atmosferă destul de plăcută, iar vremea părea ca va fi frumoasă în continuare. În scurt timp apărură şi ceilalţi cu tot felul de sandvişuri, alune şi dulciuri. Ne-am aşezat cu toţii la masă, fiecare unde a nimerit.
-M-am mai gândit, am zis eu în toiul conversaţiei care se stârnise, că dacă lui Nayden îi place atât de mult medicina veterinară şi a învătat atât de mult în ultimul timp, ar fi bun ca asistent.
-Adică ce vrei să spui?, întrebă mama.
-Ca asistent al ei, spuse Nayden. Deja am vorbit despre asta, iar eu sunt de acord.
-Aha, îngână tata. Dar Eve nu e doctor deja ca să aibă nevoie de un asistent.
-Oricum e cea mai bună scuză ca să îl pot lua cu mine. Plus că Nayden are o memorie excelentă şi a învăţat foarte multe cât a stat la noi. Are potenţial!
-O! Mă bucur să aud asta!, spuse tata vesel.
-Atunci vă urez succes, replică mama zâmbitoare.
După ce am terminat de mâncat, hrana şi căldura ne-au cam moleşit. Ne-am aşezat pe iarbă, cel puţin eu nu mai aveam chef de nimic şi îmi simţeam pleoapele grele.
Tata se ridică şi se duse lângă una din ferestrele ce dădeau în curtea din spatele casei, aşezând ceva acolo. Când se depărtă puţin de pervazul geamului, am observat că misteriosul obiect aşezat acolo era defapt aparatul foto.
-Tată, vezi că suntem fără chef, acum vrei şi tu să faci poze?, am întrebat eu puţin indignată.
-Are dreptate, mă aprobă mama.
Nayden mai vru şi el să spună ceva, însă nu reuşi decât să se întindă ca o pisică mare, căscând puternic.
-Fii sigură că nu am să vă fac poze aşa leşinaţi cum sunteţi acum, răspunse tata în timp ce se aplecă.
Am bănuit ce avea de gând, însă nu am apucat să mai fac nimic când stropitorile au pornit. Mereu face asta. A apăsat butonul de la aparatul foto şi ni s-a alăturat în “bătălia” cu apă care a urmat. Starea de moleşeală a dispărut imediat, râzând şi fugind prin curte, în timp ce aparatul facea poze la un interval de câteva secunde.

Nayden’s P.O.V.
Ziua plecării...
Am împachetat ieri toată ziua, iar Eve încă şi acum mai împachetează. Stella o ajută, în timp ce Charles pregătea maşina.
M-am întins în pat, gândindu-mă la aceste trei săptămâni petrecute aici, dar nu aveam stare. Am deschis fereastra, simţind o briză uşoară atingându-mi faţa. Era o vreme plăcută. Am contemplat pentru o clipă dealurile care îmi păreau acum atât de familiare.
După câte mi-a spus Eve urma să plecăm la o grădină zoologică. Aveam de parcurs un drum lung cu avionul de câteva ore. Într-un fel, eram nerăbdător să plec, pe de altă parte însă îmi părea rău că plecam. Aceste câteva săptămâni trăite aici m-au făcut să simt tot ce am fost lipsit până acum. Eram acum întors către camera care a fost a mea în tot acest timp. Am mai verificat odată bagăjele ce stateau lângă pat. Am privit încăperea încă odată, scormonindu-mi în acelaşi timp mintea pentru a fi sigur că nu am uitat nimic.
Mi-am pus rucsacul pe umăr şi câte un geamantan în fiecare mână, tot bagajul meu, am ieşit din cameră, apoi am coborât scările încet, coborând de pe un picior pe altul, privind cu atenţie orice detaliu.
Fetele se pare că nu erau gata, aşa că mi-am lasat lucrurile lângă perete şi am ieşit prin living în curtea din spate. Voiam să o mai văd încă odată, cine ştie cât de curând avea să mi se mai ivească ocazia asta. Mintea îmi era încinsă de toate amintirile pe care le trăisem aici. Îmi păreau mai reale ca înainte, dar uneori mi se mai strecoară în suflet ca un fior gândul că poate vizez. Mi-am scuturat capul pentru a-mi alunga obsedanta idee din cap şi m-am reîntors în casă.
În hol, lucrurile mele împachetate, aşteptau singure la perete sprijinite una în alta, de parcă şi-ar fi ţinut companie. Am zâmbit amuzat de imaginea făcută, în timp ce mergeam alene în direcţia lor. Privirea îmi căzu pe noul portret de familie agăţat de perete. Noua ramă făcută de Stella împreună Charles era mult mai colorată şi vioaie, ce caracteriza, cred eu, mai bine această familie decât cea veche care era neagră, subţire şi, de altfel, simplă. O singură nelămurire aveam însă cu privire la poza pe care au ales-o.
În acelaşi timp, se auzi o uşă care se deschise la etaj, apoi cineva coborând scările încărcat de valize. Se pare ca Eve şi Stella au terminat în sfârşit.
-Nayden, aici erai. Şi eu care credeam că încă eşti sus, se auzi vocea Evei.
Eve avea o valiză şi un rucsac pe umăr, iar mama ei avea şi ea două valize.
Atunci intră pe uşa principală şi Charles care o ajută pe Eve cu bagajul, ieşind imediat afară, iar Stella se opri pentru a se odihni. Eu rămăsesem cam în aceeaşi poziţie cu faţa spre tablou.
-Te uitai la tablou?, spuse Stella intuitiv.
A da! Tabloul! M-am uitat la poza pe care rama tabloului o înconjura. Era o poză din ziua în care am fost după buletin şi restul actelor cu Eve. Eram cu toţii în curtea din spate, râzând, uzi leoarcă în timp ce ne “bombardam”, după cum spunea Charles, cu apă.
-Da, am răspuns.
-Sincer, îmi place mai mult decât celălalt. Era mult prea sobru.
-Un singur lucru nu înţeleg.
-Şi care este acela?, spuse Stella nedumerită.
-De ce sunt şi eu în tablou?
-Credeam că ai înţeles până acum. Pentru că eşti parte din familie.
Nu am reuşit să mai spun nimic pentru că Charles veni şi lua valizele de la Stella pentru a le duce la maşina.
-Aveţi nevoie de ajutor cu celelalte?, întrebă Charles.
-Ne descurcăm noi, spuse Stella fără grijă.
-Atunci veniţi şi voi, Eve e deja în maşină.
Stella lua un geamantan, fără ca să apuc să protestez, iar eu le-am luat pe celelalte. Charles a aşezat bagajele în maşină, iar soţia lui a închis uşa. Eu împreună cu Eve stăteam în spate, iar restul pe locurile din spate.
Drumul către aeroport a părut scurt, toate peisajele derulându-se cu repeziciune. În aeroport era agitaţie multă.
După ce am predat bagajele, o parte din ele urmau să sosească cu un transport special, sosise momentul să ne luăm rămas bun de la părinţii Evei.
-O să ne lipsiţi, ne-am obişnuit să vă avem prin preajmă, spuse Stella cu lacrimi în ochi.
-Să nu uitaţi să ne sunaţi, adăugă Charles încercând să îşi păstreze aerul demn.
-Sigur, tată!
După nenumărate îmbrăţişări, lacrimi şi cuvinte de încurajare, ne-am îndreptat cu greu spre locul de îmbarcare. Mai aveam cu noi doar rucsacurile care erau destul de uşoare pentru că aveam doar mărunţişuri.
Am prezentat biletele, apoi ne-am îmbarcat în avion şi ne-am aşezat pe locurile noastre. Eu stateam lângă fereastră, iar Eve stătea pe locul din mijloc lângă mine. Părea că se gândeşte la ceva şi era destul de mohorâtă.
-Ai păţit ceva?, am întrebat îngrijorat.
-Nu. Doar mă gândeam la ceva ce mi-a zis odată tata.
-Ce anume?
-Atunci când plec eu, ei stau şi urmăresc avionul pe cer multă vreme chiar şi după ce acesta a dispărut din raza lor de vedere. Nu ştiu, doar că ştiu că le este dor de mine şi aş vrea să fiu mai mult alături de ei. Atâta tot. Voi fi bine, spuse ea încercând să zâmbească.
Era cu adevărat un gând emoţionant, dar ca să se simtă mai bine şi să nu se mai gândească la asta, m-am pus să găsesc un subiect destul de interesant încât să îi distragă atenţia de la asta.
-Deci... cum a început pasiunea asta a ta pentru animale?
-A, păi e o poveste lungă, e de când eram eu copil, spuse ea fără chef, încercând să evite o conversaţie.
Avionul decolase deja, iar zborul devenise mult mai lin.
-Cred că am destul timp, am zis eu amuzat.
-Părinţii m-au sprijinit mereu atât moral cât şi financiar. Desi la început, când eram mică, credeau că e doar o toană de a mea, văzând interesul meu crescând pentru animale, au început să mi-l alimenteze, cumpărându-mi tot felul de materiale despre animale. Mă duceau ori de câte ori puteau la micuţa grădină zoologică din oraş. Mergeam atât de des încât toţi angajaţii mă cunoşteau, râse, cea ce m-a ajutat foarte mult când am vrut să mă angajez acolo într-o vară. După ce vara s-a terminat, a trebuit să renunţ pentru a-mi putea continua scoala, însă mergeam des pe acolo. Pentru că ceilalţi angajaţi au apreciat munca pe care am depus-o, observând totodată pasiunea mea, au acceptat să lucrez acolo în fiecare vara până am terminat liceul, iar apoi m-am înscris la facultatea de medicină veterinară. Cu ajutorul burselor şi al părinţilor, am început să călătoresc prin toată lumea. În timpul călătoriilor mele, îmi fac timp pentru a învăţa, iar când ajung acasă îmi dau examenele.
Se pare că discuţia a avut efect pentru ca a continuat şi pe urmă, în timp ce avionul ybura către o nouă destinaţie necunoscută.

Sfarsitul primului capitol

***

Acesta este primul capitol pe care lam chinui atata timp. Sincera sa fiu daca nu l-as fi postat cred ca nici pana aici nu eram. Pentru asta trebuie sa le multumesc celor care au comentat pentru ca m-au incurajat/sacait[nu ca m-ar deranja] sa continui sa scriu. Si sper sa o faca si in pe parcursul celorlalte capitole. Vreau sa va stiu parerea de ansamblu asupra capitolului. Ce parere aveti despre Eve? Ce parere aveti despre Nayden? Credeti ca se va intampla in urmatorul capitol? Critici, pareri sau observatii, le accept pe toate.
Am peste 3000 de cititori ceea ce e uimitor:D. Sper ca tot mai multi sa-si impartaseasca parerile. Nu stiu cat de repede voi veni cu celalalt capitol, am bacu acuma, da ma bucur ca macar am reusit sa termin partea asta. Inca nu stiu exact cum il voi numi[am mai multe titluri si nu stiu pe care sa il aleg].

Pana data viitoare, aveti grija de voi! Succes celor care dau bacu acum, sau au sesiune sau eu mai stiu ce minune.

Ja ne!