01-05-2011, 07:22 PM
[center]Capitolul trei[/center]
Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.
Ecoul acestor cuvinte şi a vocii sale atât de liniştite îmi răsunau în cap la nesfârşit. Şi nu mai puteam să rezist. Era ca o tortură, una lentă, intensă şi infinită. O lacrimă solitară şi grea a reuşit să-şi facă loc şi să se rostogolească pe obrazul meu, iar ochii mi s-au deschis sub o lumină albă, strălucitoare.
Eram într-o încăpere cu pereţii de un albastru foarte deschis – o cameră de spital, cu un miros specific de medicamente şi care mă îngreţoşa.
Pe maini îmi erau răsucite tot felul de tuburi transparente, iar ceva era lipit cu banda adezivă de faţa mea, sub nas. Mi-am mişcat uşor capul încercând să mă uit într-o parte, dar eram prea amorţită. Îmi simţeam trupul greu, aţintit în salteaua tare. Şi o durere surdă, constantă, în tot corpul.
Mă întrebam cât timp fusesem inconştientă şi în ce stadiu eram. Apoi brusc mi-am amintit de operaţia lui Hareton. Oare ieşise bine? Ce făcea? Se trezise şi el? Trebuia să ştiu că e bine, să-l văd şi să-i zic că eu eram bine, să nu-şi facă griji pentru mine. Am încercat să-i rostesc numele – cine ştie, poate eram în acelaşi salon – dar nu eram în stare nici de asta.
Întotdeauna am urât spitalele. Mirosul oribil, aspectul atât de fad şi de şters, liniştea surdă, culorile acelea bolnăvicioase, răceala cadrelor medicale şi iluziile deşarte cu care erau alimentaţi mulţi dintre pacienţi. Toate aceste imagini scoase din filmele de groază mă înfiorau la culme.
Şi sigurătatea am urât-o mereu, cu toate că nu mă puteam lăuda cu o mulţime de prieteni sau cu o atitudine prea prietenoasă. Eram mai degrabă tipul de persoană care-şi caută o persoană pe care să se bazeze, care să-i fie mereu alături, s-o sprijine şi s-o iubească şi să o trateze ca pe ceva nepreţuit – eram o persoană cumplit de egoistă şi dornică de iubire. Nu ştiu, poate îmi doream atât de mult să fiu iubită pentru că atât eu, cât şi fratele meu, nu prea avusesem parte de aşa ceva. În orice caz, eu găsisem toate aceste calităţi în Hareton al meu.
Şi din acest motiv nu suportam să stau departe de acesta decât în timpul slujbei şi asta mai mult fiindcă mintea îmi era în permanenţă ocupată cu altceva. Fără el mă simţeam vulnerabilă, pierdută, infirmă, urâtă, murdară… proastă. Înnebuneam la propriu şi deveneam isterică – tremuram din tot corpul şi eram cuprinsă de ameţeli. Simţeam cum mă afund într-un abis adânc al singurătăţii, în care încercarea de a evada devenea inutilă. Şi atunci apărea el, cu o expresie uluită şi îndurerată, zgâlţâindu-mă uşor şi trezindu-mă din nebunia mea.
-Cum s-a ajuns la aşa ceva ? se frământa mereu, aşezându-se în pat lângă mine. Chiar nu te pot lăsa singură nicio secundă ?
Şi eu râdeam, amuzată de seriozitatea lui ce nu i se potrivea absolut deloc chipului său cu trăsături copilăroase şi totuşi satisfăcută de gândul că toate acestea erau din vina mea.
-Nu mai contează, şopteam rânjind. Sărută-mă!
Şi fără să se mai gândească, executa comanda, lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi mângăietor.
Eram dependentă de Hareton, recunosc asta fără nicio jenă. Eram bolnavă şi dependentă de iubirea lui, dar atâta timp cât nimeni nu ştia asta, iar el nu avea să se plângă vreodată, această slăbiciune nu îmi va face rău niciodată.
Şi tocmai din aceste motive nu suportam să stau închisă în camera asta, ţintuită în patul ăsta şi legată de toate perfuziile astea. Nu fără să ştiu nimic de Hareton. Fără să fiu pusă la curent cu starea lui. Fără să am certitudinea că era totul în regulă.
Faptul că eram singură în salon, fără o asistentă care să mă îngrijească sau un doctor care să mă analizeze mă intriga. Tot felul de lucruri şi idei absurde, cum că ceva se întâmpla cu Hareton, începeau să încolţească în mintea mea.
Te rog, am pufnit în sinea mea, aşa ceva este imposibil! Hareton nu ar putea să-mi facă asta… Sau da, din moment ce asta nu depinde de el ?
Un sentiment de teamă m-a cuprins, pieptul a început să mă doară şi respiraţia să mi se îngreuneze.
Te rog, Doamne – nu! Nu-mi face asta... Nu ar fi corect!
Înainte ca panica să se instaureze complet în fiinţa mea, m-am forţat să-mi ridic mâna ce zăcea amorţită lângă trup şi mi-am smuls perfuziile cu o uşurinţă ce m-a uluit chiar şi pe mine. Apoi, strângând din dinţi şi sprijinindu-mă în mâini m-am ridicat în capul oaselor.
Ignoram orice durere, usturime sau stare de ameţeală. În fond, niciuna din toate acestea nu avea vreo însemnătate pentru mine în acel moment. Tot ce voiam era să aflu ceva, orice, despre starea lui Hareton. Eram mai mult decât îngrijorată – aproape disperată! Atacurile mele de panică se dovedeau mereu a fi întemeiate, iar asta… Asta era groaznic!
Cu un efort mai mare decât am crezut, am reuşit să-mi scot picioarele de sub pătură şi să le pun jos, pe gresia rece. Cu toate că ameţeala devenea tot mai puternită, iar calmantele şi analgezicele începeau să-şi piardă efectul, stăteam destul de ţeapănă şi aveam un echilibru bun.
Sprijinindu-mă de cadrul de metal al patului, am început să mă mişc încet, gemând uşor şi muşcându-mi buzele în încercarea de a estompa durerea, şchiopătând şi cu paşi mici, aproape tărându-mi tălpile până la capătul acestuia. Dar ameţelile erau prea puternice – camera începuse să se învârtă cu mine şi aveam halucinaţii. Simţeam cum tot sângele mi se aduna în creier, cum pânza lui roşiatică acoperea lumina, cum mă prăvăleam în întunericul care vâjâia ca o mare dezlănţuită. Picioarele mi-au cedat, ochii mi s-au închis, iar trupul mi s-a prăbuşit inert pe gresia rece.
Tot ce am mai putut auzi a fost o uşă trântită de perete şi un strigăt îngrozit:
-Doamne Dumnezeule – domnişoară Rossini!
O voce bărbătească, gravă se auzea de undeva de lângă mine şi mă concentram pe ea, încercând să desluşesc cuvintele. Poate aflam ceva despre Hareton. Dar de fapt se vorbea despre mine.
-Tomografia arată o fractură a craniului, dar nu e ceva care să ne îngrijoreze. Surprinzător şi din fericire, nu are nicio leziune pe creier. Totuşi, ar fi de preferat să mai rămână câteva zile pentru a fi ţinută sub supraveghere. Îi vom face şi nişte analize. Cât despre coastele rupte, mâna fracturată şi genunchiul dislocat... Se vor vindeca în cel puţin trei luni, dar vom mai vorbi despre asta când îi vom elibera fişa de externare.
-Mulţumesc, domnule doctor, a spus vocea lui Xander neobişnuit de tremurată.
Am deschis ochii uşor şi l-am zărit stând în picioare, cu spatele la mine şi destul de ţeapăn fiind foarte atent la ceea ce îi spunea doctorul.
-Xander, am murmurat.
Eram uşurată că era şi el aici – nu neapărat fiindcă nu aveam pe nimeni înafară de el ( Hareton şi frăţiorul meu, Vincent sunt nişte excepţii despre care nici n-ar trebui să mai menţionez ) care să-şi facă griji pentru mine şi care să mă viziteze la spital, ci mai mult din cauza faptului că el, fiind fratele geamăn al lui Hareton, trebuia să ştie mai multe despre starea lui şi îmi putea spune şi mie.
Brunetul s-a întors brusc spre mine şi am fost destul de uimită să-l văd atât de crispat şi de răvăşit. Avea ochii roşii, bănuiam că din pricina oboselii sau a curentului de pe culoare, şi părul negru îi era ciufulit, ca după o noapte în care nu putuse să doarmă. Iar începuse să mă întreb cât timp trecuse oare de la accidentul nostru şi în ce moment al zilei ne aflam. După luminile foarte puternice din salon, mult mai puternice decât atunci când mă trezisem prima oară singură, mi-am dat seama că se înserase.
-Faye, a rostit cu o voce sugrumată.
Doctorul s-a apropiat de mine şi mi-a luat capul în mâini. Mi l-a întors pe o parte şi pe alta, întrebându-mă ce simt şi ce senzaţii am. O durere estompată, asta simţeam şi ameţeli groaznice. Acestea din urmă mai mult sau mai puţin din cauza felului în care îmi era învârtit capul, de parcă aparţinea unei păpuşi de plastic, nu unei fiinţe umane.
Apoi mi-a luat mâna dreaptă care, am observat acum, era în ghips şi a mişcat-o când în sus, când într-o parte, punându-mi aceleaşi întrebări. Şi aceasta mă durea şi nu ştiu ce m-a reţinut să-i spun că dacă nu m-ar mai zgâlţâi în felul acela poate n-aş mai fi simţit nimic din toate astea. Dar e medic, ştie ce face.
-Totul pare să fie în regulă, a zis doctorul după ce mi-a examinat şi piciorul şi s-a depărtat de pat.
Xander l-a condus pe doctor afară din salon, discutând despre analizele pe care mai aveau de gând să mi le facă. Apoi discuţia a deviat din senin spre alt subiect, unul mai intim bănuiesc din moment ce Xander i-a spus doctorului că vor vorbi mai târziu şi să lase momentan totul în seama lui.
-Îmi asum răspunderea, a spus sec înainte de a închide uşa. Vă mulţumesc foarte mult, domnule!
S-a rezemat de uşă oftând adânc. Părea atât de decepţionat încât am început să mă îngrijorez. Se întâmplase ceva la firmă? Francezii nu semnaseră contractul? Mi-era imposibil cu talentul înnăscut pe care acest îl avea şi cu felul său de-a fi. Obţinuse orice contract cu oricine şi firma lor devenea tot mai renumită.
-Ah, scuze. Uitasem, a zis când mi-a zărit privirea îngrijorată. L-am sunat pe Vincent, a continuat apropiindu-se de mine. Avionul lui ajunge în cel mult o oră. Am trimis un taxi după el, dar cred că o să mă duc eu în cele din urmă.
-Nu era nevoie, am zis cu o voce răguşită. Nu e atât de grav încât să-l chemi aici. Ştii că nu-mi place să lipsească de la ore.
Ce vorbeam eu? Voiam să-mi văd frăţiorul, dar nu în situaţia de faţă. Ştiam că avea să înceapă să plângă şi să stea lipit de mine pentru o perioadă, purtându-mi de grijă şi răsfăţându-mă, dar nu ştiam niciodată ce să spun în situaţii de genul şi ajungeam mereu să-i rănesc inimioara sensibilă.
-Faye, ce a fost în capul tău când te-ai dat jos din pat? a întrebat dintr-o dată, îngrijorat, aşezându-se pe marginea patului.
-Hareton, am zis aproape rânjind şi el a tresărit.
Dintr-o dată s-a albit la faţă şi a început să tremure. S-a ridicat în picioare, evitând să mă privească şi s-a dus la una din ferestre.
-Eşti conştientă de ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla? m-a întrebat cu un glas pierit.
-Eu nu contez atât de mult acum, i-am răspuns stins, apoi am reluat atât de veselă pe cât putea fi o persoană internată în spital, adică nu prea mult: Dar spune-mi, cum este el? De mult am vrut să te întreb, dar nu mi-a fost permis – din câte ai putut observa am fost supusă unei torturi de rutină.
Nu mi-a răspuns. A rămas tăcut, nemişcat, continuând să fixeze cu privirea cerul înnorat. Nici eu n-am mai insistat, aşteptând cuminte să-mi spună ceva. Şi astfel ne-am cufundat într-o linişte grea, apăsătoare, încărcată cu sentimente pe care eu nu le cunoşteam. Sau cel puţin nu voiam să le cunosc. Încă eram copleşită de acel atac de panică de care avusese parte mai devreme şi faptul că l-am văzut pe brunet ascuzându-şi faţa în palme a început să mă înspăimânte.
Dar am scuturat din cap, alungând toate acele gânduri nefaste. Ce rost avea să fiu pesimistă? Xander Keyes putea avea milioane şi milioane de motive care să-l aducă în starea asta deplorabilă, dar niciunul care să aive legătură cu fratele său gemăn şi logodnicul meu. Nu?
-Nu-mi vine să cred că te-a lăsat să vii şi la mine, am zis cu o veselie forţată în încercarea de a alunga liniştea aceea agasantă. E destul de egoist în ceea ce ne priveşte pe noi, persoanele cele mai...
-Nu mai rezist, a izbucnit pe un tot sugrumat.
A plecat vijelios de lâmgă fereastră, apropiindu-se de patul meu.
-Faye, ştiu că tu eşti conştientă de fapt de ceea ce s-a întâmplat cu Hareton, a continuat mai calm, aşezându-se pe marginea patului şi fixându-mă cu o privire goală şi atât de nespecifică lui. Ai fost conştientă de la bun început şi te aşteptai, ştiu sigur, la asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, eşti atât de încăpâţânată! Nu vrei să recunoşti şi negi cu înverşunare ceea ce de fapt chiar s-a întâmplat!
-Ce anume, Xander? am întrebat cu aceeaşi veselie falsă în glas. Cu toate aceste, eram încruntată.
-Faye, a rostit uşor, aproape şoptit luându-mi mâna stângă într-a lui. Mi-am retras-o sălbatic, ţintuidu-l cu privirea. A oftat: Faye, şi pe mine mă doare! Habar n-ai cât! Uite ce face toată durerea asta din fiinţa mea – m-ai văzut tu vreodată vorbind atât de mult, atât de zguduit, de abătut?
Am dat din cap că nu. Iar el şi-a continuat logoreea cu aceeaşi vocea înăbuşită:
-Aşa că înţelege! Trezeşte-te! Coboară cu picioarele pe pământ şi nu te mai minţi singură; Hareton a...
A înghiţit în sec şi l-am văzut strâgându-şi pumnii atât de tare că mă aşteptam să văd oricând răsărind de-acolo firişoare de sânge.
-Hareton a murit, a rostit atât de repede încât oricine altcineva l-ar mai fi pus să mai repete o dată.
Şi nici nu ştiu când palma mea s-a mişcat şi a făcut contact cu faţa lui, lăsând o pată imensă şi roşiatică în urma ei.
-Minţi! Minţi! MINŢI!
Începusem să turbez de furie. Eram practic incontrolabilă. Xander nici măcar nu-şi dusese mâna peste faţă lovită. Doar mă privea cu ochii aceia reci şi goi măriţi de uimire, neştiind ce anume să mai spună, evitând o altă reacţie sălbatică din partea mea. Tremuram de mânie şi ştiu că asta se vedea pe faţa mea.
Când şi-a găsit în sfârşit cuvintele, Xander a spus oftând:
-Aş vreau eu! Chiar mi-aş dori ca totul să fie o minciună şi el să fie în regulă, dar din păcate e adevărat! Hareton nu a supravieţuit, s-a stins la nici zece minute după ce a intrat în sala de operaţie. Doctorii au încercat din răsputeri să-l salveze, dar a fost în zadar...
Deja nu mai eram atentă la el. Îngheţasem acolo, cu mâna stângănd cu putere de colţul păturii şi uitându-mă în gol. Xander avea dreptate. Ştiam în tot acest timp că Hareton nu avusese nicio şansă, dar nu voiam să recunosc! Negam şi negam, hrănindu-mă cu iluzii deşarte, otrăvindu-mi mintea şi sufletul cu false speranţe. Iar asta... Asta făcea să doară şi mai tare.
Sufletul parcă mi s-a spart... Nu ştiam cum să mai reacţionez, ce să mai simt şi lacrimile voiau să curgă, să iasă afară. Nu mai puteam respira, sau o făceam dar nu îmi dădeam seama de acest lucru.
Eram distrusă. De ce? Mă întrebam anevoios în timp ce îmi ţineam lacrimile înăuntru. Nu trebuia să plâng, eu nu plâng niciodată. Toată lumea ştia asta. Mi-am dus mâinile la cap şi am început să-mi masez fruntea.
L-am putut zări printre degete pe Xander spunându-mi ceva, dar nu mai ştiam ce. Nu mai înţelegeam şi nici nu voiam să îl aud. Mă luptam prea greu să nu las acele lacrimi să iasă afară.
Şi fără să mă gândesc, absolut inconştientă şi sub acţiunea unor impulsuri de moment, mi-am trântit capul bandajat pe umărul brunetului şi braţele mele i-au înconjurat trupul bine făcut într-o strânsoare ciudată, sălbatică şi sufocantă.
Şi lacrimile nu s-au mai puteau abţine. Am început să plâng.
Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.
Ecoul acestor cuvinte şi a vocii sale atât de liniştite îmi răsunau în cap la nesfârşit. Şi nu mai puteam să rezist. Era ca o tortură, una lentă, intensă şi infinită. O lacrimă solitară şi grea a reuşit să-şi facă loc şi să se rostogolească pe obrazul meu, iar ochii mi s-au deschis sub o lumină albă, strălucitoare.
Eram într-o încăpere cu pereţii de un albastru foarte deschis – o cameră de spital, cu un miros specific de medicamente şi care mă îngreţoşa.
Pe maini îmi erau răsucite tot felul de tuburi transparente, iar ceva era lipit cu banda adezivă de faţa mea, sub nas. Mi-am mişcat uşor capul încercând să mă uit într-o parte, dar eram prea amorţită. Îmi simţeam trupul greu, aţintit în salteaua tare. Şi o durere surdă, constantă, în tot corpul.
Mă întrebam cât timp fusesem inconştientă şi în ce stadiu eram. Apoi brusc mi-am amintit de operaţia lui Hareton. Oare ieşise bine? Ce făcea? Se trezise şi el? Trebuia să ştiu că e bine, să-l văd şi să-i zic că eu eram bine, să nu-şi facă griji pentru mine. Am încercat să-i rostesc numele – cine ştie, poate eram în acelaşi salon – dar nu eram în stare nici de asta.
Întotdeauna am urât spitalele. Mirosul oribil, aspectul atât de fad şi de şters, liniştea surdă, culorile acelea bolnăvicioase, răceala cadrelor medicale şi iluziile deşarte cu care erau alimentaţi mulţi dintre pacienţi. Toate aceste imagini scoase din filmele de groază mă înfiorau la culme.
Şi sigurătatea am urât-o mereu, cu toate că nu mă puteam lăuda cu o mulţime de prieteni sau cu o atitudine prea prietenoasă. Eram mai degrabă tipul de persoană care-şi caută o persoană pe care să se bazeze, care să-i fie mereu alături, s-o sprijine şi s-o iubească şi să o trateze ca pe ceva nepreţuit – eram o persoană cumplit de egoistă şi dornică de iubire. Nu ştiu, poate îmi doream atât de mult să fiu iubită pentru că atât eu, cât şi fratele meu, nu prea avusesem parte de aşa ceva. În orice caz, eu găsisem toate aceste calităţi în Hareton al meu.
Şi din acest motiv nu suportam să stau departe de acesta decât în timpul slujbei şi asta mai mult fiindcă mintea îmi era în permanenţă ocupată cu altceva. Fără el mă simţeam vulnerabilă, pierdută, infirmă, urâtă, murdară… proastă. Înnebuneam la propriu şi deveneam isterică – tremuram din tot corpul şi eram cuprinsă de ameţeli. Simţeam cum mă afund într-un abis adânc al singurătăţii, în care încercarea de a evada devenea inutilă. Şi atunci apărea el, cu o expresie uluită şi îndurerată, zgâlţâindu-mă uşor şi trezindu-mă din nebunia mea.
-Cum s-a ajuns la aşa ceva ? se frământa mereu, aşezându-se în pat lângă mine. Chiar nu te pot lăsa singură nicio secundă ?
Şi eu râdeam, amuzată de seriozitatea lui ce nu i se potrivea absolut deloc chipului său cu trăsături copilăroase şi totuşi satisfăcută de gândul că toate acestea erau din vina mea.
-Nu mai contează, şopteam rânjind. Sărută-mă!
Şi fără să se mai gândească, executa comanda, lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi mângăietor.
Eram dependentă de Hareton, recunosc asta fără nicio jenă. Eram bolnavă şi dependentă de iubirea lui, dar atâta timp cât nimeni nu ştia asta, iar el nu avea să se plângă vreodată, această slăbiciune nu îmi va face rău niciodată.
Şi tocmai din aceste motive nu suportam să stau închisă în camera asta, ţintuită în patul ăsta şi legată de toate perfuziile astea. Nu fără să ştiu nimic de Hareton. Fără să fiu pusă la curent cu starea lui. Fără să am certitudinea că era totul în regulă.
Faptul că eram singură în salon, fără o asistentă care să mă îngrijească sau un doctor care să mă analizeze mă intriga. Tot felul de lucruri şi idei absurde, cum că ceva se întâmpla cu Hareton, începeau să încolţească în mintea mea.
Te rog, am pufnit în sinea mea, aşa ceva este imposibil! Hareton nu ar putea să-mi facă asta… Sau da, din moment ce asta nu depinde de el ?
Un sentiment de teamă m-a cuprins, pieptul a început să mă doară şi respiraţia să mi se îngreuneze.
Te rog, Doamne – nu! Nu-mi face asta... Nu ar fi corect!
Înainte ca panica să se instaureze complet în fiinţa mea, m-am forţat să-mi ridic mâna ce zăcea amorţită lângă trup şi mi-am smuls perfuziile cu o uşurinţă ce m-a uluit chiar şi pe mine. Apoi, strângând din dinţi şi sprijinindu-mă în mâini m-am ridicat în capul oaselor.
Ignoram orice durere, usturime sau stare de ameţeală. În fond, niciuna din toate acestea nu avea vreo însemnătate pentru mine în acel moment. Tot ce voiam era să aflu ceva, orice, despre starea lui Hareton. Eram mai mult decât îngrijorată – aproape disperată! Atacurile mele de panică se dovedeau mereu a fi întemeiate, iar asta… Asta era groaznic!
Cu un efort mai mare decât am crezut, am reuşit să-mi scot picioarele de sub pătură şi să le pun jos, pe gresia rece. Cu toate că ameţeala devenea tot mai puternită, iar calmantele şi analgezicele începeau să-şi piardă efectul, stăteam destul de ţeapănă şi aveam un echilibru bun.
Sprijinindu-mă de cadrul de metal al patului, am început să mă mişc încet, gemând uşor şi muşcându-mi buzele în încercarea de a estompa durerea, şchiopătând şi cu paşi mici, aproape tărându-mi tălpile până la capătul acestuia. Dar ameţelile erau prea puternice – camera începuse să se învârtă cu mine şi aveam halucinaţii. Simţeam cum tot sângele mi se aduna în creier, cum pânza lui roşiatică acoperea lumina, cum mă prăvăleam în întunericul care vâjâia ca o mare dezlănţuită. Picioarele mi-au cedat, ochii mi s-au închis, iar trupul mi s-a prăbuşit inert pe gresia rece.
Tot ce am mai putut auzi a fost o uşă trântită de perete şi un strigăt îngrozit:
-Doamne Dumnezeule – domnişoară Rossini!
O voce bărbătească, gravă se auzea de undeva de lângă mine şi mă concentram pe ea, încercând să desluşesc cuvintele. Poate aflam ceva despre Hareton. Dar de fapt se vorbea despre mine.
-Tomografia arată o fractură a craniului, dar nu e ceva care să ne îngrijoreze. Surprinzător şi din fericire, nu are nicio leziune pe creier. Totuşi, ar fi de preferat să mai rămână câteva zile pentru a fi ţinută sub supraveghere. Îi vom face şi nişte analize. Cât despre coastele rupte, mâna fracturată şi genunchiul dislocat... Se vor vindeca în cel puţin trei luni, dar vom mai vorbi despre asta când îi vom elibera fişa de externare.
-Mulţumesc, domnule doctor, a spus vocea lui Xander neobişnuit de tremurată.
Am deschis ochii uşor şi l-am zărit stând în picioare, cu spatele la mine şi destul de ţeapăn fiind foarte atent la ceea ce îi spunea doctorul.
-Xander, am murmurat.
Eram uşurată că era şi el aici – nu neapărat fiindcă nu aveam pe nimeni înafară de el ( Hareton şi frăţiorul meu, Vincent sunt nişte excepţii despre care nici n-ar trebui să mai menţionez ) care să-şi facă griji pentru mine şi care să mă viziteze la spital, ci mai mult din cauza faptului că el, fiind fratele geamăn al lui Hareton, trebuia să ştie mai multe despre starea lui şi îmi putea spune şi mie.
Brunetul s-a întors brusc spre mine şi am fost destul de uimită să-l văd atât de crispat şi de răvăşit. Avea ochii roşii, bănuiam că din pricina oboselii sau a curentului de pe culoare, şi părul negru îi era ciufulit, ca după o noapte în care nu putuse să doarmă. Iar începuse să mă întreb cât timp trecuse oare de la accidentul nostru şi în ce moment al zilei ne aflam. După luminile foarte puternice din salon, mult mai puternice decât atunci când mă trezisem prima oară singură, mi-am dat seama că se înserase.
-Faye, a rostit cu o voce sugrumată.
Doctorul s-a apropiat de mine şi mi-a luat capul în mâini. Mi l-a întors pe o parte şi pe alta, întrebându-mă ce simt şi ce senzaţii am. O durere estompată, asta simţeam şi ameţeli groaznice. Acestea din urmă mai mult sau mai puţin din cauza felului în care îmi era învârtit capul, de parcă aparţinea unei păpuşi de plastic, nu unei fiinţe umane.
Apoi mi-a luat mâna dreaptă care, am observat acum, era în ghips şi a mişcat-o când în sus, când într-o parte, punându-mi aceleaşi întrebări. Şi aceasta mă durea şi nu ştiu ce m-a reţinut să-i spun că dacă nu m-ar mai zgâlţâi în felul acela poate n-aş mai fi simţit nimic din toate astea. Dar e medic, ştie ce face.
-Totul pare să fie în regulă, a zis doctorul după ce mi-a examinat şi piciorul şi s-a depărtat de pat.
Xander l-a condus pe doctor afară din salon, discutând despre analizele pe care mai aveau de gând să mi le facă. Apoi discuţia a deviat din senin spre alt subiect, unul mai intim bănuiesc din moment ce Xander i-a spus doctorului că vor vorbi mai târziu şi să lase momentan totul în seama lui.
-Îmi asum răspunderea, a spus sec înainte de a închide uşa. Vă mulţumesc foarte mult, domnule!
S-a rezemat de uşă oftând adânc. Părea atât de decepţionat încât am început să mă îngrijorez. Se întâmplase ceva la firmă? Francezii nu semnaseră contractul? Mi-era imposibil cu talentul înnăscut pe care acest îl avea şi cu felul său de-a fi. Obţinuse orice contract cu oricine şi firma lor devenea tot mai renumită.
-Ah, scuze. Uitasem, a zis când mi-a zărit privirea îngrijorată. L-am sunat pe Vincent, a continuat apropiindu-se de mine. Avionul lui ajunge în cel mult o oră. Am trimis un taxi după el, dar cred că o să mă duc eu în cele din urmă.
-Nu era nevoie, am zis cu o voce răguşită. Nu e atât de grav încât să-l chemi aici. Ştii că nu-mi place să lipsească de la ore.
Ce vorbeam eu? Voiam să-mi văd frăţiorul, dar nu în situaţia de faţă. Ştiam că avea să înceapă să plângă şi să stea lipit de mine pentru o perioadă, purtându-mi de grijă şi răsfăţându-mă, dar nu ştiam niciodată ce să spun în situaţii de genul şi ajungeam mereu să-i rănesc inimioara sensibilă.
-Faye, ce a fost în capul tău când te-ai dat jos din pat? a întrebat dintr-o dată, îngrijorat, aşezându-se pe marginea patului.
-Hareton, am zis aproape rânjind şi el a tresărit.
Dintr-o dată s-a albit la faţă şi a început să tremure. S-a ridicat în picioare, evitând să mă privească şi s-a dus la una din ferestre.
-Eşti conştientă de ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla? m-a întrebat cu un glas pierit.
-Eu nu contez atât de mult acum, i-am răspuns stins, apoi am reluat atât de veselă pe cât putea fi o persoană internată în spital, adică nu prea mult: Dar spune-mi, cum este el? De mult am vrut să te întreb, dar nu mi-a fost permis – din câte ai putut observa am fost supusă unei torturi de rutină.
Nu mi-a răspuns. A rămas tăcut, nemişcat, continuând să fixeze cu privirea cerul înnorat. Nici eu n-am mai insistat, aşteptând cuminte să-mi spună ceva. Şi astfel ne-am cufundat într-o linişte grea, apăsătoare, încărcată cu sentimente pe care eu nu le cunoşteam. Sau cel puţin nu voiam să le cunosc. Încă eram copleşită de acel atac de panică de care avusese parte mai devreme şi faptul că l-am văzut pe brunet ascuzându-şi faţa în palme a început să mă înspăimânte.
Dar am scuturat din cap, alungând toate acele gânduri nefaste. Ce rost avea să fiu pesimistă? Xander Keyes putea avea milioane şi milioane de motive care să-l aducă în starea asta deplorabilă, dar niciunul care să aive legătură cu fratele său gemăn şi logodnicul meu. Nu?
-Nu-mi vine să cred că te-a lăsat să vii şi la mine, am zis cu o veselie forţată în încercarea de a alunga liniştea aceea agasantă. E destul de egoist în ceea ce ne priveşte pe noi, persoanele cele mai...
-Nu mai rezist, a izbucnit pe un tot sugrumat.
A plecat vijelios de lâmgă fereastră, apropiindu-se de patul meu.
-Faye, ştiu că tu eşti conştientă de fapt de ceea ce s-a întâmplat cu Hareton, a continuat mai calm, aşezându-se pe marginea patului şi fixându-mă cu o privire goală şi atât de nespecifică lui. Ai fost conştientă de la bun început şi te aşteptai, ştiu sigur, la asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, eşti atât de încăpâţânată! Nu vrei să recunoşti şi negi cu înverşunare ceea ce de fapt chiar s-a întâmplat!
-Ce anume, Xander? am întrebat cu aceeaşi veselie falsă în glas. Cu toate aceste, eram încruntată.
-Faye, a rostit uşor, aproape şoptit luându-mi mâna stângă într-a lui. Mi-am retras-o sălbatic, ţintuidu-l cu privirea. A oftat: Faye, şi pe mine mă doare! Habar n-ai cât! Uite ce face toată durerea asta din fiinţa mea – m-ai văzut tu vreodată vorbind atât de mult, atât de zguduit, de abătut?
Am dat din cap că nu. Iar el şi-a continuat logoreea cu aceeaşi vocea înăbuşită:
-Aşa că înţelege! Trezeşte-te! Coboară cu picioarele pe pământ şi nu te mai minţi singură; Hareton a...
A înghiţit în sec şi l-am văzut strâgându-şi pumnii atât de tare că mă aşteptam să văd oricând răsărind de-acolo firişoare de sânge.
-Hareton a murit, a rostit atât de repede încât oricine altcineva l-ar mai fi pus să mai repete o dată.
Şi nici nu ştiu când palma mea s-a mişcat şi a făcut contact cu faţa lui, lăsând o pată imensă şi roşiatică în urma ei.
-Minţi! Minţi! MINŢI!
Începusem să turbez de furie. Eram practic incontrolabilă. Xander nici măcar nu-şi dusese mâna peste faţă lovită. Doar mă privea cu ochii aceia reci şi goi măriţi de uimire, neştiind ce anume să mai spună, evitând o altă reacţie sălbatică din partea mea. Tremuram de mânie şi ştiu că asta se vedea pe faţa mea.
Când şi-a găsit în sfârşit cuvintele, Xander a spus oftând:
-Aş vreau eu! Chiar mi-aş dori ca totul să fie o minciună şi el să fie în regulă, dar din păcate e adevărat! Hareton nu a supravieţuit, s-a stins la nici zece minute după ce a intrat în sala de operaţie. Doctorii au încercat din răsputeri să-l salveze, dar a fost în zadar...
Deja nu mai eram atentă la el. Îngheţasem acolo, cu mâna stângănd cu putere de colţul păturii şi uitându-mă în gol. Xander avea dreptate. Ştiam în tot acest timp că Hareton nu avusese nicio şansă, dar nu voiam să recunosc! Negam şi negam, hrănindu-mă cu iluzii deşarte, otrăvindu-mi mintea şi sufletul cu false speranţe. Iar asta... Asta făcea să doară şi mai tare.
Sufletul parcă mi s-a spart... Nu ştiam cum să mai reacţionez, ce să mai simt şi lacrimile voiau să curgă, să iasă afară. Nu mai puteam respira, sau o făceam dar nu îmi dădeam seama de acest lucru.
Eram distrusă. De ce? Mă întrebam anevoios în timp ce îmi ţineam lacrimile înăuntru. Nu trebuia să plâng, eu nu plâng niciodată. Toată lumea ştia asta. Mi-am dus mâinile la cap şi am început să-mi masez fruntea.
L-am putut zări printre degete pe Xander spunându-mi ceva, dar nu mai ştiam ce. Nu mai înţelegeam şi nici nu voiam să îl aud. Mă luptam prea greu să nu las acele lacrimi să iasă afară.
Şi fără să mă gândesc, absolut inconştientă şi sub acţiunea unor impulsuri de moment, mi-am trântit capul bandajat pe umărul brunetului şi braţele mele i-au înconjurat trupul bine făcut într-o strânsoare ciudată, sălbatică şi sufocantă.
Şi lacrimile nu s-au mai puteau abţine. Am început să plâng.