Do you remember? [yaoi +18]

[October]

Ficul ăsta a mai fost postat o dată pe zup, acum un an, dar cum nu am mai postat la el, a ajuns la Older fics. Am cerut să fie şters de acolo pentru că am făcut modificări asupra primelor două capitole, care fuseseră postate. Acestea au fost scrise în colaborare cu cineva, dar de aici încolo vor fi scrise doar de mine. Vă rog să scuzaţi harababura de la început, până aici naraţiunea e la persoana a treia, mai departe va fi doar la persoana I. Poate părea banal, dar ţin să menţionez că unul din personajele care va apărea acum nu e principal. Ştiu că nu prea le am cu descrierea, dar sper să vă placă.

Capitolul 1

„Clipele trec şi durerea amintirii devine din ce în ce mai mare. În fiecare secundă, simt cum un alt cuţit şi încă unul îmi străpunge inima, pe masură ce orele trec simt cum lamele se învârt în răni. Nu pot să respir, e din ce în ce mai greu să suport. Cel mai rău e că am început să mă obişnuiesc cu prezenţa permanentă a durerii.
Durerea de a pierde pe cineva drag... Sau oare propria prostie, din cauza căreia acea persoană a dispărut, mă face să mă simt atât de neajutorat? Nu mai suport să nu ştiu, e din ce in ce mai greu să nu uit şi să-mi pese. De ce a trebuit să dispari?”
Hoinărea pe străzile întunecoase, slab luminate de stâlpii abia licărind. Mergea fără o destinaţie, cel puţin nu una conştientă, căci drumul acela i se întipărise în reflex. Gândurile îl măcinau, nu-i dădeau pace, căuta un refugiu în care să se ascundă de ele măcar o noapte. Dădea peste oameni, aceştia îl înjurau, dar privind în urmă, îşi înghiţeau cuvintele şi fugeau cât puteau de repede. În această seară însă, André nu era în dispoziţia potrivită să-i bage în seamă. Trecu mai departe, spre destinaţia prestabilită inconştient.
Frecventa cluburile de noapte mai mult decât camerele propriului apartament. În această seară paşii îl purtară spre barul „Nightcherry”, pe la care nu mai dăduse de mult. Simţea nevoia de o schimbare, aşa că în loc de obişnuitul său cocktail comandă un pahar de whisky cu gheaţă. Se aşeză pe scaunul înalt şi rotund de la bar şi dădu peste cap jumătate de pahar dintr-o înghiţitură. Cuburile de gheaţă produseră un clinchet în ciocnirea lor, supărându-i auzul fin. Puse paharul deoparte şi privi în jur, în căutarea unei companii care să-l facă să uite de griji.
În stânga, în spatele lui, o roşcată destul de înaltă şi foarte bine dotată îl privea cu interes. Purta o pereche de pantaloni mulaţi şi o bluză albă, cam transparentă şi foarte decoltatată, care îi scotea în evidenţă şi mai bine formele. André mai luă o înghiţitură din băutura tare, apoi se ridică şi îi făcu semn fetei să-l urmeze. Amândoi intrară într-un hol, în spatele barului, care ducea la o alta uşă. Paşiră în încăpere, trezindu-se într-un dormitor luminat cu doar două lampioane, numai cu un pat şi o noptieră. Băiatul o prinse de încheietură şi o urcă pe pat, lungidu-se peste ea. Începu să-i sărute gâtul şi îi desfacu nasturii bluzei, scoţând la iveală un sutien roz de dantelă cu picăţele negre. Îi aplică un rând de muşcături pe abdomen, apoi cu un gest dibaci îi desfacu sutienul şi îl aruncă deoparte, lăsând la iveală sânii ei mari şi rotunzi. André rămase o clipă nemişcat, cu privirea aţintită asupra nurilor ei. Amintiri începeau să-i apară în minte, împiedicând-ul să continue. Văzând că nu mai face nimic, roşcata îi desfăcu nasturii cămăşii şi îşi strecură mâna pe pieptul lui, atingerile ei făcându-i sfârcurile să se încreţească. André îşi reveni şi privirea i se încruntă. Îi era greaţă de ea.
„Tsk, doar o paraşută până la urmă.”
Îi arse o palmă pentru îndrăzneala ei şi o privi cu ochi de gheaţă.
-Pleacă, îi spuse el pe un ton care încerca să fie calm.
Roşcata îl privi nedumerită.
-Iubitule, dar abia am început, replică ea.
Replica ei îl scoase din sărite. „Ce dracu’ nu pricepi, eşti şi retardată pe deasupra?! Câte cuvinte irosite pe una ca tine.”
-Ieşi dracului afară! se rasti André, dându-i de înţeles că se putea alege şi cu un pumn.
Fata îşi aminti cu cine are de-a face, îşi luă hainele şi iesi pe hol. Abia aici se îmbrăcă, apoi se întoarse în discotecă, dând peste cap ceea ce îi mai rămăsese din paharul ei. Rămas în cameră, tânărul fierbea de nervi. „Târfă. Acum chiar am nevoie de ceva calmant.” Se întoarse şi el în sală şi îşi luă o apă cu lămâie. Savură aroma amăruie-acrişoară a feliei de citrice şi caută în jur o companie nouă. Nu se uită mult şi văzu o fată. Blondina, nu mai mare de vreo şaptesprezece ani, era îmbrăcată mult mai decent decât restul petrecăreţilor. André se apropie de ea şi o invită să-l urmeze. Supusă, fata se luă după el, în aceeaşi cameră de mai înainte, chipul ei prinzând o nuanţă roşiatică.
Intrară amândoi în cameră, iar André o prinse pe fată de talie, începând să o sărute pe gât. O muşcă uşor apoi linse locul îndreptându-se spre buzele ei. Le acapară între ale lui, apoi o întinse pe pat dându-i jos bluza de culoare albastră. Cordul fetei începu să tremure sub atingerile sălbatice ale băiatului, tresărind de fiecare dată.
„Fir-ar. E virgină.”
-Ai mai făcut asta înainte? întrebă băiatul, ridicând o sprânceană.
Fata dădu din cap, lăsând ochii în pământ în încercarea de a ascunde culoarea obrajilor.
"La naiba, nu pot să îi fac asta."
-Imbracă-te şi pleacă, spuse băiatul cu o voce stinsă aruncându-i bluza.
Blonda se îmbrăcă şi ieşi din încăpere, privind cu ochi strălucitori la cel pe care îl lăsa în urmă.
André stătea pe pat ţinându-şi capul în mâini. Nu mai avea chef de nimic după cele două eşecuri. Ieşi din cameră, plăti pentru consumaţie, apoi se îndreptă spre apartamentul său, de unde luă maşina şi începu să gonească pe străzi ca un nebun.
Roţile maşinii sfârâiau în contactul lor cu asfaltul rece al nopţii. Conducea cu viteză, deşi băuse, dar pe şoseaua care ieşea înafara oraşului, el era singur. Drumul şerpuit îi provoca o senzaţie de amnezie, care-i plăcea atât de mult şi de care avea atâta nevoie. Farurile cu bătaie lungă îl ajutau în aceste împrejurări, deşi vedea la fel de bine pe întuneric şi fără ele. În faţă, la vreun metru înaintea luminii maşinii, André văzu ceva mişcându-se.
-Ce nai...!
Apasă pedala de frână, întorcând în acelaşi timp puternic de volan. Maşina se opri brusc, descriind un semicerc pe asfalt şi aproape ieşind de pe şosea. André coborî din maşină, îndreptându-se spre marginea drumului. Luă în braţe un ghemotoc de blăniţă neagră, cu două urechiuşe ascuţite de aceeaşi culoare. Pisica tremura, probabil de frig, căci dacă i-ar fo fost frică, ar fi fugit de mult. Reacţia tânărului fu de a o strânge în braţe, dar renunţă la idee pentru a nu speria biata creatură. Curios din fire, aruncă o privire şi observă ca pisica era, de fapt, un pisoi, care mai avea şi zgardă pe deasupra. Agăţat de zgardă atârna un medalion în formă de romb, din aur, pe care era gravat numele micuţului.
-„Ran”, rosti tânărul.
Se simţea ca şi cum un milion de cuţite l-ar fi străpuns, ameţi şi îi veni să leşine. Se dezechilibră un moment, apoi se îndreptă spre maşină, luând motanul cu el. Reuşi să urce pe scaunul soferului, lăsând pisica lânga el. O suta de imagini i se învârteau în minte, atât de suprapuse, atât de contorsionate, acum, atât de neinteligibile încât îl făceau să îşi dorească să uite tot, deşi asta l-ar fi durut cel mai mult. Pisoiul se urcă pe bord şi începu să miaune, înţelegând parcă suferinţa lui. André îl privi preţ de o secundă. Nu credea în coincidenţe, dar nici nu putea crede că acest Ran era un semn. Ar fi fost prea mult, prea greu de suportat. Îl luă în braţe şi îi sărută blaniţa scurtă a frunţii.
Telefonul său începu să vibreze, semn că cineva îl suna. Privi ecranul şi apasă pe o tasta, răspunzând.
-Alo, da? Tonul vocii sale era rece, putea să îngheţe inima oricui. Totuşi persoana de la capătul celălalt al firului nu părea afectată de tonul folosit, era obişnuit cu acea voce indiferentă, care pe el îl alina. Simţea în inima lui durerea, tristeţea, agonia, singurătatea care sălăşluiau în inima lui André. Voia să îi vindece orice rană, dar tânărul era mereu distant faţă de el.
-André? Unde eşti? rosti tânărul cu ezitare.
-În oraş, mă plimb. Altceva? Spunând asta porni maşina îndreptându-se spre o anume locaţie. Eşti acasă? continuă tânărul cu mai mult entuziasm.
-Da, sunt acasă, treci pe la mine?
-Da. Spunând acestea tânărul închise telefonul şi intră pe o stradă unde se afla un complex de apartamente nu foarte mare. Îşi parcă maşina şi luă pisica în braţe, intrând în unul din blocuri.
Avea să încerce să uite, să meargă mai departe. Va săruta alte buze, va atinge alt corp sau cel puţin va încerca. Indiferent de ce se va întâmpla, rănile lui nu pot fi vindecate, astupate, amintirile nu vor putea fi uitate, ele vor exista, îi vor bântui prezentul amintindu-i de trecut, distrungându-i viitorul. Şi totusi, de ce să nu se simtă bine? Putea fi cu orice fată fără probleme, nu avea remuşcări, dar când în braţele lui se afla un băiat, rănile sângerau mai mult. Simţea nevoia să facă şi pe altcineva să sufere, să plângă, exact cum a făcut viaţa cu el. Şi ştia că o persoană va fi mereu acolo pentru el. Pentru a-i suporta toanele, nervii, indiferenţa, şi care ţinea totuşi la el.
Se opri în faţa unei uşi mari din lemn vopsit negru. Întinse mâna spre sonerie, dar nu apăsă. Îşi lăsă privirea în jos, adâncindu-se în gânduri. Voia să uite, dar nu îşi putea bate joc tocmai de el. Ştia ce sentimente are Kio pentru el. Însă acum avea nevoie de asta, mai multă nevoie decât de aerul însuşi.

Capitolul 2

Pentru o clipă m-am blocat. Nu mai ştiam ce e în capul meu, o avalanşă de amintiri mi-a invadat gândurile, simţeam că toate sentimentele mi se amestecă intr-un taifun dureros, care îmi sfâşie inima, încălzind-o. E plăcut... aceea durere îmi încălzeşte sufletul îngheţat. Uneori simt că totul se întâmplă împotriva mea, că aduc ghinion tuturor celor care se apropie de mine. Viaţa mi-a dovedit de multe ori că nu mă va lăsa să fiu fericit.
Miorlăitul pisicii m-a trezit din visare. Am privit spre ea fixându-i ochii. Erau de culoare trandafirie, ca ai lui. Am oftat adânc, păşind pe prima treaptă, iar pisoiul m-a urmat. I-am aruncat o privire fulgerătoare şi şi-a plecat urechile ascuţite. Am coborât în grabă scările fără să privesc înapoi. De îndată ce am ajuns la maşină, am deschis portiera şi mi-am căutat pachetul de ţigări pe care îl ţin de obicei pe bord. Mi-am aprins una trăgând fumul toxic în plămâni. Uneori mă calma, deşi nu exageram cu fumatul decât atunci când eram nervos. Mi-am trecut mâna prin părul negru-albăstrui, lung până mai jos de umeri, aranjându-mi bretonul încurcat. Suviţele îmi alunecau pe lângă obraji, uneori acoperindu-mi ochii arginti, exasperându-mă.
Am mai tras odată din ţigare, dar un zgomot mi-a atras atenţia. Lângă intrarea în coplexul de apartamente am reuşit să disting două ghemotoace de blană care parcă se jucau. Însă, când m-am apropiat, am observat că Ran îşi făcea de cap cu o pisică. Era cumva sezon de împerechere şi nu ştiam eu?
Privea crispat scena din faţa ochilor, strâmbând din nas. A prins de blană micuţul animal, întrerupându-i escapadă. Motanul a încercat să opună rezistenţă, dând din labe şi miorlăind zgomotos, dar a încetat când a fost azvârlit pe bancheta din spate a maşinii. André a intrat şi el în automobil, pornindu-l. Mergea cu aceeaşi viteză cu care era obişnuit, adică mult peste limitele admise. Îi plăcea să simtă adrenalina în vene. În scurt timp a ajuns acasă. Acea casă care era pustie de când el plecase.
A deschis portiera din spate, îndemnând pisica să coboare şi trântind uşa în urma ei. Era vizibil că fierbea de nervi, dar nici măcar el nu ştia de ce. Ar fi vrut să îl sune pe Kio şi să îi spună că nu va mai trece pe la el, dar nu putea. Sau mai bine zis, nu voia. Linişte, pace, calm, sunt cuvinte care nu îl caracterizau, comportamentul său fiind mai nou impulsiv, rebel, mereu pus pe harţă. Acesta era André, iar lista de adjective atribuite atitudinii lui continua. Lipsă de interes, aroganţă, nesimţire. Cuvinte care prindeau un sens mai amplu când venea vorba de el.

***

Luna domnea peste liniştea mormântală aşternută peste tot, singurul zgomot fiind cel provocat de lătratul câinilor maidanezi. Adierea uşoară a vântului mângâia florile închinate spre pământ.
Pe solul încă umed, paşii unui tânăr de vreo şaptesprezece ani răsunau ca un ecou. Ochii lui negrii precum abisul priveau înainte, încercând să desluşească ceva prin întunericul ce pusese stăpânire peste tot. Părul brunet, tuns scurt, cădea rebel pe frunte, deranjându-l.
Era ora două noaptea, însă somnul îl părăsise de mult. S-a oprit când a ajuns în faţa unei case destul de mari, vopsite în crem şi un galben închis. A intrat pe poarta imensă, aţintindu-şi ochii asupra unei ferestre. Corpul destul de bine lucrat, acoperit doar de o camaşă neagră de mătase, a început să îi tremure din cauza frigului. Blugii uzi, de aceeasi culoare, stăteau strâmţi pe el, scoţându-i în evidenţă fundul şi coapsele. Braţele i s-au incrucişat la piept, în încercarea de a diminua din fiorii reci ce îi invadaseră trupul. A făcut un pas înapoi lăsând privirea în jos. Nu avea niciun drept să fie acolo. André avea viaţa lui, nu putea intra cu forţa în ea, deşi ar fi vrut să îl accepte. A deschis poarta vrând să plece, dar ceva din el îl îndemna să rămână. S-a întors fără a-şi ridica privirea, intrând în casă fără să bată la uşă. A înaintat pe holul imens până în capătul scărilor, păşind pe prima treaptă. Nu şi-a ridicat ochii din pământ nici măcar o secundă, pînă când a ajuns în faţa camerei lui André. A vrut să deschidă uşa, dar aceasta s-a deschis înainte ca tânărul să facă vreo mişcare, iar privirea indiferentă a lui André a întâlnit-o pe cea a prietenului său.
-Kio? Vocea lui André l-a făcut să tresară, uimit de tonul folosit de acesta.
-Nu, fantoma lui, după cum vezi! se răsti Kio intrând în dormitor, unde s-a aşezat pe pat, încercând să îşi oprească trupul din vibrat.
-La ce te uiţi? Mişcă şi adu-mi un prosop! André a chicotit la auzul vorbelor brunetului, mergând până la baie, revenind în scurt timp cu un prosop alb. Kio şi-a dat camaşa neagră jos, înfaşurându-se în materialul alb şi pufos.
-Îmi pare rău, a intervenit ceva.
-Da, orgoliul tău, Maiestate!
Au început amândoi să râdă, după care tânărul coborî în bucătărie şi prepară două cafele. Se întoarse în scurt timp cu cănile în mână. Îi întinse o cană musafirului său, sorbind în acelaşi timp din preparatul amărui. André se aşeză pe fotoliul din dreapta patului unde se afla şi o măsuţă mică, din sticlă fumurie. Privirea lui iscoditoare se plimba pe corpul subţire al prietenului său, neputând să îşi mute ochii în altă parte. Se ridică, îndreptându-se către locul în care se afla Kio, apoi îi luă cana din mână, aşezându-i-o pe masă.
Dacă tu crezi că iubirea-i un joc, de crezi că iubirea nu doare, n-a fost iubire, a fost un joc, n-ai iubit, iubirea doare.
Se apropie de el atingându-i obrazul roşu de frig. Îşi apropie chipul de Kio cu intenţia de a-l săruta, dar se opri pentru câteva secunde pentru a-i simţi respiraţia rece, după care buzele lui puseră stăpânire pe gura brunetului. Îşi introduse limba în locul umed, căutând-o pe a partenerului său, în timp ce mâinile lui prinseră de materialul alb al prosopului, dezgolindu-i umerii. Dorinţa de a-l avea crescu şi mai mult, aşa că întrerupse sărutul, lipindu-şi buzele de pieptul încă rece din cauza ploii, îndepărtându-i totodată pantalonii şi boxerii. După ce se descotorosi de propriile haine, l-a întors pe Kio cu spatele la el, introducându-şi două degete în spaţiul îngust. Geamătul scos de tânăr îl făcu pe André să mai introducă unul, oprindu-se la trei. Îi sărută umerii, muşcându-l uşor de pielea catifelată. Îşi plimbă uşor mâna pe piciorul drept al băiatului, urcând spre bazin. I-l ridică puţin, obligându-l să se ridice în genunchi. Palmele sale îi îndepărtară fesele, masându-i-le uşor. Îl mai sărută odată pe gât, după care se împinse în el cu toată forţa. În ochii brunetului apărură câteva lacrimi, vărsându-i-se pe obrajii calzi, pierzându-se la contactul cu aşternuturile patului. Mişcările făcute de André erau dure şi violente şi, în comparaţie cu tandreţea de care dăduse dovadă câteva momente mai devreme, deveniseră brutale, provocând numai durere. Kio încercă să ignore acea durere, dar îi era imposibil, viteza cu care era pătruns îl făcea să scoată sunete pe care nu credea că va fi vreodată e în stare să le producă. Strângea în pumni aşternuturile patului, muşcându-si buza de jos din cauza durerii ce îi cuprinsese tot corpul. André îl pătrunse iar, de data aceasta mai uşor, continuând apoi cu mişcări alerte.
După un timp care părea interminabil, tânărul se eliberă în înteriorul lui Kio. Nefiind satisfăcut pe deplin, îl luă în braţe pe brunet, aşezându-l mai bine pe pat, năpustindu-se din nou asupra lui.
-André, lasă-mă, nu mai rezist încă o dată. Dar André nu se lăsa impresionat de lacrimi şi scâncete.